Tinerii si sexualitatea-Intre iubire si pacat

Am ezitat foarte mult să abordez această problemă a sexualităţii umane din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe. În mod normal, acesta este un subiect personal, o problemă de îndrumare duhov­nicească la spovedanie, ceva ce de obicei nu se discută. Dar condiţiile societăţii în care trăim sunt oricum numai normale nu. Nu numai că problemele sexuale sunt discutate deschis în locuri cât se poate de inadecvate, dar în socie­tatea modernă domneşte pervertirea naturii sexualităţii umane. Prin urmare, preoţii, chiar şi cei din cinul monahal, nu pot rămâne muţi în faţa acestei probleme…

Arhiepiscopul Hrisostom de Etna
În loc de introducere:
"Va veni ceasul, şi acum este…"


Bună!
Eu sunt una dintre acelea cu care nimănui nu-i face plăcere să vorbească: o desfrânată. Sunt studentă în ultimul an, din marea bunătate a lui Dumnezeu, care se varsă şi peste cei buni şi peste cei răi.
În urmă cu 2 luni am cunoscut un băiat bun... El şi-a păstrat fecioria, dar eu nu. Eu am căzut în păcatul desfrânării de la 16 ani, cu unul din foştii mei prieteni cu care am stat 6 ani (acum am 24 de ani). Între timp am dat peste un duhovnic bun, care a aruncat sămânţa şi pe pământul uscat al sufletului meu, sperând că aceasta va rodi spre slava lui Dumnezeu şi până la urmă am renunţat la acel prieten (dar nu şi la desfrânare, se pare, cel puţin nu la cea din mintea mea). Neavând prieten, îmi era mai uşor să mă feresc de desfrânare (cu fapta), dar de îndată ce îmi făceam un prieten bun, lupta mea se prăbuşea. Dumnezeu m-a întors prin necazuri, dar eu nu am fost hotărâtă să rămân lângă El şi m-am întors la vărsătura mea (nu vă condamn dacă vă scârbiţi de mine, căci şi mie îmi este silă de mine). Astfel am concluzionat că băieţii sunt ocazia şi nu cauza desfrânării mele, şi, din moment ce cauza este în mine (patima desfrânării), poate ar fi mai bine să îmi păstrez prietenul şi să încep să lupt cu patima. Această decizie a mea a rămas doar la stadiul de proiect, căci de fiecare dată când mă aflu în prezenţa lui mă port ca o curvă (iertaţi-mă, dar cuvântul desfrânată e prea blând), şi în perioadele de pauză tocmai eu îi fac apologia vieţii curate în Hristos. În ultima perioadă am încercat să înţeleg ortodoxia, dar din păcate m-am limitat doar la schimbarea exterioară (port fuste lungi etc.), iar în mine e o mocirlă de nedescris. Mă gândesc că am smintit pe unii băieţi mai evlavioşi care cunosc trecutul meu murdar şi văd această schimbare nesinceră.
Am fost [folosesc trecutul pentru că nădăjduiesc că fiecare clipă poate fi pentru mine acel "acum" ("va veni ceasul, şi acum este") al schimbării] o curvă din pasiune şi mi-am cultivat cu multă atenţie această latură a sexualităţii căreia m-am dăruit. Ca unul care v-aţi ridicat, vă rog să mă ajutaţi.
Când l-am întâlnit pe prietenul meu am zis: "gata, mi-am găsit soţ". E curat, nu a mai avut alte prietene sau aventuri, deci e potrivit pentru viaţa în Hristos pe care vreau să o duc. Dar, din câte am observat, el e curat pentru că nu a avut ocazia să cadă, iar eu sunt ocazia pe care şi-o doreşte, în timp ce el este "ocazia" pe care eu nu mi-o doresc.
Din câte am înţeles, ortodoxia arată calea omului spre fericirea veşnică. Ştiu că scopul vieţii e mântuirea, dar nu pot să mă ridic. Mi se pare imposibil ca eu să nu mai fiu o curvă, deşi la Dumnezeu şi imposibilul este posibil. E dureros că am înţeles câte ceva, dar nu am voinţa să lupt.
Nu merit să îmi găsesc un soţ îndrăgostit de Hristos mai mult decât de mine, dar simt că numai unui asemenea soţ m-aş putea supune. Totuşi după curvie urmează văduvie (- adică orice păcat îşi are pedeapsa lui -), cum să sper că voi fi o soţie creştină a unui soţ credincios? Da, şi eu sunt printre cele care cred că nu merită o viaţă fericită.
Tragedia este că sunt în ultimul an şi am mult de învăţat. Dotarea mea intelectuală e modestă şi trebuie să compensez cu multă muncă, dar sunt foarte tulburată şi blocată pe toate planurile. Prietenul meu ar vrea să-i fiu soţie (aşa spune el), dar nu sunt sigură că mai vreau eu. Mă simt debusolată, căci am impresia că altul mai bun nu merit, deşi ştiu că nu este el ceea ce mi-aş fi dorit. Nu cred că se va schimba pentru mine (să devină un bărbat credincios), la fel cum şi în schimbarea mea îmi este greu să cred, numai dacă Dumnezeu va picura har în sufletele noastre se poate produce o minune.
Eu nu pot purta răspunderea propriului meu suflet, cu ce drept să îl învăţ pe el să postească, să se spovedească, să fie mai bun, când eu nu sunt un bun exemplu (căci una spun: că vreau să fiu lângă Hristos, şi alta fac: curvesc). Singura rază care m-a călăuzit spre spovedanie a fost întâmplarea cu acel călugăr care cădea în desfrânare şi apoi se întorcea şi plângea cu amar la icoana Maicii Domnului, iar apoi cădea şi iar se întorcea. Diferenţa dintre mine şi călugărul acela este că eu nu plâng cu amar.
Simt că dacă voi cădea în curvia aceea crâncenă (cu tot felul de perversiuni şi nelegiuiri cărora le-am slujit cu pasiune), nu mă voi mai putea ridica, şi credeţi-mă că acest moment este aproape, având în vedere cât de uşor cedează prietenul meu la "atacurile" mele (susţinute, dar nu premeditate, căci de fiecare dată îmi pare rău şi vreau să nu mai fac).
Nu toţi au puterea de a se ridica de atât de jos, iar eu mă simt printre aceşti neputincioşi. SUNT ÎN CĂDERE LIBERĂ……….
Iertaţi-mă şi ajutaţi-mă.
Doamne ajută!
*
În ultima vreme primesc din ce în ce mai des scrisori de la tineri care, după ce au căzut în anumite păcate, mă roagă să îi ajut. Dar nici o scrisoare nu m-a impresionat atât de tare precum scrisoarea pe care tocmai aţi citit-o şi voi… Am fost [folosesc trecutul pentru că nădăjduiesc că fiecare clipă poate fi pentru mine acel "acum" ("va veni ceasul şi acum este") al schimbării] o curvă din pasiune şi mi-am cultivat cu multă atenţie această latură a sexualităţii căreia m-am dăruit.
Sper că nu greşesc dacă spun că aceeaşi nădejde de izbăvire de păcat a avut-o şi Sfânta Maria Egipteanca atunci când şi-a înţeles adâncimea căderii… Ceea ce este cu totul altfel astăzi este că, spre deosebire de secolul al V-lea, în care a trăit sfânta, când comunitatea creştină strălucea prin virtuţi, lumea creştină de astăzi este greu lovită de armele patimilor, de armele îngerilor căzuţi… Cei care vor să se schimbe, fie ei tineri sau adulţi, trec printr-o perioadă – mai lungă sau mai scurtă – de debusolare. Dar, cu toată debusolarea care răzbate din rândurile fetei, dorinţa de îndreptare a vieţii este mult mai mare.
Mie scrisoarea fetei mi se pare o biruinţă a lui Hristos. Nu prin faptul că fata a trecut de la păcat la sfinţenie, ci pentru că fata dă mărturie că glasul conştiinţei este viu. Da, iubiţilor, în acest mileniu III în care valuri de nebuni îşi trâmbiţează perversiunile şi căderile lor, strigând asemenea lui Nietzche că "Dumnezeu a murit", şi o dată cu moartea lui Dumnezeu proclamă moartea conştiinţei, totuşi un glas spune în şoaptă că Dumnezeu e viu şi că, oricât am fi de păcătoşi, El ne aşteaptă să ne pocăim…
Îmi doresc din tot sufletul ca această fată să ajungă să se bucure ea însăşi de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu şi să poată mărturisi şi prin faptele ei că cel ce îşi doreşte mântuirea poate birui patimile, oricât de tare ar fi apăsat de ele.
Acestei fete îi dedic cartea de faţă… Nădăjduiesc că va găsi în ea răspuns la unele întrebări. (De fapt tot duhovnicul este cel care îi poate da ajutorul de care are nevoie, pentru că numai el a primit de la Dumnezeu puterea de a ierta păcatele; faţă de acest ajutor rândurile mele sunt o picătură de apă într-un ocean, dar pe cel care merge însetat prin deşert îl bucură şi câteva picături de apă – picături care îl ajută să-şi continue drumul până la prima oază…).
"Cum, îi dedici cartea unei fete care se prezintă ca fiind desfrânată?" – m-ar putea întreba cineva. Da, răspund eu, pentru că tocmai unor astfel de cititori m-am şi adresat în rândurile mele. Am scris pentru tinerii care, căzuţi mai mult sau mai puţin în păcatul desfrâului, au înţeles că viaţa nu îşi poate găsi împlinirea doar în patimi şi pofte trecătoare…
Oricât am încerca, ne este destul de greu să ne izolăm sub un clopot de sticlă şi să fim surzi la larma lumii moderne. Trăind în lume, ne confruntăm cu ispitele şi cu problemele ei. E realitatea, e lumea ce ne înconjoară. Cei ce trăiesc în lume, fie ei şi sporiţi duhovniceşte, trebuie să fie conştienţi de ispitele existente, să poată lupta cu ele. În asta stă puterea lor, nu în a le ignora şi în a se face că nu le văd, a se preface că ele nu există. Şi între cele mai presante ispite se află, incontestabil, cea legată de sexualitate.
Cred că aş fi fost ridicol dacă aş fi tratat un astfel de subiect într-un limbaj angelic, pietist. La sfârşitul unei conferinţe pe care am ţinut-o studenţilor sibieni, duhovnicul lor mi-a mulţumit că nu am vorbit ca şi cum m-aş fi aflat în faţa unor tineri asexuaţi... Pentru că folosisem cuvinte tabu, atinsesem subiecte tabu. (De altfel, la conferinţele pe care le-am ţinut în centrele universitare, întrebările privitoare la sexualitate nu au lipsit. Dimpotrivă.)
Cei care merg la biserică şi se spovedesc des găsesc la preoţi răspunsurile cele mai potrivite pentru frământările lor. De aceea, am considerat că este bine să răspund mai ales celor care, deşi merg uneori la biserică, se ruşinează să se spovedească pentru că nu au nădejde că se pot izbăvi din căderile lor. Am mai scris şi pentru cei care cred în Dumnezeu, dar, dintr-un motiv sau altul, stau departe de Biserică. Adică unor tineri care nu sunt dispuşi să citească o carte de genul Convorbirilor despre sexualitate ale lui V.V. Zenkovski. Am încercat să mă adresez chiar şi tinerilor al căror puls poate fi regăsit în paginile pe teme de educaţie sexuală ale revistei Bravo, şi care sunt consideraţi oi pierdute, deşi nici un păstor nu iese în căutarea lor. Ei bine, eu tocmai acestor tineri nebăgaţi în seamă am încercat să le scriu...[1]
Fac o paranteză: "Tinerii români pun mai mult accent pe credinţa în Dumnezeu, mai mult de jumătate declarându-se a fi persoane destul de religioase, după cum arată sondajul de opinie ŤSituaţia tineretului şi aşteptările saleť, realizat de CURS la cererea Autorităţii Naţionale pentru Tineret. Aplecarea spre religie a persoanelor din segmentul de vârsta 14-19 ani este în concordanţă cu dorinţa lor de a fi pace în lume, însă vine în contrast cu valori precum democraţia şi libertatea individuală, situate pe ultimele locuri în topul valorilor în care cred tinerii"[2]. Conform sondajului respectiv, pentru tineri cele mai importante sunt următoarele valori: credinţa în Dumnezeu – pentru 45%, pacea – pentru 44%, respectul pentru ceilalţi oameni – pentru 32%, realizarea, împlinirea de sine – pentru 30%. În timp ce, de exemplu, doar 14% au inclus democraţia între valorile pe care le acceptă...
Dacă pentru 45% dintre tinerii români este importantă credinţa (atât de importantă încât a primit cele mai multe voturi), de ce oare mare parte dintre aceşti tineri nu vin la biserică? Doar românii, cel puţin pe hârtie, sunt aproape 90% ortodocşi.
Răspunsul este că mulţi tineri nu ştiu ce este de fapt Biserica, şi nu înţeleg că Dumnezeu – în care ei cred – a lăsat-o pentru a fi aşezământ al mântuirii. Sunt mulţi care cred în Dumnezeu, dar stau departe de Biserică, nevrând să ducă o viaţă de lipsuri şi renunţări. Pentru că, nefăcând primii paşi în viaţa creştină, nu îşi dau seama că viaţa în Biserică este o viaţă a împlinirii, şi nu a eşecului.
Iar alţii, deşi înţeleg rostul Bisericii, se consideră prea iubitori de păcat pentru a reuşi să îşi schimbe viaţa şi – fiind prea sinceri ca să ducă o viaţă de compromis, o viaţă făţarnică în care una să creadă şi alta să facă – preferă să trăiască departe de Hristos, iar la biserică să vină doar la marile sărbători, la botezuri, nunţi şi înmormântări.
Cred că şi acestor tineri, care cred în Dumnezeu dar nu găsesc motive pentru a duce o viaţă creştină, Biserica ar trebui să le iasă în întâmpinare. Şi nu doar prin preoţi sau prin profesorii de religie, ci prin fiecare creştin. Trebuie să înţelegem universul noii generaţii şi să sădim în el sămânţa cea bună…
În ce priveşte subiectul sexualitate, cu afirmaţia "Sexualitatea mea nu-i priveşte pe părinţi" au fost de acord 78% dintre băieţi şi 67% dintre fete, iar împotrivă doar 19% dintre băieţi şi 29% dintre fete (Sondaj L’ Express - Science & Vie Junior, 2000[3]).
Am scris articolele din cartea de faţă ca să le întind tinerilor o mână de ajutor. Dacă greşesc şi cât greşesc ieşind în întâmpinarea lor într-un mod neconvenţional, Dumnezeu ştie. Orice pionierat presupune însă nişte riscuri. Dar cine fuge de frica riscurilor fuge de ţintă. Şi pierde…



Între iubire şi păcat


"Bună seara, iubite, te-aştept ca şi când numai dragostea noastră ar fi pe pământ, mai presus de măriri, de căderi, de cuvânt…" "Bună seara, iubito…"
Am ascultat prima oară cuvintele acestui şlagăr în copilărie… Vocea Loredanei Groza şi cea a lui Ion Caramitru m-au impresionat puternic… Mi-am dorit să am şi eu parte în viaţa mea de o asemenea poveste de dragoste. Şi, după dezamăgiri şi eşecuri, după greşeli mai mari şi mai mici, m-am îndrăgostit cu adevărat…
Au trecut mai mult de opt ani de atunci. Şi de multe ori simt că numai dragostea noastră ar fi pământ, dragostea dintre mine şi iubita mea, frumoasa mea, bucuria mea, soţia mea… Vreau să vă vorbesc puţin despre frumuseţea dragostei…
Poate că aţi auzit deseori cum oamenii în vârstă caută să vă convingă că dragostea tinerilor nu e decât un foc de paie, un mijloc de stârnire a poftei trupeşti. (Nu cred că e numai aşa – deşi, de multe ori, aşa e…).
Cred că, din dorinţa de a-şi feri fiii de patima desfrâului, discursul Bisericii conţine o mie de referiri la distrugerea prieteniei prin curvie, dar prea puţine referiri la păstrarea unei prietenii frumoase, curate, de durată… (E adevărat că una o implică pe cealaltă, dar dacă un prieten îi spune unui şomer să nu moară de foame nu înseamnă că îl şi ajută să îşi câştige existenţa…)
Îmi plac foarte mult şi versurile următoare: "Bună seara, iubito… Poţi să-ţi spun în cuvinte că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte, că intră iubiri prematur în morminte. Sunt destui care vor să ne pună la uşa iubirii zăvor, să pună cătuşe cuvântului dor…"
Mulţi tineri simt că dragostea lor e frumoasă şi se luptă cu toate puterile ca ea să nu se împuţineze, să nu fie aruncată "prematur în morminte" de către oameni care nu au iubit şi nici nu iubesc, de oameni care se răzbună pe alţii pentru că nu se simt în stare să iubească…
Există câţiva autori ai unor texte duhovniceşti în care, fiind combătută patima desfrâului, este combătută indirect şi iubirea – ca şi cum nu ar exista iubire curată… Am citit chiar de curând într-o carte împotriva patimii desfrâului unele pasaje în care sunt analizate câteva dintre poeziile de dragoste prezentate în manualele şcolare. Unele critici sunt justificate, dar altele…
"Adăugând la neruşinare negrăita hulă prostească: Ťîntreaga ta fiinţă nu pot să n-o iubesc, prin ea respir, prin ea trăiescť, viaţa netotului şi bicisnicului e o oarecare târfă! Vedeţi cât de scârbavnic sunt ispitiţi copiii spre gândul închinării curveşti la idolul de carne şi sânge, adică spre lepădarea de Hristos. (…)
ŤA venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori
Că au să-mi crească aripi ascuţite până la nori
Că ai să te ascunzi într-un ochi străin
Şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac
Iau cuvintele şi le-nec în mare,
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
Într-o dragoste mareť (Limba română, Manual pentru clasa a VIII-a, Humanitas, 2000).
Iar manualul tâlcuieşte: ŤA venit toamna, este vorba despre începutul unei stări de tristeţe, melancolie etcť. Asta zic şi eu: curvia, beţia şi imaginaţia sunt înjugate cu tristeţea, care duce la deznădejde şi la sinucidere. Toată viaţa poeţilor e o sinucidere înceată, de unde tragem încheierea: tot artistul e o Iudă"[4].
Spuneţi-mi sincer, vă conving astfel de critici? Pe mine nu cred că m-ar fi convins…
(Aş fi fost de acord cu faptul că elevii de şcoală generală sunt cam necopţi pentru a înţelege astfel de versuri. Dar cred că sunt cu atât mai necopţi a înţelege cum se poate lipi patima de sufletul lor în timp ce citesc poezii din manualele şcolare. Şi criticile prea dure li se pot părea ridicole…[5])
De multe ori îi spun soţiei mele versurile lui Nichita Stănescu: "întreaga ta fiinţă nu pot să n-o iubesc, prin ea respir, prin ea trăiesc…" Evident, nu folosesc exact aceleaşi cuvinte… Şi, poate, nici nu folosesc cuvinte… (Cred că cele mai multe declaraţii de dragoste i le-am făcut în gând…)
"Dar cum să trăieşti prin altcineva în afară de Dumnezeu? Înseamnă că nu asculţi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima ta…"
Întrebare: cât de des ne gândim la Maica Domnului atunci când facem un acatist către un sfânt? Sau, cât de des ne gândim la Maica Domnului atunci când citim Psalmii (excepţie făcând, evident, versetele prooroceşti despre ea)?
Întrebarea mea cred că lămureşte cum stau lucrurile… Atunci când iubim pe cineva din toată inima noastră nu înseamnă că ne lepădăm de Dumnezeu… E foarte important însă să vedem dacă dragostea noastră este binecuvântată de Dumnezeu sau nu...
*
Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima ce simt… Aţi văzut filmul Love Story? Dacă da, cred că mă înţelegeţi, dincolo de cuvinte. Vreau să spun doar că dragostea e frumoasă. Scriu şi plâng ca un prost, după ce tocmai am recitit textul din Love Story. Textul începe aşa:
"Ce ar fi de spus în legătură cu o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă şi inteligentă? Că-i plăcea Mozart şi Bach? Şi Beatles-ii?... Şi eu?..."
Şi plâng pentru că unii dintre prietenii mei creştini au spus că filmul e de doi bani pentru că nu prezintă o dragoste creştină standard… Plâng pentru că mă simt de o mie de ori mai aproape de eroii filmului şi de dragostea lor nebună decât de cei pentru care iubirea e o vorbă goală, pentru cei care s-au căsătorit dar nu trăiesc şi nici nu au trăit o poveste[6]… Îmi place Love Story… Îmi dau seama că cei care nu au văzut filmul nu au cum să înţeleagă cuvintele de început… În schimb, pe cele de la sfârşit le pot înţelege: "Dragostea înseamnă să nu fii nevoit să spui niciodată Ťîmi pare răuť…"
Poate fi aceasta o definiţie creştină a dragostei? Da, din punctul meu de vedere da. Chiar dacă nu e o definiţie completă, este însă o definiţie frumoasă…
Despre dragostea aceasta, care nu aduce niciodată păreri de rău, vreau să vă vorbesc… Acum sunteţi tineri şi trăiţi intens tinereţea…
Vreau să vă vorbesc despre iubirea binecuvântată de Dumnezeu, despre iubirea care se încununează în căsătorie, despre iubirea care durează veşnic.
Cred că toţi îndrăgostiţii simt că ar vrea să rămână lângă persoana iubită "pentru totdeauna". Asta e esenţa dragostei, să simţi că celălalt îţi umple viaţa, că te umple de viaţă, de bucurie, de frumos… Câţi oare dintre îndrăgostiţi stau pentru totdeauna împreună? Unii nu stau nici măcar un an întreg…
Cred că dragostea adevărată e cea pe care o ţii în inima ta toată viaţa şi o iei cu tine pe lumea cealaltă…
(Culmea: pe un post de radio religios tocmai au pus Love Story… Bine au făcut, e semn că realizatorii emisiunii au înţeles că sufletul omului se poate hrăni şi cu muzică, nu numai cu citate sau cu predici…)
Vreau să vă spun, prieteni ai mei, că Dumnezeu nu este duşmanul poveştilor de iubire… Dimpotrivă, este prietenul lor… Dacă ar fi să mor astăzi şi ar trebui să îmi scriu testamentul, cred că aş scrie şi asta: "Dumnezeu este prietenul poveştilor de iubire adevărată…" Este unul din cele mai profunde lucruri pe care le-am înţeles în viaţa mea…
Atunci când inimile voastre se simt pătrunse de fiorul iubirii, atunci când vi se pare că nimeni nu vă poate înţelege, să ştiţi că Dumnezeu este lângă voi[7]…
Mă simt obligat să precizez: Dumnezeu nu este prietenul poveştilor de iubire trecătoare, al aventurilor de-o vară sau de-o noapte… Spun încă o dată: El este prieten al poveştilor de dragoste adevărată.
De ce îmi place Love Story? Pentru că transmite fiorul iubirii care depăşeşte egoismul...
Da, la prima vedere observăm doi tineri necredincioşi lăsându-se purtaţi de valurile unei iubiri "lumeşti"… Eu cred că putem vedea în film mai mult decât atât. Da, ştiu, şi eu sunt împotriva filmelor care îi modelează într-un mod greşit pe tineri. Totuşi, poate că fără vrerea celor care au făcut filmul şi fără vrerea lui Erich Segal - care a scris romanul după care s-a făcut ecranizarea - vedem clar că dragostea tinerilor care stau departe de Dumnezeu nu poate birui moartea. Cel mort trăieşte în inima celui viu, dar doar ca o amintire. Cel mort nu se va mai întâlni cu cel viu…
"Dragostea înseamnă să nu fii nevoit să spui niciodată Ťîmi pare răuť…" Da, ce replică superbă… Dragostea adevărată este cea acoperită de Dumnezeu. Dragostea adevărată este atunci când, după ce te apropii mai mult de Dumnezeu (pe care înainte Îl cunoşteai mai puţin), nu ai de ce să îi spui celuilalt: "Îmi pare rău…" Modul în care dragostea ta s-a manifestat nu va fi mai târziu pricină de regrete, nici pentru tine, nici pentru celălalt…
"Cum este dragostea adevărată?", aş putea fi întrebat…
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată... (I Cor. 13, 8). Ştie cineva vreun imn al dragostei mai frumos decât cel scris de Sfântul Apostol Pavel?
Aceasta este dragostea desăvârşită… Este dragostea adevărată pe care trebuie să o căutăm. Aşa trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu, aşa trebuie să ne iubim aproapele. Aşa trebuie să îl iubim pe omul alături de care mergem pe calea familiei…
Faţă de această iubire, cea pe care o au eroii din Love Story sau din alte romane şi filme de dragoste păleşte. Da, dacă am avea averi, sănătate, frumuseţe, inteligenţă, dar nu avem iubire adevărată, de fapt suntem săraci, suntem pustii.
Dacă aş avea cea mai frumoasă soţie, dar nu aş iubi-o, aş fi aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea cele mai mari moşteniri şi averi, dar inima mea nu ar cunoaşte dragostea, nimic nu sunt. Şi dacă soţia mea ar avea toate virtuţile, iar eu dacă aş fi un om gata de orice sacrificiu pentru ea, dar nu aş avea dragoste, pustie ar fi viaţa mea… Dragostea e răbdătoare, dragostea e binevoitoare, dragostea nu gândeşte răul. Dragostea toate le rabdă… Dragostea nu cade niciodată…
Mi-am permis să parafrazez cuvintele Sfântului Apostol Pavel, considerând că fiecare creştin ar trebui să le simtă ca fiind propriile sale cuvinte. Cred că fiecare monah ar trebui să se regăsească în ele, şi fiecare mirean, fiecare după măsura lui.
Da, Biserica ne învaţă să ne lăsăm modelaţi de Dumnezeu. El ne învaţă să iubim, să trăim, să facem totul cum trebuie…
Să ţinem minte că dragostea adevărată "nu caută ale sale"… Să ne dăm seama dacă povestea noastră de iubire poate suporta sau nu acest test. Dragostea adevărată se lasă modelată de Dumnezeu, cea artificială se lasă modelată de patimi, de egoism, de plictiseală şi chiar de minciună…[8]
Dacă Dumnezeu, vorbindu-ne prin Biserică, ne spune că viaţa sexuală în afara căsătoriei este un păcat, o face nu pentru a ne ucide povestea de iubire, nu pentru a ne-o arunca "prematur în morminte". Dimpotrivă, ne-o spune pentru că vrea să ne ferească de regrete, de lacrimi, vrea să ne ferească de lanţurile diavolului care se arată drept mare apărător al iubirii…[9]
Tinerii se simt foarte singuri, se simt în situaţia de a descoperi ei înşişi ce le face bine şi ce le face rău… Unii se dăruiesc trupeşte cu tot ce au mai frumos în ei, crezând că astfel pecetluiesc povestea de iubire. Numai că o astfel de pecete nu ţine…
Nu vreau să fiu moralist - o spun de o mie de ori. Vreau doar să îi îndemn pe tineri să caute iubirea curată, iubirea frumoasă[10]. Şi, dacă până acum au cunoscut doar versiunea "piratată" a dragostei, versiunea vândută pe sub mână de diavol, îi rog să nu se mulţumească doar cu atât…
Avem o singură viaţă pe lumea aceasta, vrem sau nu. Cel mai important lucru este să căutăm mântuirea, adică fericirea şi împlinirea veşnică. Dacă vom şti ca din poveştile noastre de dragoste să nu Îl gonim pe Dumnezeu, dacă dimpotrivă Îl vom ţine ca pe cel mai bun prieten şi ocrotitor al nostru, nu o să ne pară rău…
Dragostea curată vă poate da aripi, dragostea curată vă poate umple sufletele de bucurie… Dragostea adevărată vă poate da putere să rezistaţi în faţa greutăţilor vieţii… Pentru că e o dragoste susţinută de Dumnezeu…
(În timp ce scriam a intrat băiatul meu şi m-a văzut cu ochii în lacrimi. M-a întrebat:
- Ce e tati, ce e cu tine?
- Ce să fie, sunt trist că o lume întreagă se chinuie să îi facă pe oameni răi, să îi facă să se iubească cât mai puţin, cât mai murdar… Şi e greu să îţi păstrezi dragostea…
L-am trimis la joacă, gândindu-mă că îi e greu să înţeleagă frământarea şi durerea mea… Dar voi, care sunteţi mai bătrâni decât el, puteţi să mă înţelegeţi…)
Îmi doresc tare mult să mă înţelegeţi… Pentru că vreau, atunci când veţi cunoaşte iubirea cea adevărată, să o îngrijiţi cum trebuie, ca pe o floare… Astfel încât niciodată să nu greşiţi, ca să nu trebuiască să spuneţi "îmi pare rău"… Sau, dacă asta ar fi o utopie, măcar să greşiţi cât mai rar şi să faceţi greşeli cât mai mici[11].
Căutaţi drumul iubirii curate. Chemaţi-L pe Dumnezeu alături de voi. Astfel, toate vor căpăta sens. Va răsări soarele…



Floarea
Prinţului Nu pe aici…


Undeva, departe, într-un ţinut aflat pe ţărmul mării, trăia un prinţ foarte mândru, Prinţul Roşu. Se purta urât cu soţia sa, cu fiii săi, cu slujitorii săi. I se părea că vieţile celorlalţi trebuie să graviteze în jurul vieţii sale şi se purta ca faraonul care se consideră fiu al zeilor…
Într-o zi, un sfetnic i-a adus la cunoştinţă că Marele Cactus, floarea emblemă a familiei lor, care nu creştea decât pe una din îndepărtatele insule pe care le moştenise de la tatăl său, înflorise. Acest eveniment se întâmpla o dată la câteva sute de ani şi prinţul a făcut un şoc la aflarea veştii. Inima sa, plină de iubire de sine, a suportat cu greu momentul.
Aşa că, în loc să se ducă de îndată să îşi admire cactusul, prinţul a fost nevoit să stea în pat, ca să se refacă. În curând, la el au venit în vizită ceilalţi doi fraţi ai săi, Prinţul Negru şi Prinţul Alb. Mai mult pentru a merge să vadă floarea, decât să îşi cerceteze mândrul şi ursuzul frate care zăcea în pat. Din bătrâni se spunea despre Marele Cactus că face cea mai frumoasă floare din lume… Că era sau nu chiar aşa, prinţii nu ştiau… Dar îşi dădeau seama că fratele lor primise de la Cactus un dar nepreţuit…
La acest mic consiliu de familie, Prinţul Roşu a întrebat:
- Ce ne vom face? Dacă se va afla că Marele Cactus a înflorit, vor veni nobili şi prinţi din toată lumea ca să îl vadă… Şi ne va fi greu să îl păzim.
- Nu e chiar aşa, insula e greu de aflat, îndrăzni să îl contrazică Prinţul Alb, fratele mai mic.
Dar Prinţul Roşu nu se lăsă:
- Ba da, vor veni. Poate că cineva, gelos, îi va tăia floarea. Gândul acesta nu mă lasă să dorm. Cum să îndrăznească cineva să îmi rănească odorul?
- Fii pe pace, că nu va fi aşa, încercă să îl liniştească iarăşi mezinul familiei.
Dar fratele cel mare, care era ros de invidie pentru că nu ceruse el ca moştenire insula cu cactusul – asta pentru că alesese insula cea mare, neaşteptându-se să trăiască clipa în care Marele Cactus ar fi înflorit – , intră în vorbă:
- Şi dacă va fi aşa? Nu ne putem permite să riscăm atât de mult. Trebuie să găsim o soluţie ca să îi îndepărtăm pe musafirii nepoftiţi.
- Dar cum?
- Marele Cactus e atât de minunat, încât cei care vor să îl vadă trebuie să fie gata să îşi dea viaţa pentru aceasta. Trebuie să fie gata să facă eforturi uriaşe…
- Exagerezi, spuse mezinul. E doar o floare.
- Ba nu exagerează deloc, se răsti la el Prinţul Roşu. Spune-mi, la ce te gândeşti? - îl întrebă pe fratele mai mare.
- Nu mă gândesc la nimic acum, mă voi gândi la noapte, vă veţi gândi şi voi, şi vom afla o cale de a rezolva această dilemă…
Noaptea a trecut foarte greu pentru fiecare dintre fraţi. Cel mai greu a trecut pentru fratele cel mic, care îşi dădea seama că nu are nici o şansă să îi convingă pe ceilalţi că vor să ia o hotărâre greşită. Înainte să răsară soarele, Prinţul Negru aflase soluţia. Nu aşteptă să se facă dimineaţă, ci se duse să îi trezească şi pe ceilalţi. Dar şi aceştia erau treji, în camerele lor, şi se frământau.
Prinţul Roşu era tare îmbufnat:
- Cel mai simplu ar fi fost să nu se afle că a înflorit. I-am fi chemat să o vadă numai pe prietenii noştri… Dar acum, e prea târziu.
- Şi nici nu putem spune vreo minciună, că porunca Împăratului e clară: toţi mincinoşii din împărăţie să fie pedepsiţi cu moartea, spuse Prinţul Alb, sperând că fraţii săi se vor răzgândi.
- Ştiu ce vom face… Nici noi şi nici slugile noastre nu trebuie să minţim. Dar putem trece adevărul sub tăcere, spuse satisfăcut Prinţul Negru.
- Cum? - îl întrebară într-un glas ceilalţi doi.
- Simplu. Nu ne poate obliga nimeni să spunem unde e insula… E moştenirea noastră şi nu trebuie să o arătăm altora. Când vor veni prinţi străini pe corăbiile lor, oamenii noştri nu le vor arăta direcţia în care trebuie să meargă. Şi, fără îndrumări, nimeni nu va putea ajunge la insula cu cactusul. Ştiţi doar cu toţii cât de greu este să o găseşti… Numai regele ne-ar putea porunci să îl ducem acolo... Nu?
Soluţia aceasta nu îi plăcu însă Prinţului Roşu. Vroia să găsească o cale prin care măcar câţiva străini iubitori de flori să îi vadă cactusul. Unii care să facă eforturi mari pentru aceasta şi care apoi să ducă faima Marelui Cactus în toată lumea. În inima prinţului era o luptă: pe de o parte vroia să fie lăudat şi invidiat de alţii, pe de alta, vroia să îşi protejeze floarea.
- Ştiu cum facem. Când se apropie o corabie străină şi întreabă în ce direcţie trebuie să meargă spre insulă, nimeni să nu îi arate. Cel întrebat are voie să spună doar: nu în direcţia asta… Şi atât. Cel care va spune mai mult va plăti cu capul. Oricum, furtunile de acolo îi vor descuraja pe căutătorii fricoşi…
- Aşa, nu va minţi, dar nici nu va da sfatul bun, spuse satisfăcut Prinţul Negru.
- Asta nu îi va ajuta la nimic pe cei din corabie, spuse mezinul.
- Ba îi va ajuta. Încolo nu e bine, încolo nu e bine, unii se vor rătăci, dar până la urmă câţiva tot vor afla drumul, spuse Prinţul Roşu.
Dar mezinul insistă:
- Fraţilor, gândiţi-vă că sunteţi într-un deşert şi vreţi să ajungeţi la o oază. Şi că beduinii pe care îi întrebaţi încotro e oaza vă spun doar: încolo nu e, încolo nu e. Nu mai ajungeţi la oază, muriţi în deşert.
Invidiosului Prinţ Negru, care nu ar fi suportat ca faima cactusului să se răspândească în lumea întreagă, îi plăcu însă comparaţia făcută de fratele său:
- Cei mai slabi ar muri în deşert, cei mai puternici ar şti însă să se folosească şi de aceste răspunsuri neclare.
- Aşa va fi, întări Prinţul Roşu. Anunţaţi-i pe toţi slujitorii noştri din insulele apropiate că vor plăti cu capul îndrăzneala de a arăta încotro e Marele Cactus. Au voie doar să le arate musafirilor nepoftiţi că o anumită direcţie este greşită…
În câteva săptămâni, şase corăbii au sosit rând pe rând la ţărm. Prinţul Roşu îi primi cu răceală pe musafirii nepoftiţi şi aceştia plecară în larg fără să afle prea multe despre calea pe care trebuiau să o apuce. După alte câteva săptămâni, trei dintre ele s-au întors înapoi. Două se scufundaseră, fiind prinse în mijlocul unei furtuni, iar de ultima nu se ştia nimic.
A mai trecut o vreme, dar tot nu ajunsese nici un prinţ străin pe insulă. Într-o zi, Prinţul Alb veni să îşi anunţe fratele că se dusese vestea cum că Marele Cactus nici nu înflorise şi că totul era doar o minciună a mândrului Prinţ Roşu… Până şi regele se supărase, auzind că unii prinţi muriseră căutând insula…
- Aşa, deci? Oricum şi eu mi-am dat seama că nu a fost bună hotărârea mea… Îmi era teamă că o să fie prea mulţi vizitatori. Voi organiza eu însumi o călătorie, în care îi voi invita pe toţi prinţii care vor să îmi vadă floarea. Trebuie să îmi repar greşeala. De acum înainte, toţi cei care vor să vadă Marele Cactus pot să o facă. Voi pune un cărturar să îmi facă o hartă pe care să o dau corăbiilor care vor veni.
- La ce ţi-a ajutat să te joci aşa cu timpul şi chiar cu vieţile celorlalţi? Ţi-ai făcut o faimă rea, frăţioare.
- Aşa e, asta mă apasă…
- Ai fost poreclit Prinţul Nu pe aici… Ştii asta?
În timp ce fraţii discutau, o slugă se apropie de Prinţul Roşu, înmânându-i un răvaş.
- Paznicul Marelui Cactus v-a trimis asta…
Nerăbdător, prinţul îl întrebă:
- S-a întâmplat ceva?
- Nu ştiu, eu nu…, răspunse sluga, plecându-şi ochii.
- Nu se poate, strigă prinţul, după ce citi primele rânduri. Nu se poate…
- Ce e, ce s-a întâmplat?
- Floarea, floarea Marelui Cactus s-a ofilit. Şi a căzut la pământ… Înainte să fie văzută şi admirată de alţii…
- Nu se poate, ar fi trebuit să ţină ani întregi…
- Da, ar fi trebuit… Abia după ce s-a ofilit, paznicul a înţeles ce îi spusese tatăl său înainte de a muri. Că dacă înfloreşte cactusul, floarea lui trebuie stropită şi cu bucurie, nu doar cu apă. El a crezut că aceste vorbe sunt fără sens, dar şi-a dat seama că floarea noastră avea nevoie nu numai de apă, ci mai ales de bucurie… De bucuria şi emoţia celor care, privind-o, s-ar fi minunat ce lucruri frumoase a făcut Dumnezeu… Acum, pot să organizez câte călătorii vreau, să pun să se facă o mie de hărţi, degeaba. Mă simt ca şi cum aş fi un ucigaş. Mi-am omorât floarea…
*
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. (…) Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi. (…) Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Matei 23, 13-28).
Cine sunt cărturarii şi fariseii pe care i-a mustrat Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Să fie oare numai învăţătorii Legii celei Vechi, învăţătorii care L-au prigonit pe Însuşi Mântuitorul profeţit de proorocii Vechiului Testament? Ar fi bine să fie aşa… Numai că prin cuvintele acestea dure, parcă prea dure pentru Cel care a venit să ne înveţe Legea iubirii, sunt mustraţi şi creştinii care nici nu intră în Împărăţie, nici pe alţii nu îi lasă să intre… Nu sunt preoţi, nu sunt învăţători, dar se pun stavile între Hristos şi cei care au nevoie să se apropie de Biserica Sa…
Nu vreau să îi arăt cu degetul numai pe alţii, mă arăt – şi fără falsă smerenie – şi pe mine. Nu numai o dată, ci de mai multe ori în viaţa mea m-am purtat ca un fariseu şi poate că, dacă L-aş fi văzut lângă mine pe Hristos, m-ar fi mustrat la fel de aspru… Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu oameni care nu cunosc credinţa creştină aproape deloc; în loc să îi ajut să înţeleagă că Hristos a venit şi pentru mântuirea lor, să înţeleagă cât de mult i-ar putea împlini viaţa creştină, am reuşit să îi sperii, vorbindu-le doar despre posturi, despre nevoinţă, despre marii pustnici din Sinaxare, despre nebunii pentru Hristos, despre osânda ereticilor şi păcătoşilor care mor nepocăiţi. Numai că, prin cuvintele mele, în loc să îi mişc, i-am convins că Ortodoxia nu e pentru ei… Şi, pe cât eram de plin de argumente "nimicitoare" în timpul discuţiilor, pe atât de gol mă simţeam după aceea.[12] Poate nu imediat, poate primul gând era să îi judec pentru cerbicia lor, dar măcar seara, la rugăciune, conştiinţa tot mă arăta cu degetul. Da, îmi spusesem poezia ca un papagal, dar ce folos? Nu era poezia de care aveau nevoie ceilalţi…
*
Iar mulţimile, ascultându-L, erau uimite de învăţătura Lui. Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 33-40). Noi strecurăm ţânţarul şi înghiţim cămila… Vorbim cu aproapele despre orice, numai despre iubirea cea adevărată nu îi vorbim, sau dacă îi vorbim, nu i-o arătăm. Este uşor să postim miercuri şi vineri, dar este greu să iubim… Este uşor să vorbim despre marii pustnici, dar este greu să îi iubim pe cei cu care vorbim… Ba chiar avem îndrăzneala de a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, ţinându-ne nasul pe sus, subliniindu-i aproapelui nostru că îl considerăm inferior nouă… Reuşim să fabricăm o credinţă creştină uscată, în care bărbaţii îşi idolatrizează bărbile, iar femeile baticul sau fusta, idolatrizăm canonul primit de la duhovnic şi reuşim să ucidem iubirea faţă de aproapele. De vină nu sunt nici canonul, nici barba, nici fusta şi nici baticul (care îşi au fiecare rolul lor), de vină suntem noi că am lăsat iubirea pe ultimul plan. Ne-am blazat tot repetând refrene contra iubirii pătimaşe a acestui veac şi am uitat de iubirea cea curată, de iubirea pe care ne-o cere Evanghelia: Cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. Pentru că (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti... şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii (Rom. 13, 8-10).
Unde este oare această iubire? Ne mirăm că tinerii stau departe de Biserică… Dar cine i-a iubit cu adevărat? Cine şi-a pus sufletul pe tavă înaintea tinerilor?... Ne place chiar să vorbim despre iubirea adevărată, dar nu ştim să iubim… Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 13-16).
Dar, în loc să lumineze faptele noastre, noi vrem să lumineze cuvintele noastre cât mai iscusite, dar lipsite de dragoste… Dar dacă sarea s-a stricat, cu ce se va săra?…
*
Am scris povestea "Floarea Prinţului Nu pe aici" ca să îi ajut pe tineri să depăşească frica de a se apropia de Hristos, frică pricinuită de mulţimea de Nu-uri pe care le-au întâlnit, presărate ca nişte mine pe drumul către Biserică… Mai exact, ca să înţeleagă că unele din aceste mine nu sunt puse de Dumnezeu[13], ci de oameni care nu L-au cunoscut cum trebuie… Unii creştini (şi chiar unii slujitori ai altarului) se poartă ca şi cum ar avea dorinţa egoistă de a ţine "florile" Împărăţiei Cerurilor numai pentru ei… Ca şi cum ar fi fost florile lor, sau ca şi cum ar fi fost îndreptăţiţi să le împartă cui vor ei… De fapt, dorinţa lor nu era de a-i împiedica pe alţii să vină la Hristos, ci de a se înălţa pe ei în ochii celorlalţi, ca şi cum ei ar fi singurii creştini de nota 10, iubitori de rugăciune şi de nevoinţe. Ca şi cum într-un labirint de "Nu-uri" doar ei s-ar pricepe să găsească ieşirea… Numai că, prin lauda lor şi prin "religia lui NU!" pe care o propovăduiesc fără să îşi dea seama, se pun stavilă între ceilalţi şi Hristos. Şi rămân cu inimile pustii, asemănându-se prinţului care şi-a protejat floarea de privirile altora şi în cele din urmă a rămas fără ea…[14]
Tradus literal, cuvântul Evanghelie înseamnă tocmai Vestea cea bună. Da, Hristos, Sfânta Scriptură, Biserica le aduc păcătoşilor vestea cea bună că sunt chemaţi la mântuire… Nu le trâmbiţează că trebuie să se întristeze că drumul mântuirii este atât de îngust încât ei nu mai au loc pe el…
Ar trebui să ne dăm seama de faptul că cei care stau departe de Biserică au nevoie să audă mai întâi cuvântul "DA". Să audă că "Da", Dumnezeu îi iubeşte, "Da", Dumnezeu îi aşteaptă şi pe ei, oricât de tare ar fi mânjiţi de noroiul păcatului. Să audă că Dumnezeu vrea să le tămăduiască rănile sufletului…
Răspunzând chemării Evangheliei şi ţinând porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, aceste suflete vor cunoaşte cu adevărat împlinirea, iar pe lumea cealaltă se vor bucura veşnic… Şi, cu gândul la Împărăţia Cerurilor, vor avea puterea să ţină nu numai porunca iubirii, ci şi toate celelalte porunci pe care, fără puterea pe care o dă iubirea, nu ar fi putut să le ţină. Toate celelalte porunci care, fără iubire, îl transformă pe om într-un soldat, într-un robot, ba chiar într-un fel de zombbie. Pentru că, fără iubire, sufletul moare…



Sâni mari pentru creiere mici


Daniela: "Mie îmi place să am sânii foarte mari sau foarte dezvoltaţi. Prietenii mei m-au părăsit şi nu mai vorbesc cu mine fiindcă eu nu am sânii dezvoltaţi ca celelalte prietene ale mele"[15].
Nicoleta: "Nu mă dezvolt deloc, toţi mă resping, chiar şi băieţii. Încă la vârsta mea nu am avut un prieten, îmi vine să mă omor. Vă rog frumos să-mi spuneţi ce să fac ca să îmi crească şi mie sânii şi să fiu şi eu mai grasă…"[16]
Diana: "Am un mare complex: nu am sânii mari. Îmi este ruşine să mă îmbrac cu bluze mulate, toţi băieţii îşi bat joc de mine, toţi strigă după mine, aceste faze mă duc la exasperare. Din punct de vedere fizic mi se fac multe complimente: că am un corp frumos cu o excepţie, că arăt cool. Am vorbit cu puţini băieţi, ultimul meu prieten mi-a spus în faţă că nu mai putem fi prieteni pentru că nu am sâni şi m-a părăsit. Sunt disperată! Ţin foarte mult la el, m-a părăsit pentru o vagaboandă. Mă gândesc la o posibilă sinucidere, nu mai suport acest chin…"[17]

Către toate Danielele, Nicoletele şi Dianele care împărtăşesc aceeaşi perspectivă tristă asupra prezentului: "Fetelor, băgaţi-vă minţile în cap! Nu are rost să vă daţi cu capul de pereţi numai pentru faptul că sânii voştri nu sunt mai darnici cu privirile tinerilor ai căror hormoni tropăie precum un detaşament militar".
Există o psihoză a sânilor mari, o psihoză din ce în ce mai accentuată. Eu nu sunt de părere că trebuie să se lupte împotriva discriminării fetelor nedotate, dar nici ca acestea să fie consolate cu poveşti de adormit copiii. Cred că pur şi simplu ar trebui ca fetele cu sâni mici să capete o altă perspectivă asupra "handicapului" lor.
Îmi este greu să mă adresez mai multor fete deodată, aşa că mă voi adresa unei singure "victime a sorţii".
Ar trebui să fii fericită că din cauza sânilor tăi mulţi băieţi stau departe de tine. E o şansă de care nu au parte fetele bine dotate. De ce? Pentru că băieţii se vor apropia de ele în primul rând pentru sânii lor şi nu pentru sufletul lor. Un băiat rosteşte foarte uşor o declaraţie de dragoste numai pentru a avea ocazia să pună mâna pe un trup care îl înnebuneşte. Foarte greu îi va fi unei fete cu sânii mari să îşi dea seama dacă prietenul ei o iubeşte cu adevărat sau pur şi simplu a fost hipnotizat de nişte balcoane spaţioase.
"Nu pot să mă amăgesc cu un astfel de refren…", mi-ai putea spune. Nu vreau să te amăgeşti, pur şi simplu aşa stau lucrurile: de multe ori fetele cu sâni mari sunt curtate de băieţi nu pentru că ar avea cine ştie ce calităţi ieşite din comun, ci doar pentru că sânii lor sunt generoşi.
"Şi nu este asta o mare calitate?"
Nu pot să fiu atât de orb ca să nu constat şi eu că printre tineri această însuşire capătă încetul cu încetul rangul de virtute de căpătâi. Dar ce vorbesc de tineri? Femeia cu sânii mari face parte din setul de vise erotice al bărbaţilor care nu sunt împliniţi de relaţia cu soţiile sau amantele lor. Un prieten îmi spunea că cea mai mare ispită a lui este să facă sex cu o femeie cu sânii XXL, cum au cele din revistele porno.
Să ne întrebăm de ce au atâta trecere fetele cu sânii mari. Există vreo legătură între aceste organe şi mintea unei fete? Sunt sânii mari semnul unei minţi mai strălucite sau al unui coeficient de inteligenţă redus?
Nici una, nici alta. O femeie poate avea sâni revărsabili şi poate fi genială sau proastă de-a binelea. O femeie poate avea sâni milimetrici şi asta nu o face nici deşteaptă, nici proastă.
Dar femeia cu sâni mari este o femeie care îi înnebuneşte pe bărbaţi. De ce? Din mai multe motive, toate centrate în jurul actului sexual. O fată cu sâni mari este mai uşor de stârnit. (Se ştie că sânii reprezintă una dintre zonele cele mai sensibile ale trupului femeii.) Şi masculul se excită foarte tare atingând acei sâni mari. Ce s-ar fi făcut oare dacă fata pe care o agăţa avea sâni mici? I-ar fi fost mai greu să o stârnească şi, mai apoi, nu ar fi avut aceeaşi stare de extaz în faţa trupului ei.
Regula că o fată cu sânii mici este aproape frigidă nu stă în picioare: în literatura de specialitate se menţionează faptul că sunt fete cu pieptul neted care abia dacă sunt atinse reacţionează ca nişte experte în sex. Poate că tocmai complexul de care suferă le dă astfel de senzaţii extreme la cel mai mic impuls. Dar faptul că un mascul se simte mai bine lângă o fată cu sâni mari e valabil. Poate chiar şi numai pentru faptul că presiunea cu care prietenii sau filmele i-au băgat această idee în cap lasă urme care nu pot fi şterse decât foarte greu.
Nu vreau să spun că dacă unui tânăr îi plac formele mai bogate ale sânilor asta înseamnă neapărat că e un tip lipsit de valoare, dar sunt convins că dacă un tânăr renunţă la o fată sau nu vrea să fie prieten cu o fată numai pentru că ea are sâni mici, înseamnă că handicapul de care suferă el e mai serios decât "problema" fetei.
"Sunt mulţi tineri care pun problema aşa…"
Şi ce dacă? Afirmaţia mea privitoare la valoarea lor nu se modifică. Faptul că mai au şi spirit de turmă nu îi dezvinovăţeşte. Dimpotrivă. Repet faptul că o fată cu sâni mici ar trebui să îşi fructifice la maxim avantajul pe care îl are. În jurul ei vor roi mai greu tipii obsedaţi de sex şi îi va fi mai uşor să îşi găsească un prieten de valoare. Evident, vânătorii de sex nu vor evita cu totul nici prăzile mai modeste, ai căror sâni sau fese nu intră în standard. Ba chiar le vor considera nişte prăzi uşoare: "Dacă nu are cine ştie ce sâni, e complexată, e mai uşor de băgat în pat". Perspectiva lor nu e chiar utopică: unele fete se culcă cu prietenii lor tocmai pentru a-i recompensa pentru faptul că le-au trecut cu vederea puţinătatea sânilor.
E trist nu numai faptul că alţii îşi dau seama că cineva are motive să fie complexat, este trist când persoana respectivă se lasă doborâtă de complexele ei. "Mă gândesc la o posibilă sinucidere, nu mai suport acest chin…", spunea Diana. E oare acesta un motiv întemeiat pentru o sinucidere? Sinuciderea nu e justificată niciodată, nici măcar atunci când cineva se află într-o situaţie de zece ori mai grea. Pe fetele aflate în situaţia Dianei le atenţionez că, deşi îşi imaginează că prin sinucidere stresul lor va lua sfârşit, nu va fi deloc aşa. Să îşi imagineze că dacă se vor sinucide vor ajunge pe o insulă pe care tipi bine, ţinând în braţe fete cu sâni mari, vor arăta cu degetul spre ele strigând dispreţuitor: "schiloadele…" şi le vor scuipa cu scârbă.
"Dar nu va fi aşa pe lumea cealaltă…", mi-ai putea spune. Da, nu va fi aşa, pentru fetele care se sinucid acolo va fi de o mie de ori mai rău.
Să analizăm puţin ce se poate face cu sânii tăi. Ca să îi măreşti, metoda "clasică" e cu ajutorul silicoanelor.[18] Presupunând că silicoanele nu ar avea efecte secundare nocive pentru organism, să vedem ce ai rezolva dacă sânii ar fi mai apetisanţi. În primul rând ai scăpa de apăsarea că eşti altfel… O apăsare serioasă. (Ciudat, pe cât de serioasă este campania dusă de cei graşi pentru ca moda XXL să nu mai fie considerată ridicolă, pe atât de penibil pare efortul de a-i convinge pe băieţi că o fată cu sânii mici nu e handicapată.)
Numai că problemele nu s-ar împuţina, ci doar s-ar schimba. Cine e de vină că sânii tăi nu au fost mai dotaţi? Oare de ce Dumnezeu nu te-a făcut mai arătoasă? Poate pentru simplul fapt că nu aveai nevoie de aşa ceva. Dumnezeu te-a făcut trup şi suflet. Trupul şi sufletul tău se află în armonia ideală pentru ca, la sfârşitul vieţii tale, să ajungi la bucuria veşnică. Ai venit pe lume pentru a străbate un drum sinuos, la capătul căruia se află împlinirea, dragostea adevărată, frumuseţea netrecătoare. Rostul tău, fie că eşti conştientă sau nu, este acelaşi cu rostul fiecărui om: acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a te desfăta de frumuseţile veşnice. Orice handicap fizic ar avea un om, acesta nu îl poate împiedica să dobândească raiul. Oare să fie "handicapul" de care suferi tu un asemenea impediment? Nu, evident că nu.
"Dar pe mine nu mă interesează ce va fi atunci, mă apasă faptul că acum nu îmi e bine. Vreau să schimb lucrurile."
Dacă ţi-ar fi fost mai de folos să ai sâni mari, atunci Dumnezeu ţi i-ar fi dat. Tu arăţi exact cum trebuie pentru a ajunge la mântuire. Dacă modifici în mod artificial trupul tău, întreaga ta viaţă va fi schimbată într-un mod pe care tu nu ai cum să îl prevezi. Nu îţi va fi de folos.
"Crezi că vei reuşi să mă convingi să renunţ să îmi măresc sânii cu silicoane, vorbindu-mi despre ce mă aşteaptă pe lumea cealaltă? Eu vreau să mă bucur pe lumea asta."
Depinde şi în ce mod vrei să te bucuri pe lumea asta. Dacă îţi vei mări sânii cu silicoane, vei avea parte într-o anumită măsură de desfătările erotice de care acum consideri că eşti lipsită. Dar vei merge pe un drum al eşecului, pe un drum al neîmplinirii.
În ecuaţia în care îţi încadrezi viaţa, sânii mari sunt prilej de sminteală pentru alţii, iar pentru tine sursă de plăceri trupeşti. Pe o fată care se naşte cu sâni ideali din punctul de vedere al standardului, Dumnezeu o poate ajuta să îşi păzească atât fecioria trupului, cât şi pe cea a sufletului. Faptul că tu râvneşti să porţi sutienele ei nu îţi poate fi de folos - pentru că structura ta sufletească rămâne tot pe vechiul calapod. Înţelegi ce vreau să spun? Trupul şi sufletul, fiind interdependente, ajung să se certe atunci când unul din ele suferă o intervenţie exterioară bruscă ce le modifică armonia. (E ca în cazul schimbării de sex, un bărbat îşi poate tăia penisul, dar tot bărbat rămâne, orice ar avea în slip. ADN-ul rămâne de bărbat, orice ar face.) Nu acelaşi lucru se întâmplă cu fetele ai căror sâni au rămas mici în urma unui accident suferit în copilărie sau din alte motive; în unele situaţii medicii pot da un ajutor real, fără să fie nevoie să se apeleze la silicoane sau la alte metode artificiale.
Ştiu că în acest punct al discuţiei fetele care şi-au băgat silicoane pot să aducă argumente artificiale prin care să te convingă ce avantaje îţi oferă un piept mai generos. Privind însă din perspectivă creştină, mărirea sânilor e un eşec. Chiar dacă poate aduce avantajele erotice mult-aşteptate[19], e clar că aceste avantaje sunt lemne aruncate pe jarul care îi aşteaptă pe desfrânaţi în iad.
"Dar atâţia prieteni m-au părăsit din cauza sânilor…", ar putea să îmi spună Daniela. Nu, nu din cauza sânilor tăi mici te-au părăsit, ci din cauză că nu au vrut sa vadă şi altceva, de asta te-au părăsit. Numai un tip obtuz renunţă la o fată din cauză că nu îi plac sânii ei. Sau un taur comunal, un tip obsedat de sex. Deci nu este o pierdere când te părăseşte un asemenea tip. Un tânăr care merită să îţi fie prieten ar trebui să nu se uite doar la trupul tău[20]. Eu nu spun că frumuseţea trupului nu îşi are valoarea ei într-o poveste de iubire, ci spun că sunt fete deosebite pe care băieţii le părăsesc numai pentru că nu au fost în stare să le aprecieze cum trebuie.
Ar trebui să îţi fie clar că dacă sânii mici sunt un motiv pentru ca prietenul să te părăsească, nu pierzi nimic rămânând fără un astfel de prieten. Dar trebuie să ţii seama şi de faptul că în orice despărţire, cel care pleacă recunoaşte greu care a fost motivul real al plecării sale. De multe ori, sub masca unei sincerităţi depline, sunt invocate motive false. Şi oare, dacă cel care te părăseşte vrea să te rănească, nu o face cel mai eficace motivând că a plecat din cauză că sânii tăi sunt prea mici? Gândeşte-te la asta. Chiar dacă mai mulţi băieţi invocă acest motiv, s-ar putea ca fiecare să mintă cu acelaşi sânge rece. De altfel, sunt destule fete cu pieptul generos pe care iubiţii le părăsesc în acelaşi ritm în care te părăsesc pe tine.
Dacă prietenii pot invoca acest motiv pentru a evita să recunoască motivul real al plecării lor (întoarcerea primei iubite, o poveste de dragoste la prima vedere, plictiseala, …), atunci când se va pune problema angajării tale, lucrurile pot sta invers: potenţialul şi potentul şef va invoca alte motive pentru a nu fi nevoit să recunoască faptul că nu este mulţumit de decorul pe care îl oferă sânii tăi. Aici nu am ce să spun decât că, dacă sânii sunt un criteriu de angajare, mai târziu un criteriu de menţinere a postului va fi gimnastica erotică: dacă nu vrei să îi faci poftele şefului, el nu se va sfii să angajeze o fată care din punct de vedere intelectual nu se ridică la măsura ta, dar care se pricepe la ridicatul poalelor în cap. Iată că nici aici pierderea ta nu e reală.
Putem vorbi despre un singur domeniu în care ai simţi cu adevărat lipsa unor sâni mai voluminoşi: în cazul în care ai vrea să devii cântăreaţă sau actriţă. Cum ar fi Pamela Anderson dacă i-ar lipsi pieptul acela care îi desfată pe fani? Să fim realişti: o actriţă nedotată poate face să scadă încasările unui film. Vrei să devii actriţă sau cântăreaţă? Puţin probabil. Aşa că nu are rost să insistăm asupra acestui subiect. (Iar dacă totuşi vrei să fii actriţă, nici atunci duhovnicul nu îţi dă dezlegare la silicoane.)
Oricum, ar trebui să îţi dai seama că nici dorinţa unor fete care se află în situaţia ta şi care spun: "Vreau să am sânii cât mai mari, oricât de mari ar fi…" nu are acoperire. Iată ce scrie cu tristeţe o fată aflată în extrema cealaltă: "Am un prieten, de nouă luni, şi am fost de acord să facem dragoste când relaţia noastră va împlini un an, dar simt că nu o voi putea face pentru că îmi este ruşine de sânii mei. Astfel, am hotărât să nu fac dragoste cu nimeni până când sânii mei nu vor fi mai mici. Sunt foarte disperată, pentru că el mă iubeşte, dar nu ştiu cum va reacţiona când îi voi spune că nu pot face dragoste cu el, pentru că motivul nu-l va afla niciodată"[21].
Ciudat, unele fete se declară rebele atunci când este vorba să asculte glasul Bisericii care le cheamă la o viaţă curată, dar când e vorba de anumite idei fixe sau de satisfacerea unor capricii, iubirea de sine le dă puterea de a birui chiar şi atracţia sexuală. Poate că fata care a scris rândurile de mai sus a început până acum viaţa sexuală cu prietenul ei; deşi cu asta nu a rezolvat nimic – a căzut din lac în puţ.
Închei răvaşul de faţă adresându-mă tuturor fetelor care sunt nemulţumite de puţinătatea sau de volumul exagerat al sânilor lor: căutaţi adevărata dragoste, căutaţi un tânăr care să vă iubească cu adevărat. Veţi vedea că dacă dragostea voastră va primi binecuvântarea nunţii, atunci soţul vostru vă va iubi ca şi cum aţi avea cei mai super sâni din lume. Unui soţ care îşi iubeşte soţia îi e drag fiecare centimetru din trupul ei. Dacă dragostea porneşte din trup nu poate să ajungă până la suflet şi să-i acopere defectele, dar dacă porneşte din suflet, atunci trece cu vederea micile "imperfecţiuni" ale trupului.
Atunci când doi oameni care se iubesc primesc binecuvântarea căsătoriei, Dumnezeu le curăţeşte minţile şi trupurile prin harul Său. Cei care vă vor lua de soţii nu vor regreta că nu aveţi bustul mai bogat, picioarele mai drepte sau dinţii mai strălucitori. Vă vor iubi aşa cum sunteţi. Şi nu va fi nevoie să îi trageţi de mânecă fiindcă îşi uită privirile pe sânii capabili ai femeilor care trec pe lângă ei…



"Fă-o cu cine vrei,
numai cu mine nu…"


Cum adică să te iert, Ierusalime, pentru aceasta?Fiii tăi M-au părăsit şi se jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrânare, umblând în grup prin casele desfrânatelor (Ier. 5, 7).
Cele mai cunoscute fraze pe care le aud prietenii fetelor care vor să îşi păstreze fecioria sunt: "Fă-o cu cine vrei, nu mă interesează. Dar nu îmi cere să fac dragoste cu tine". E bună sau nu această soluţie de păstrare a virginităţii? Poate fi folosită această soluţie de către fetele care vor să rămână fecioare pentru a ajunge la un compromis acceptabil cu tinerii care le iubesc?
Când unele mame îşi prelucrează fetele în privinţa păstrării feciorei, nu ezită să le explice cât de convenabilă este această soluţie şi pentru ele şi pentru iubiţii lor: "Tu rămâi fecioară şi el scapă de hormoni într-un mod care nu te afectează cu nimic".
Această metodă de rezolvare a problemei nu îşi pierde discipolii pe măsura trecerii timpului. Chiar dacă din ce în ce mai multe fete sunt dispuse să se dăruiască prietenilor lor, totuşi refrenul "du-te la cine vrei" este preluat de surorile sau de verişoarele lor cu câţiva ani mai mici. Nu e un secret faptul că vârsta la care tinerii îşi încep viaţa sexuală este în descreştere.
De ce acceptă o fată ca iubitul ei să meargă la bordel[22] sau să se culce cu o altă fată - la care nu ţine - dar care îi poate satisface poftele trupeşti? Pentru că ea "ştie" că el nu rezistă fără sex. Ideea asta este atât de răspândită, încât, dacă ar contesta-o, fata ar fi ironizată imediat de către prietenul ei.
Să vedem care sunt urmările soluţiei pe care fata i-o propune prietenului ei: el merge şi se culcă cu o altă fată sau cu alte fete (eventual merge chiar la bordel) şi scapă de hormoni. Prietenia lor continuă o vreme. Dar tânărul se plictiseşte repede de această situaţie. Consideră că poate găsi o fată cu care să aibă parte nu doar de o platonică poveste de dragoste, ci una cu care poate să aibă o relaţie "completă". Adică una cu care să facă dragoste. Şi atunci renunţă la prietena pe care o are. Asta dacă nu cumva ea acceptă în cele din urmă să facă dragoste cu el.
De obicei fata nu cedează la insistenţele primului prieten care, după ce i-a acordat o perioadă "de graţie" în care s-a culcat cu alte fete pentru a-i respecta dorinţa de a rămâne fecioară, în cele din urmă îi cere să se culce cu el. O prietenie se destramă, urmează alta. Deznodământul e acelaşi: după ce o perioadă tânărul acceptă să se culce cu alte fete (asta în situaţia "fericită" în care nu a părăsit-o imediat ce a aflat că ea - din motive de neînţeles pentru el - se încăpăţânează să îşi păstreze fecioria), în cele din urmă se satură de fiţele ei şi îşi caută o prietenă mai "normală".
Fata înţelege că nu rezolvă nimic trimiţându-l pe tânărul pe care îl iubeşte la altele. În cele din urmă acceptă să se culce cu el. Sunt multe situaţii în care iubitul trimis să se culce cu altele îi vorbeşte cu atâta interes despre experienţele sale amoroase, încât fata nu mai rezistă şi îşi doreşte să fie ea cea care să îi ofere partenerului ei stări atât de plăcute. Nu mai acceptă să îl împartă cu alte femei. Şi singura soluţie este să i se dăruiască.
De obicei fetele care acceptă ca iubiţii lor să meargă la alte femei, iar cu ele să aibă o relaţie din care actul sexual să lipsească, sfârşesc prin a regreta că au acceptat compromisul şi, încercând să îşi îndrepte greşeala, în cele din urmă acceptă să îşi piardă fecioria. Deznodământul: deşi ele se oferă, ca o dovadă a dragostei pe care o poartă iubitului lor, relaţia lor nu va dura foarte mult. De ce?
"Pentru că băieţii sunt nişte porci, nu vor decât sex…" – spunea odată o fată. Problema nu trebuie pusă aşa: dacă fata a acceptat ca prietenul ei să se culce cu altele, a acceptat fără să vrea distrugerea prietenului ei. Viaţa de desfrâu distruge sufletul, încetul cu încetul. Deşi la începutul prieteniei lor prietenul se purta cu ea foarte atent, foarte grijuliu, relaţia trupească cu alte fete îl schimbă cu siguranţă. Atunci când nu stă sub binecuvântarea nunţii, dragostea trupească murdăreşte sufletele. Cu atât mai mult murdăreşte sufletul actul sexual care nu are ca motivaţie decât o descărcare hormonală.
Fata care îşi trimite prietenul la bordel (sau la prostituate) este în mare măsură responsabilă de distrugerea sufletului celui pe care pretinde că îl iubeşte. Da, îl trimite la bordel şi, o dată cu asta, trimite la bordel şi tot ce a fost mai frumos între ei, tot ce a fost mai frumos în sufletul lui[23].
Rareori se întâmplă ca, după ce vreme de câteva luni de zile tânărul acceptă să meargă la bordel sau la femei, până la urmă să se căsătorească cu fata care până la nuntă "l-a pus la regim". Spre surprinderea ei, tânăra soţie va constata că viaţa de familie e un eşec, o viaţă plină de compromisuri şi tensiuni. Şi vina nu e numai a bărbatului care înainte de nuntă a mers la bordel şi s-a obişnuit cu o viaţă sexuală din care lipseşte orice urmă de implicare sufletească, femeia fiind pentru el un obiect de procurat plăcere. Vina este şi a fetei care nu a ştiut să îşi ajute iubitul să renunţe la desfrâu şi să se pregătească pentru viaţa de familie. După ce l-a lăsat să meargă în groapa cu noroi, nu are de ce să se mai mire că el este murdar din cap până în picioare.
"Şi atunci nu este mai bine să fac dragoste cu el? - m-ai putea întreba. Oare nu este mai mic păcatul lui dacă o face cu mine, care îi sunt iubită, decât dacă o face cu cine ştie cine? Iubitul meu nu are ce căuta în bordel. Asta l-ar distruge…" (Sunt situaţii în care fetele acceptă să îşi piardă fecioria numai ca nu cumva prietenii lor să intre în bordel.)
Desfrâul e desfrâu. Pe tânăr îl vatămă atât experienţa din bordel, cât şi unirea trupească cu iubita sa. Nu se poate spune că pe tânăr l-ar vătăma la fel de mult să meargă nopţile la bordel sau să facă dragoste cu iubita lui. Dar amândouă opţiunile surpă prietenia dintre cei doi. Pentru sufletul tânărului, cele două moduri de a păcătui se aseamănă cu doi şerpi veninoşi a căror muşcătură este mortală. Contează oare că muşcătura unuia omoară cu câteva secunde mai repede decât a celuilalt? Nu, moartea este moarte, indiferent care dintre şerpi te-a muşcat.
Ar fi bine deci ca fetele care ţin la fecioria lor să fie mai atente la soluţiile pe care le aleg. Ar trebui să se gândească nu numai la binele lor, ci şi la binele celor pe care îi iubesc. Să îşi dea seama că dragostea curată are o putere foarte mare. Ele îi pot ajuta pe prietenii lor să renunţe la desfrâu. Drumul este de durată, cu multe poticniri. Numai că, în timp ce soluţia "fă-o cu cine vrei…" duce automat la sfârşitul unei prietenii, prietenia în care cei doi duc o viaţă curată se poate împlini prin căsătorie.
P.S. M-ai putea întreba: "Dar oare fetele care s-au spovedit după ce şi-au pierdut fecioria nu sunt în egală măsură adeptele soluţiei fă-o cu cine vrei, dar pe mine lasă-mă în pace…?" Nu (chiar dacă există şi excepţii). Pentru că ele, după ce au cunoscut într-o anumită măsură "dragostea trupească", înţeleg din proprie experienţă cât de puternic se implică sufletul în faptele lor. Că este imposibil ca cineva să păcătuiască numai cu trupul, iar sufletul să rămână nepătat. Şi atunci au grijă ca prietenii lor să nu cadă în desfrâu…



Topless[24]


Eşti frumoasă. Eşti bine făcută. Ai tot ce îţi trebuie. După îndelungi insistenţe, părinţii te-au lăsat să pleci cu gaşca la mare. Deci visurile tale de săptămâni întregi sau chiar de luni de zile s-au împlinit. Ai avut emoţii până în ultima secundă (cine ştie ce toane de moment i-ar fi putut determina pe ai tăi să se răzgândească; of, ciudaţi mai sunt părinţii…). Dar iată că ai plecat, te-ai suit în tren. În sfârşit, după ani de zile, din nou spre mare. Şi ţi se pare că viaţa o ia de la început. Te uiţi la el. E iubitul tău şi te scalzi în ochii lui…
"Cu tine vreau mereu să fiu,
Să trăiesc aşa cum ştiu,
Fără griji şi fără bani,
Ca la douăzeci de ani…"
Bine zic cei de la Voltaj, nu-i aşa? Emoţia e din ce în ce mai mare. Drumul se termină repede. Ecuaţia e simplă: ajungeţi în gară, apoi căutaţi o gazdă – tu vei sta în cameră cu prietena ta, aşa cum aţi stabilit dinainte de plecare –, vă lăsaţi bagajele şi fugiţi pe plajă.
Soarele e fierbinte, nisipul e fierbinte, dragostea ta e fierbinte… Şi, ajunşi pe plajă, vă convingeţi de adevărul melodiei "La mare, la soare, fetiţele sunt goale…". Ei, fetiţele nu sunt chiar în costumul de botez, au slipi – chiar dacă unii sunt microscopici, dar totuşi sunt. Sutiene însă, din ce în ce mai rar.
Piua! Voi face o paranteză. Marea e o nebunie, ştiu şi eu asta. Cu atât mai mult când iubeşti. Poveştile de dragoste ale tinerilor sunt ţinute în chingi de unii părinţi, mai ales de părinţii fetelor, care se tem pentru ce li se poate întâmpla acestora… Ore la care trebuie să te întorci din parc, ore la care trebuie să mergi la culcare, deşi ai mai sta la telefon, cu toate că firul e roşu… Şi o sumedenie de cursuri, de examene, de chestii pe care trebuie să le faci cu mai mult sau mai puţin chef. Dar acum e vacanţă… În sfârşit. Şi vrei să te bucuri de ea la maxim. Vrei să scapi de stres. Ai o mică strângere de inimă totuşi: îţi e teamă să nu îţi dai în petic… Pentru că îţi e vie în minte decepţia pe care ai suferit-o de la fostul tău prieten. Cu el nu ai ajuns la mare, dar ai ajuns în pat. Şi cât de mult îl iubeai… Erai sigură că nu te va părăsi. Dar te-a părăsit şi ai fost la limita sinuciderii. Dacă nu ai fi ajuns la duhovnicul tău, cine ştie ce ar fi fost cu tine acum.
Da, ai început o viaţă nouă, te-ai hotărât să îţi păstrezi până la nuntă curăţia redobândită prin spovedanie. Şi prietenul tău ţi-a acceptat această ciudăţenie, chiar dacă deocamdată nu vă gândiţi la nuntă. Au fost câteva situaţii în care el nu a mai rezistat şi ţi-a făcut avansuri. Dar te-ai ţinut tare, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ai avut şi tu momentul în care te-ai dat la el, după ce ai picat examenul ăla şi îţi era teamă că o să ai restanţe în toamnă. Dar el a fost de treabă, şi nu a profitat de tine. Chiar dacă tu ai fost destul de insistentă şi chiar dacă el era un pic ameţit…
Deci, ajungeţi la mare. Plaja e magnetică... Vei simţi nevoia să stai cât mai aproape de prietenul tău.
Tu ce vei face: vei purta sutien sau nu? Constaţi cu surprindere că prietena ta, care mai e fecioară, şi l-a dat jos cu dezinvoltură de cum a ajuns pe plajă. "Ca să mă bronzez cât mai estetic…", îţi spune ea. Şi tu înghiţi în sec. Dintre toate fetele din gaşcă numai tu porţi sutien. (Deh, trebuia să te gândeşti încă de la început la asta… Acum nu mai ai timp să filosofezi, da, era mai bine să fie mai cuminţi prietenele tale, dar comentariile de acest gen sunt prea târzii. "La anul o să am grijă să îmi fac prietene mai aşezate", îţi spui, nefiind nici tu prea convinsă de vorbele tale. Dar simţi nevoia să îţi cauţi un refugiu, să te autosugestionezi că "la anul" va fi altfel.)
Ele se joacă în mare cu prietenii lor şi tu încă şovăi.
"Ce e cu tine?", te întreabă prietenul tău, simţindu-te încordată.
"Nu ştiu ce să fac cu sutienul…"
"S-a ofilit?"
"Nu ştiu, nu îmi dau seama, cum e mai bine?"
"Ţi-e ruşine de mine?"
De el îţi e cel mai puţin ruşine, îţi e ruşine însă de ceilalţi, îţi e teamă să nu greşeşti în faţa lui Dumnezeu.
"Şi de tine, dar mai ales de ceilalţi."
"Atunci, lasă-l pe tine şi vino în apă…"
Tu îl asculţi, te bucuri că el te înţelege.
Numai că vezi că în apă lui îi mai zboară ochii pe alte piepturi. Simţi bărbatul din el cum îşi cere drepturile…
Acum, să fim sinceri. Te simţi oricum complexată că el ştie că nu mai eşti virgină, că fostul tău prieten a avut parte de tine şi actualul nu, aşa că eşti dispusă să faci acest mic compromis. Să schimbi semaforul dinspre piept de pe culoarea roşu pe verde… Să ajungă măcar privirile lui acolo unde nu îl laşi să pună mâinile.
"Alaaarmăăă!" Dacă ai ajuns aici, se poate alege praful de curăţia ta. După ce te-ai lăsat mângâiată de privirile lui şi nu ai simţit nimic murdar, oare când va încerca să te mângâie cu palmele, îl vei refuza? Poţi să faci în fiecare zi zeci de mătănii, poţi să citeşti ce acatist vrei, dacă i-ai dat voie să-ţi mângâie pieptul, te-ai ars. Oricât de timide ar fi primele mângâieri, ele vor deveni repede pasionale. Deci, încearcă să te gândeşti dinainte ce vrei să fie la mare. Încearcă să îţi aşterni cât mai bine, ca să dormi cât mai bine, cum zice proverbul.
Din fericire, trenul spre mare încă nu a plecat. Încă nu aţi ajuns pe plajă. Din fericire, încă nici nu aţi luat bilete pentru mare. Aşa că ai timp să judeci lucrurile la rece…
Să o luăm pe etape: e bine să te duci cu prietenul tău la mare? Mi-ai spus că te vei duce, indiferent de părerea mea, pe care totuşi mi-ai cerut-o. Eu îţi voi spune totuşi cum văd lucrurile. În privinţa dusului la mare, părerile sunt împărţite, întrucât e o atmosferă foarte erotică, datorată atât fetelor şi femeilor care fac topless – ca să nu mai vorbim de cei care fac chiar nudism – cât şi perechilor de tineri care se tot sărută şi se tot mângâie, încât zici că mai e puţin şi o fac pe plajă…
Tinerii creştini trebuie să îşi pună deci foarte serios întrebarea "are sau nu rost să mergem la mare?"… Se poate ca ispitele să fie mult mai mari decât se aşteaptă şi o mică vacanţă să distrugă un suflet…
Eu cred că cel mai bine ar fi ca tinerii creştini necăsătoriţi[25] să nu meargă la mare – e o atmosferă prea fierbinte… Dacă totuşi insistă, să nu meargă decât dacă găsesc plaje decente, decât dacă merg cu familia sau cu o gaşcă pe care o cunosc bine şi din care fac parte tineri al căror comportament nu îi poate influenţa în rău…
"Dar nu îţi dai seama cât de sănătoasă e marea pentru organism? Nu se compară cu nimic… Aer curat, soare, apă…"
Ba da, îmi dau seama. Să ştii că regret sincer că plajele "se poluează" la nivel spiritual din ce în ce mai tare. Mi-aş fi dorit să îi las fără grijă pe copiii mei singuri la mare. Ce va fi până când vor creşte ei, nu ştiu. Poate că peste ani de zile până şi nudismul va expira şi o să fie la modă acuplarea pe plaja plină. Că cea pe plaja aproape pustie e aproape demodată.
Deci, dacă totuşi mergi la mare, ai mare grijă cu ce prieteni şi cu ce prietene mergi. Dacă fiecare cuplu va dori să doarmă într-o cameră separată, sau chiar într-un pat, eu îţi spun că mai bine stai acasă. Da, e cam ridicol ca toţi să doarmă câte doi, numai tu să stai singură. În timp ce prietenul tău se relaxează cu o achiziţie locală…
Sunt o mie de chestii de care ar trebui să ţii seama. Unele îţi scapă, dar la altele, cum e topless-ul, te poţi gândi de pe acum.
Nici o fată nu poate să îi pretindă prietenului ei să nu vrea să îi mângâie sânii pe care ea şi-i dezgoleşte cu dezinvoltură. Dacă ea şi-a abandonat sutienul, să ştie că virtutea curăţiei i-a rămas în el…
Nici o fată nu poate să îi pretindă prietenului căruia îi permite să îi mângâie sânii să nu ceară şi mai mult. Da, poate el va avea răbdare câteva zile. Dar, dacă până la urmă nu va dori mai mult, înseamnă ori că s-a încurcat cu alta, ori că are probleme fiziologice… Nici un tânăr creştin nu va accepta ca prietena lui să facă topless. Sau dacă - prins de val - o va face, îşi va da seama repede că a greşit.
Eu nu spun că e normal ca tânărul creştin să fie de piatră, să nu fie atras de sânii prietenei lui. Ba da, această atracţie e firească. Numai că trebuie înfrânată. Altfel, se ajunge în pat… sau în boscheţi…
"Şi ce, vrei să mă bronzez urât?"
Nu mă întrerupe acum. Dar hai să îţi răspund: dacă prietenul tău e creştin, faptul că pieptul tău va rămâne alb va fi un motiv de bucurie. Va şti că poate avea încredere în tine, va şti că eşti fata cuminte pe care şi-a dorit-o. Dacă nu e creştin şi ajungi cu el la mare, înseamnă că te joci cu focul.
Dacă totuşi te apasă faptul că fostului prieten i-ai dat mai mult, iar acestuia vrei să îi dai măcar sânii, judeci greşit. Chiar dacă vrei să îi dai doar atât, ţine minte că foarte multe fete şi-au pierdut fecioria numai pentru că i-au lăsat pe prietenii lor să le "exploreze" pieptul.
Strângând material pentru un articol, am citit mai multe declaraţii ale fetelor care au devenit femei. M-a surprins lejeritatea relatărilor în care fata spunea că nu se gândea că îşi va pierde virginitatea, dar că, luată de val, fiind mângâiată pe piept a simţit nevoia de mai mult, s-a lăsat mângâiată şi în alte zone erogene şi până la urmă…
Ţine minte: căderea nu vine numai când te aştepţi. Bine, tu ar trebui să ştii asta mai bine. Poate că te gândeşti că în perioada în care te-ai apropiat de Biserică sufletul şi trupul ţi s-au curăţit. Aşa e, numai că foarte repede le poţi întina la loc. Oricum, ştii cât de greu ţi-a fost să îţi schimbi viaţa. Toată pocăinţa ta se va pierde dacă îi laşi patimii cea mai mică portiţă.
Aşa că încearcă să îţi dai seama cât de important este sutienul. Dacă vrei să rămâi a lui Hristos, bucurându-te de o prietenie frumoasă, "coase-ţi" deci sutienul de piept când pleci la plajă. Nu cu ac şi aţă, bineînţeles. Ci cu puterea pe care o are o hotărâre bună. O hotărâre pe care nu ai cum să o regreţi mai târziu.
"Bla, bla, …"
Nici un bla, bla. Chiar aşa e…
O fată mi-a trimis un e-mail legat de subiectul acestui articol:
Şi eu sunt de părere că marea nu prea e pentru tinerii creştini singuri. Am fost şi eu recent şi poate că să fi mers acolo înainte de apropierea de Dumnezeu aş fi considerat că mă aflu într-un loc în care toate dorinţele ţi se pot împlini, inclusiv "mult-râvnita" dragoste pe malul mării. Dar s-a întâmplat să merg acum şi mare mi-a fost dezamăgirea. Oamenii mi se păreau ostili, nu calzi ca ai noştri, şi farmecul mării era afectat de comercializarea intensivă. Dacă ar putea, oamenii de acolo ar vinde chiar şi locul unde stai pe plajă, chiar şi momentele pe care le petreci în apă.
La un moment dat, am dat de o tarabă unde se vindeau icoane. Erau foarte frumoase. Uitându-mă la ele, parcă simţeam o linişte ireală pentru locul ăla suprasaturat de muzică de tot felul, de reclame la diferite concerte şi de alte zgomote. În momentele acelea mă gândeam că în perioada de vară acolo e locul perfect de înăbuşire a oricărei reclame de spiritualitate. Numai că Dumnezeu nu intră în vacanţă dacă noi intrăm.
Şi, colac peste pupăză, am primit o ofertă de "iubire" de-o seară din partea unui tip care-mi promitea că-mi satisface toate poftele (mi-a transmis un mesaj cu aceste minunate promisiuni). Acelaşi tip, înainte să aflu ce fel de om e, pentru că aparenţele sunt înşelătoare, îmi povestea cum a avut el o iubită cu câţiva ani mai mare, care i-a deschis mintea; iar eu mă gândeam în sinea mea: "Ba tare mă tem că ţi-a întunecat-o de tot". Citind "minunata" lui propunere, m-am simţit atât de prost şi chiar m-am simţit murdară, deşi nu fusese nimic între noi; dar numai simplul gând că el s-a gândit la aşa ceva m-a murdărit. Mă întrebam dacă pentru el o fată înseamnă doar atât: un obiect al plăcerilor lui. Oricum, să-l ajute Domnul să ajungă la lumină.
O reclamă de avertizare pentru cei care vor să meargă la mare ar suna cam aşa: "Marea – locul unde ai parte din plin de aerul deosebit de nesănătos al păcatului, zgomot cât încape, unde orice pornire sufletească nobilă e uşor de sufocat, unde Îl poţi întrista cu uşurinţă pe Dumnezeu!"[26]
E-mail-ul mi se pare scurt şi la obiect. "No comment…"



Fetelor, să nu cedaţi în nici o seară…


ÎPS Andrei Andreicuţ: "Ai întâlnit o persoană care te fascinează. Vălul ţi-a căzut de pe ochi. Până acum te gândeai numai la tine. Acum ai descoperit o altă fiinţă… Când eşti lângă ea te simţi bine, când eşti departe îi simţi lipsa. O lume încântătoare ţi se deschide în faţa ochilor: lumea încântătoare a iubirii. Întrebarea serioasă care se pune este: până unde trebuie să mergi cu partenerul tău? Până la relaţia sexuală? Filmele erotice, pe care le vezi pe toate canalele, revistele porno, ce stau pe toate tarabele, te vor îndemna să faci acest lucru. Ba, din nefericire, şi o educaţie sexuală rău înţeleasă tot într-acolo te va îndrepta. Ţi se aduc şi argumente Ťmedicaleť şi Ťştiinţificeť. Te poate încerca un sentiment de inferioritate. Colegii tăi, prietenii tăi au făcut-o. De ce să n-o faci şi tu? Eu îţi spun să n-o faci. Va veni şi vremea sexului…"[27]
*
El: - Mie-mi place prima seară şi vreau să mă distrez. Plus că nu te pot iubi dacă nu te probez. Hai c-am glumit, crede-mă că te iubesc şi, mai mult decât atât, crede-mă că te doresc.
Ea: - Nici nu mă saluţi şi deja vrei… să m-arunc în braţele tale. Spui că mă iubeşti, spui că sunt frumoasă, că-i târziu şi eşti singur acasă. Spune-mi cine te-a învăţat că iubirea-i uşoară? Văd că vrei să mă ai, dar nu diseară…
El: - Ce, vrei să spui că-s golan? Ai grijă, ca s-ajungi la mine acasă ştii că-ţi trebuie viză? Dragă… domnişoară… nu te vreau din prima seară. Jur… intenţiile mele sunt de-o sinceritate rară. Hmmm, şi nu glumesc, eşti bună. Nu te vreau o seară, te vreau o întreagă-săptămână. (…)
Ea: - Lasă vraja pentru altele şi dansează lângă mine. Ştii că, baby, nu-s o femeie uşoară. Am 53 de kilograme calitate superioară. Gustă, şi-ai să vezi, îmbuteliată în ’84.
El: - Vrei să spui că dacă te gust mă îmbăt ca dracu’?
Ea: - Garantat, fii sigur c-o să cazi pe spate. Îmi doresc să fiu cu tine, însă nu din prima noapte…
Dialogul acesta stupid nu a avut loc în nici un parc şi în nici o discotecă, în nici un boschet. E un fragment dintr-un dialog imaginar preluat din melodia Nu din prima seară - cântată de Cream & C.R.B.L. Şlagărul acesta s-a auzit de nenumărate ori în marea majoritate a teraselor, la mai toate posturile de radio şi în toate discotecile. S-a auzit de atâtea ori, încât a ajuns să fie fredonat până şi de cei care de obicei nu gustă o astfel de muzică. Dar, după ce au auzit-o în repetate rânduri fără să vrea, în cele din urmă s-au obişnuit cu ea şi au ajuns chiar să le placă…[28]
Cineva spunea că această melodie este un îndemn la morală, aducând ca argument refrenul melodiei:
Oh, oh, oh… deja iubirea-i demodată,
Vor, vor, vor… băieţii vor aşa, deodată.
Oh, oh, oh… părem o pradă prea uşoară...
Fetelor, să nu cedaţi din prima seară.
Eu îmi permit să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Mie melodia mi se pare un îndemn la desfrâu, chiar dacă la o formă mai nobilă decât a celei pe care o contestă[29].
Fata care cântă îi spune acestui Don Juan – pe care de-abia l-a cunoscut – şi care, de stilat ce e, nici nu o salută, dar deja vrea… multe:
Ea: Baby, nu-s o femeie uşoară. Am 53 de kilograme calitate superioară[30]. Gustă, şi-ai să vezi, îmbuteliată în ’84… (Cartea ei de vizită pare tare stilată…)
El: Vrei să spui că dacă te gust mă îmbăt ca dracu’?
Ea: Garantat, fii sigur c-o să cazi pe spate. Îmi doresc să fiu cu tine, însă nu din prima noapte…
Eram şi eu tentat să cred că fata cu pricina era dornică să îl cunoască mai bine, să fie sigură de sentimentele lui, să fie mai sigură pe sentimentele ei. Când colo, cuvintele ei ne lămuresc că avem de-a face doar cu genul de tipă căreia îi place să îşi scoată din minţi admiratorii, înainte de a le ceda. Îi place să joace o leapşa care de fapt este un mod de selecţie a tipilor mai tari, care au răbdare. Am văzut un film în care doi se căsătoresc, după ce au schimbat câteva scrisori fără să se vadă faţă către faţă. În prima lor noapte are loc următorul dialog:
- "Vrei să vezi casa?
- Nu, o s-o văd mâine! Vrei să mă laşi puţin? Sunt cam timidă în momentele astea!
- Îţi dau câte momente, zile, nopţi ai nevoie! Şi, când vei vrea să vin la tine, voi veni.
- Faci asta pentru mine?"
- Dacă asta vrei, da!
- E timpul să ne luăm la revedere.
- Noapte bună!"
"Ăsta da cavaler, ăsta da bărbat, şi nu cârpă care nu ştie să se înfrâneze…" (în film, timiditatea era o mască pe care eroina şi-o punea pentru a-şi ascunde interesele meschine, care nu aveau nici o legătură cu dragostea, dar nu vreau să vorbesc despre acel film acum).
În melodie, fata îi spune pe şleau: "Îmi doresc să fiu cu tine, însă nu din prima noapte…"
Nici urmă de îndemn la morală. După ce el îi gustă kilogramele calitate superioară şi se îmbată ca dracu’, numai de morală nu le mai arde…
Păcat nu e numai când faci sex, păcat este şi când te laşi gustată de Feţi Frumoşi care nici măcar nu salută. Păcat nu e numai prima seară. E păcat şi în a doua, şi în a treia, şi după o săptămână. E la fel de păcat dacă o faci la prânz, sau chiar dimineaţa…
Acum nu mă aştept să apară o solistă creştină care să cânte melodia "Fetelor, să nu cedaţi nici în a doua seară…" Dar mă aştept să fiţi mai atenţi la îndemnurile la moralitate pe care le propune lumea show-bizz-ului. Nu de alta, dar lupii îşi schimbă des părul. Năravul, ba…