Femeile pot intra in biserica la perioada lunara

Femeia are voie să intre în biserică chiar şi în perioada aceasta, iar dacă se simte nedemnă sau necurată poate apela la duhovnic să-i dea dezlegare să intre sau să nu intre. Să nu mai facem de capul nostru. Să nu facem dogme din gura satului sau din zvonul băbesc…,,Ideea necurăţiei femeii în perioada ciclului menstrual este una ce ţine de tradiţia iudaică şi de Vechiul Testament. Nicăieri în Noul Testament nu se spune că femeia este oprită de la a intra în biserică în perioada ciclului…” a spus ÎPS NIFON al Târgoviştei, ierarh care s-a pronunţat ferm în favoarea primirii femeii la Liturghie.

Sfinţii părinţi, asupra acestui subiect

Tradiţia bisericii ortodoxe are la bază învăţătura sfinţilor părinţi bisericeşti care s-au expus diferite asupra participării femeii la slujbele bisericii când are ciclul menstrual. Astfel, Sf. Dionisie al Alexandriei scrie astfel:


Iar în privinţa femeilor, care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele fiind credincioase şi cucernice n-ar îndrăzni aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul şi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani, nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat şi cu sufletul şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte, şi de Sfintele Sfinţilor. (Canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (+264))

Sf. Ioan Postitorul scrie în canonul 28 astfel:


Femeile cele cu scurgeri de sânge obişnuite lor, să nu se atingă de cele sfinte până în a şaptea zi, dispune canonul 2 al Sf. Dionisie ca şi al 7-lea al lui Timotei. Acestea porunceşte pe legea veche, ba nici să se împreuneze cu bărbaţii, care să se întâmple ca din acestea să se nască slabi, bolnavi cei zămisliţi atunci. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl copilului celui lepros, deoarece din cauza neînfrânării lui n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce se va necinsti în timpul necurăţiei sale şi se va atinge de dumnezeieştile taine, poruncesc a fi neîmpărtăşiţi 40 de zile.

Autorul acestui canon face referinţă la anumite cazuri care nu sunt menţionate în cele 39 de cărţi canonice ale Vechiului Testament. Sf. Atanasie cel Mare spune că interdicţa aceasta pentru femei de a intra în biserică la perioada ciclului menstrual este un vicleşug al diavolului care provoacă întrebări şi flecării ce trebuiesc înlăturate. Iată textul întreg ale celor spuse de Atanasie cel Mare:


Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Corinteni 2,15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli. “Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! “Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care “nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: „Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: “Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?… (Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373))