IPS Iosif-Despre problemele tinerilor

Reporter: Înalt Preasfinţia Voastră vă rugăm să ne vor­biţi în câteva cuvinte despre mitropolia pe care o păstoriţi şi activitatea pe care o desfăşuraţi în ca­drul acestei eparhii.
IPS Iosif: Cu ajutorul lui Dumnezeu, mitropolia pe care o păstoresc, acum formată din trei eparhii: Episcopia Europei Occidentale, Episcopia Italiei şi Episcopia Spaniei şi Portugaliei, s-a dezvoltat foarte mult în ultimii zece ani şi din cauza prezen­ţei masive a românilor în Europa Occidentală, în Italia, în Spania, în Franţa, Anglia, Belgia, Irlanda. În toate aceste ţări, numărul românilor a crescut masiv în ultimii zece ani. De aceea, în prezent, aveam 200 de comunităţi, organizate în protopo­piate, un număr de şapte mânăstiri, în Franţa şi una în Anglia, o asociaţie a tinerilor „Nepsis”, care funcţionează şi în Spania şi în Italia. Dar este un fel impropriu spus „asociaţie a tinerilor”, pentru că majoritatea credincioşilor noştri din parohiile mi­tropoliei, din parohiile eparhiilor mitropoliei, sunt tineri. Însă Nepsis-ul a fost o necesitate pentru noi în urmă cu zece ani, pentru că tinerii, o parte din ei născuţi acolo în Franţa, nu se simţeau foarte, hai să spunem, băgaţi în seamă de Biserică şi atunci am iniţiat împreună cu ei această asociaţie, tinerii şi câţiva preoţi tineri din mitropolie.
În urmă cu un an Sfântul Sinod a aprobat epar­hia Italiei, apoi, în toamnă anul trecut cea a Spaniei şi Portugaliei, iar din primăvară – mai, 8 mai pentru Italia şi 25 mai pentru Spania şi Portugalia, avem episcopi şi în Italia, şi în Spania. Sigur că prima şi cea mai importantă misiune pe care noi am avut-o, pastoral vorbind, a fost orga­nizarea parohiilor, trimiterea de preoţi în parohiile noi şi, într-un fel, demararea vieţii pastorale, vieţii liturgice, vieţii duhovniceşti în diferitele oraşe unde se găseau şi se găsesc români. După aceea am iniţiat pentru copii o oră de cateheză sau de limba română, în general am numit pe lângă parohie, această rugăciune a preoţilor, „Şcoala româ­nească” în care copii îşi învaţă credinţa – ce este credinţa ortodoxă plecând de la nivelul fiecăruia, puţină limbă română – facem de asemenea puţină limbă română pentru că la un moment dat copii pierd limba română, şi bineînţeles este şi o opor­tunitate pentru noi de a-i învăţa şi pe părinţi cre­dinţa ortodoxă prin copii.
R: Care sunt problemele pe care le întâlniţi mai des în cadrul pastoraţiei din comunităţile româ­neşti?
IPS Iosif: Problemele sunt foarte multe. Pe cât de mulţi sunt oamenii, pe atât de multe sunt pro­blemele. În primul rând lipsa de biserici, nu avem biserici; bisericile pe care le avem noi sunt împru­mutate de către biserica romano-catolică, fie spaţii închiriate, fie spaţii date de către biserica catolică sau alte culte, primării ş.a.m.d. Este prima pro­blemă. Apoi găsirea preoţilor cu pregătire cores­punzătoare pentru misiune în afară. Apoi coaliza­rea credincioşilor în jurul ideii de parohie şi a pre­otului. Asta de obicei se face odată preotul găsit. Sigur, o altă problemă este viaţa concretă, viaţa de zi cu zi a preotului care trebuie oarecum susţi­nută de credincioşi sau de Biserică, dar Biserica nu poate susţine. Credincioşii sunt la început foarte puţini, preotul trebuie să lucreze undeva. De cele mai multe ori preotul lucrează, preoteasa lucrează, dacă nu, măcar unul lucrează şi celălalt stă cu copiii acasă pentru că majoritatea preoţilor fiind tineri au copii aici. O altă problemă este, pe urmă, adunarea comunităţii, pentru că este greu să co­munici; într-un oraş în care ajungi prima dată în viaţa ta, te cobori în stradă şi spui „hai să-i strân­gem pe români” şi asta se întâmplă câteodată. Ştim că sunt foarte mulţi români într-un oraş, trimitem preotul acolo şi el trebuie să-i găsească. Şi atunci sunt tot felul de posibilităţi: de la anun­ţuri în ziare până la anunţuri lipite în locuri publi­citare, în magazine unde se ştie că românii sunt foarte des prezenţi, în anumite în care se strâng ei – parcuri, restaurante, magazine în general, pri­mărie, peste tot, la Caritas, unde mergeau foarte muţi români care nu aveau de lucru, este cazul în Italia sau Spania. Deci astea sunt primele pro­bleme ale parohiei, problemele din faşă. Mai pe urmă sunt, sigur, problemele oamenilor tineri care îşi caută rostul în viaţă, fie caută să se căsăto­rească, îşi caută pe celălalt cu care să îşi facă vi­aţa; apoi descoperirea lumii noi cu toate posibili­tăţile de distracţie pe care le ai, un fel de viaţă mai facil, mai libertină, cu care sunt confruntaţi tinerii; apoi este problema, nu de puţine ori, problema delicvenţei românilor acolo, pe toate planurile, de la droguri până la prostituţie, până la, ştiu eu, traficul de tot felul de…, unii cad în capcane fără să-şi dea seama, alţii îi fac pe alţii să cadă în cap­cane; sigur de multe ori hoţii şi alte crime de tot felul. Toate fac parte din preocupările noastre pentru români. Şi sigur un al aspect al pastoralei este legat de, hai să spunem, credinciosul normal, care vine regulat la biserică, care are problemele lui, care este foarte legat de tradiţiile de acasă şi care n-ar putea trăi fără biserică; tot ce ţine de viaţa pastorală: spovedanie, împărtăşanie, binecu­vântări de case, dialogul imediat şi de fiecare zi cu oamenii, diferite preocupări şi de ordin cultural pe care le au preoţii noştri, încercând să pună în va­loare cultura poporului român în contextul multi­cultural sau pur şi simplu al culturii locale în care românii trăiesc.
R: Aţi vorbit mai înainte de asociaţia „Nepsis”. Ce fel de activităţi desfăşoară această asociaţie?
IPS Iosif: În primul rând se ocupă şi de „Nepsis – Junior”, adică de copii. organizăm şi cu ajutorul lor tabere. Avem o asociaţie, care nu este neapă­rat a Bisericii, dar oamenii Bisericii au format-o pentru a ajuta pe orfanii din România, „Axios” se numeşte şi în această asociaţie sunt implicaţi tineri mai degrabă francezi, englezi, români şi din Ro­mânia, şi din Franţa, Anglia şi alte ţări, care s-a născut din „Nepsis”; „Axios” s-a născut din „Nepsis” şi anume dintr-un pelerinaj anual pe care noi îl făceam în România; am făcut şapte ani la rând asemenea pelerinaje, am văzut toată România, România mânăstirilor, România creştină într-un fel, plecând din Dobrogea, trecând prin Galaţi, Vrancea până în nordul Moldovei, chiar şi până la Iaşi, Suceava, apoi ne-am întors pe la Bucureşti până în Oltenia, toată Transilvania, am vizitat-o împreună. După şapte ani tineri au spus: „acum să facem ceva care să ne angajeze altfel faţă de România şi mai ales faţă de copii orfani şi a început aşa „Axios” şi are la activ deja acum a doua tabără pentru 40 de copii orfani din două locuri din România. Deci aceasta s-a născut din „Nepsis”. Dar Nepsis-ul la bază este o asociaţie a tinerilor, erau până în 25 de ani, dar făceau parte şi cei mai în vârstă puţin care au organizat şi or­ganizează în continuare cateheze pentru tineri, pelerinaje pentru tineri, câteva pelerinaje în an, câteva cateheze în an, nu chiar în fiecare lună, dar aproape în fiecare lună, la Paris sau în diferite alte oraşe ale Spaniei, şi uneori în Italia, însă în Spania era puţin mai greu pentru că toţi sunt tineri; e impresionat să te duci la biserică şi să-ţi dai seama că la Liturghie de fapt toţi sun tineri; con­ferinţe legate de probleme actuale ale tinerilor şi nu numai, problematicule vieţii tânărului ortodox sau a tânărului în general din ziua de azi; dar şi cateheze, pur şi simplu legate de credinţa noastră ortodoxă, de crezul nostru ortodox. De asemenea Nepsis-ul se implică în educaţia copiilor şi a ado­lescenţilor, de aceea am vorbit de un „Nepsis-Junior”; organizează o întâlnire anuală a copiilor din toate parohiile. De exemplu la Paris fac „Crăciunul copiilor” sau la „Paşti ale copiilor”; şi în general sunt foarte săritor când este nevoie de a ajuta şi, pentru că unii din ei au devenit tătici şi mămici între timp, sunt preocupaţi de viitorul co­pilaşilor lor. Avem şi o tabără „Nepsis-Junior” în România, lângă Mânăstirea Tismana, deja la al treilea an, anul acesta, unde vin anual 140 de copii din mitropolie, din diferite ţări, vorbesc dife­rite limbi şi sunt supravegheaţi sau ajutaţi de către monitori, tineri studenţi din România sau români din Franţa sau români născuţi acolo câteodată, dar este tot o iniţiativă la origine Nepsis, ajutaţi de mitropolie.
Probabil cel mai important lucru pe care Nepsisul îl face este prezenţa la biserică a tinerilor; faptul că sunt la biserică, faptul că se implică efectiv în viaţa Bisericii, nu oricum, ci activ, nu sunt acolo, ci sunt angajaţi duhovniceşte serios în viaţa Bisericii şi mai ales faptul că au o credinţă lucrătoare, cre­dinţa este vie şi ceea ce cred pun în practică. Cred că acesta este rolul Nepsis. Vedeţi că am pus şi nume „nepsis”, adică tocmai pentru a-i incita pe tineri să fie treji, să aibă trezvia zilelor, sau trezvia în zilele şi contextul nostru actual, cu toate pro­blematicele care apar.
R: Care consideraţi că sunt problemele tinerilor, în special ale celor din Occident pe care îi cunoaş­teţi?
IPS Iosif: Sunt problemele care devin şi pro­blemele tinerilor din România, adică, într-un fel, fuga de realitate, refugiul în ireal. Şi care ar fi? Nu vorbesc numai de droguri sau de lumea virtuală a calculatoarelor şi a internetului, sau a televiziunii, ci de totul. Tinerii caută ceva autentic, spirituali­tatea autentică, cu care să trăiască, cu care să se hrănească. Dar din păcate nu ajunge totul la ei nici prin Biserică, nici prin părinţi, pentru simplu fapt că nu sunt în Biserică şi părinţii nu reuşesc să aibă dialogul necesar cu ei dacă nu au început de foarte mici. Însă problemele tinerilor în general sunt le­gate de identitate. Întrebarea tânărului este: „Cine sunt eu?”. Şi începe căutarea… începe afirmarea personalităţii, care duce de foarte multe ori la problematici diverse, la care Biserica poate da multe răspunsuri prin spovedanie, prin dialogul duhovnicesc, însă nu ştiu dacă reuşim întotdeauna şi cine reuşeşte cu adevărat să facă lucrul acesta. Însă, în general, dacă tânărul poate să găsească Biserica şi pe preot şi să aibă un dialog sincer cu Hristos în Biserică prin preot, aproape că lupta este câştigată. Dar, din păcate, o să ne confrun­tăm în continuare, în ceea ce-i priveşte pe tinerii români şi cei care s-au născut acolo şi au deja 14-15 ani sau care au mers de foarte mici în străină­tate şi care ar avea acum 17-18 ani, criza majoră a lor – pierderea identităţii lor. Ei nu mai ştiu cine sunt. Lupta se dă şi pe tărâmul duhovnicesc pen­tru că la un moment dat ei nu sunt nici români, nici spanioli, sau nici francezi, nici italieni, nici englezi, nici irlandezi; şi atunci, deşi mici, biserica e a părinţilor lor, când trec de vârsta adolescenţei, problema se pune: este Biserica aceasta şi Biserica mea. De obicei nu vor mai vorbi limba română, poate 10 % să vorbească româna curent dintre cei care s-au născut acolo sau au mers de foarte ti­neri, şi atunci criza se adânceşte. Ori noi, cei care formăm Biserica, inclusiv părinţii lor, ar trebui să fim pregătiţi pentru asta. Şi acum eu mă gândesc că începem un fel de formare a preotului şi în per­spectiva aceasta, să fie capabil să abordeze sub o altă formă pe tinerii de origine română din Occident, botezaţi în Biserica Ortodoxă.
R: În activitatea pe care o desfăşoară A.S.C.O.R. ne lovim de foarte multe ori de igno­ranţa, de răceala celor de o vârstă cu noi, celorlalţi studenţi din jurul nostru încercând să le prezentăm sau să-i angajăm într-o activitate pe care o desfă­şoară asociaţia noastră. Consideraţi că această situaţie se datorează lipsei de idealuri, de modele în viaţă?
IPS Iosif: Da… ar putea şi este o lipsă de mo­dele şi idealuri, dar voi, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, puteţi să sugeraţi idealuri. Cum să sugeraţi idealuri? E un examen am putea spune. Este un examen şi pentru cei care duhovniceşte vă acompaniază într-un fel, vă conduc. Şi anume: Care ar putea fii idealurile pe care noi le-am putea propune unui tânăr deja idealist, care are foarte multe idealuri. Dar unde sunt idealurile respective? Sunt ascunse. Nu le spui. Nu le auzi. Nu ţi le spune. Nu le spune în gura mare. Tânărul le are undeva acolo. Deocam­dată el trăieşte foarte pe orizontală, gustă din lucrurile pe care le are la dispoziţie ca albina şi tu trebuie să vii să-l provoci. Trebuie să-i provocăm.
Eu cred că nu e foarte complicat. Sunt printre voi, printre tinerii din A.S.C.O.R, specialişti în toate, vin din toate domeniile Universităţii din Iaşi. Fiecare trebuie să vină cu o provocare cu tânărul care este fratele lui sau colegul lui din perspectivă creştină. A.S.C.O.R. are într-un fel datoria să-l înveţe pe tânăr ce înseamnă să fii creştin. Adică: să-l respecţi pe aproapele tău, să-l iubeşti – nu vorbim încă de dragostea desăvârşită de aproape, pentru că e o bâjbâială oarecare la început. Nu ştim ce-i dragostea. Şi ştim foarte bine tânărul cam cum îşi orientează capacitatea de a iubi as­tăzi. Este o adevărată problemă. Însă grija de aproapele se poate manifesta prin grija faţă de bătrâni, pe care A.S.C.O.R.-ul îi poate lua în pri­mire - sunt lucruri practice, concrete, care îţi aduc o satisfacţie extraordinară; grija faţă de copii or­fani, faţă de copii care sunt pe stradă, grija faţă de alţi tineri bolnavi care stau acasă pe pat şi care trebuie să fie vizitaţi şi văzuţi. E un lucru concret care îl mişcă pe cel care caută un ideal, care are nevoie de ceva palpabil pentru a ieşi din criza lui de identitate – „Cine sunt eu? Ce fac? Şi la ce foloseşte tot ce am făcut eu până acum: numai şcoală, şcoală, şcoală?”. Noi venim sigur cu cate­hismul în şcoală, care este tot ceva teoretic şi, la un moment dat, omul zice: „Aaa… încă ceva de memorat? Nu mai vreau şcoală!”. Şi atunci omul are nevoie de ceva concret. Astea ar fi câteva direcţii, dar, se poate şi altceva. Se poate gândi din direcţia sportului, de exemplu, ceva cu tinerii. Apoi dinspre creaţie, artă: pictură, sculptură, mu­zică, fotografie. Dar noi trebuie să surprindem esenţialul, care te trimite întotdeauna la sursă. Şi sursa este Hristos. Şi aici depinde de limbajul pe care voi îl folosiţi în a interpela pe tânărul pe care voi v-aţi angajat să-i da-ţi ceva, să-i daţi un pic de hrană duhovnicească. Nu mai vorbim de internet, de film, de imagine, pentru că imaginea interpe­lează pe om în primul rând. Să aveţi o preocupare foarte serioasă asupra comunicări prin imagine: film - voi să încercaţi să faceţi filme documentare, să scoateţi în evidenţă anumite lucruri, să găsiţi oameni care au ceva de spus, să aveţi o filmotecă a voastră, să căutaţi bătrân, tineri care au ceva de spus; oameni care suferă, oameni care mor, tineri care sunt pe patul de moarte, care vor să trans­mită un mesaj tânărului care uită că şi el poate muri mâine. Sunt enorm de multe lucruri care se pot face, până la a da tinerilor o carte mică de rugăciuni, a trăi pur şi simplu printre ceilalţi şi rugându-vă pentru ei. Pentru că aceasta este încă o mare provocare pentru voi tinerii din A.S.C.O.R.: rugăciunea pentru ceilalţi tineri şi preocuparea aceasta constantă pentru a nu-i uita în rugăciune oriunde aţi fi.
R: Ce anume credeţi că ne-ar putea ţine pe noi, tinerii ascoreni, mai uniţi, mai strânşi în jurul acestei misiuni a noastre în rândul tinerilor, pentru că uneori apar unele dispute, pentru că, venind din medii diferite fiecare vede altfel problema?
IPS Iosif: Cred că v-ar putea şi trebuie să vă ajute conştiinţa apartenenţei la Biserică, unica. Aaa… suntem A.S.C.O.R., astăzi suntem studenţi, foarte bine, dar noi ţinem de Biserică şi nu putem să avem altă conduită decât cea a unui creştin normal, care se grupează, într-un fel pentru a putea lucra mai bine, în grupul studenţilor, în gru­pul elevilor, a medicilor, a oamenilor de ştiinţă; dar care aparţin toţi Bisericii lui Hristos şi întot­deauna avem grija să păstrăm adevărul Evangheliei oriunde am fi şi orice am face. Şi atunci nu mai avem nici o problemă. Dacă încer­căm cumva să accentuăm anumite aspecte din viaţa Bisericii şi să mergem numai pe acelea, ştim că, mai devreme sau mai târziu, ne vom împot­moli, pentru că nimic nu poate fi lăsat deoparte şi nimic nu poate fi accentuat până la a face uneori o obsesie dint-asta şi pe urmă suntem catalogaţi ca atare. Adică eu zic că viaţa unui tânăr student creştin ortodox nu poate să fie şi nu trebuie să aibă alte tendinţe decât cele clasice: să se spove­dească, să se împărtăşească, să fie întotdeauna cu Hristos şi cu celălalt – în aceasta se manifestă împăcarea întotdeauna, iar apoi să pună în valoare talantul pe care fiecare l-a primit de la Dumnezeu în domeniul în care studiază şi în grupurile sau în contextul în care el trăieşte, fără să încerce să se pună în valoare pe sine, ci să pună în valoare Evanghelia. Pentru că dacă punem în valoare cu­vântul Evangheliei şi efectiv viaţa duhovnicească şi nu pe sine, nu sinele, nu propria personalitate, nu a se impune pe sine însuşi, ci a face loc lui Hristos în tot ceea ce întreprindem, nu putem ajunge la conflicte.
R: În încheiere vă rugăm să transmiteţi un me­saj tuturor ascorenilor un cuvânt de încurajare pentru momentele de încercare.
IPS Iosif: Aş zice doar că încercările sunt ab­solut obligatorii; trebuie să vină încercarea tocmai pentru a se lămuri în foc ceea ce noi facem pentru Hristos şi Biserică. Ceea ce noi facem trebuie să fie autentic, dezbrăcat de orice interes personal, după cum spuneam adineauri şi având un singur scop: Să fie proslăvit Hristos în celălalt şi mai ales să transmitem mesajul de dragoste al lui Hristos. Acesta este, cred, singura noastră raţiune de a face parte dintr-o organizaţie a Bisericii ca cea numită A.S.C.O.R..
R: Vă mulţumim!
IPS Iosif: Doamne, ajută!
nota: Acest interviu a fost realizat de Silviu Cluci în data de 18 august 2008, la mănăstirea Agapia.