Ne impartasim la fiecare Liturghie?

Intrebare: Va rugam sa ne vorbiti putin despre Sfanta Impartasanie, despre deasa Impartasanie. Poate cunoasteti problema de la noi din tara, referitor la cei doi mari Luceferi ai Ortodoxiei, Parintele Ioan de la Recea si Parintele Cleopa Ilie, care au pareri diferite. Ce legatura este intre parerile lor?

Parintele Rafail Noica: Intai as vrea sa indemn pe toti fratii sa nu impartim Biserica, sa nu se "polarizeze" Biserica. Nu trebuie sa gandim ca doi poli. Eu as zice ca cel mai drept ar fi sa gandim ca scoli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu stiu de ce este asa, si las in mainile Domnului, Care Singur stie sa mantuiasca pe om; dar s-ar putea ca in jurul Parintelui Cleopa Ilie sa se mantuiasca un anumit fel de om, iar in jurul Parintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om - intr-adevar, nevoi diferite!

Aceasta viziune a intregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o traire mai adevarata, daca o traim in duh si in adevarul lui Hristos. Deci as vrea sa indemn pe toti fratii si surorile catre aceasta traire, sa stiti intai macar teoretic; dar rugati-va ca Dumnezeu sa dezvaluie, si noua, si Bisericii intregi, aceasta viziune - ca mi-e teama uneori de acest risc de polarizare. Si acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care l-am vazut citind scrierile Parintelui Cleopa (am citit putin si am auzit putin din lucrurile nenumarate cu care ne imbogateste Sfantul Parinte), dar vad ca nu este asa de definita pozitia lui ca fiind impotriva desei Impartasanii. Din ce am citit eu, as spune ca lasa cel putin usa deschisa, dar are si o anume pozitie, si probabil ca pozitia aceasta este in legatura cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea sa le trimita la Parintele Cleopa.

Iar, intre noi, eu zic asa: Domnul sa lumineze pe fiecare - daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Cleopa, apoi la scoala Parintelui Cleopa sa ma mantuiasca Dumnezeu (nu zic neaparat ca trebuie sa ne ducem la acest Parinte; dar oricare Parinte o sa dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, si mai des pentru altul). Iar daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Ioan de la Recea, apoi sa am parte de scolirea in felul Parintelui Ioan. Deci trebuie sa avem ingaduinta, sa lasam "usi deschise" si sa dam posibilitatea lui Dumnezeu sa ne mantuiasca pe fiecare cum stie, fiindca omul nu este un obiect al productiei in masa ca in fabricile moderne.

Fiecare om este o alta mantuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodata in istorie si in toata creatia, si niciodata nu va mai fi. Si asta are de-a face cu maretia fiecarui om. Si deci fiecare este o cu totul alta cale decat oricare alt om, dintru nefiinta intru fiinta. Se aseamana caile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodata identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.

In creatia lui Dumnezeu nu exista repetitie; se pare ca nici fulgii de zapada, cate miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cat mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se intampla? (Eu totdeauna am avut tendinta sa gandesc intre doua extreme, sa duc gandirea pana la capat, ba chiar adesea pana la absurd.) in Biserica Ortodoxa este oprita impartasirea mai des de o data pe zi. In Catolicism pot sa faca pana la sapte liturghii pe zi, si acel preot sa se impartaseasca de sapte ori. In Biserica noastra, nu.

As face un pas mai inapoi, in inceputurile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu exista repetitie, dar in nici un fel si nicaieri. Dumnezeu face o data pentru vecinicie, si cuvantul lui Dumnezeu nu se repeta. Daca Hristos si-a dat Trupul si Sangele ca sa impartaseasca pe om, omul se impartaseste o singura data in toata vecinicia si e destul. Parintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea ca si orice rugaciune, daca o spunem o data, si nici macar rugaciunea intreaga, doar cuvintele "Tatal nostru," in deplina constiinta duhovniceasca, suntem mantuiti pentru vecinicie.

Adica, in gandirea lui Dumnezeu, in facerea lui Dumnezeu, mantuirea s-a facut. Dar ce se intampla: Noi care traim in timpul acesta al spiralei, al repetitiei, al renasterii, s.a.m.d. - cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii si a materiei - ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca sa ajungem la desavarsirea oricarui lucru pe care vrem sa-l desavarsim. Nimica nu se intampla ca pentru Dumnezeu: "Sa fie!" - si iata a fost. Pentru om nu este asa, el trebuie sa munceasca pentru aceasta cu sudoarea fruntii. Asa si la mantuire. Ce se intampla? Ne impartasim; dar am cunoscut oare harul, in intregimea lui, fiindca ne-am impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic - Doamne fereste! -cum de multe ori ne impartasim, cum spunem in Rugaciune, "nedeslusind Trupul si Sangele Tau"). Si atunci ce facem? Pai revenim, si revenim, pana cand repetitia - nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine - ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetitia.

Si revin la Biserica Ortodoxa, nu mai des decat o data pe zi, si o data numai intr-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe acelasi altar de doua ori in aceeasi zi. Ce este acest inteles al zilei? Pentru Dumnezeu este o data, o data pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un "timp" care se desfasoara la un infinit matematic. "Vecinicia," spunea tot Parintele Sofronie cu un zambet siret, "este foarte scurta, este numai o clipa", doar o clipa care nu sfarseste, nu are desfasurare, este vecinicul prezent.

Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvantul meu este deja in trecut, iar ce am in gandul meu este in viitor; cand il spun, s-a si dus in trecut. In scurgerea aceasta a timpului nu exista prezent. Din punct de vedere stiintific am putea zice ca prezentul este o fictiune. Dar noi nu zicem "fictiune," fiindca nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru ca prezentul il traim: dar prezentul este un fel de limita intre trecut si viitor, care tot curge, curge, curge.

Vecinicia este invecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trait harul veciniciei inca de pe pamant, nu poate sa o conceapa macar. Noi, in cel mai bun caz, putem intelege vecinicia printr-o capacitate "filosofica," la care ma refer eu acuma.

Deci vecinicia este o clipa, clipa scurta, dar sa nu ne inchipuim prea mult, fiindca nici nu putem in starea noastra - numai harul singur ne-o poate dezvalui prin traire. Dar, pentru moment, sa ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopti inchipuie moartea; iar ziua ce se incheie cu noaptea - chipul intregii vieti; iar intreaga viata este chipul veciniciei. Asadar o zi este chipul intregii vecinicii, chipul "zilei celei neinserate".

Limitati-va gandurile la ziua de astazi, e destul trezvia aceasta - "Astazi de veti auzi glasul Domnului...". Si acel astazi devine un fel de vecinicie; nasterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristica experientei vietii noastre de la nastere pana la moarte. Si deci ziua reprezinta in viata pamanteasca a omului un fel de "vecinicie." Si Biserica spune: E un nonsens sa te impartasesti de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie sa insisti niciodata: o data - si pe veci! Dar care veci? Ei uite, traim un fel de "vecinicie" in douazeci si patru de ore.

Dar acuma merg mai departe. Daca "nu mai des de o data pe zi," inseamna ca impartasania se poate primi in fiecare zi. Si Sfantul Vasile, dar si alti multi sfinti spuneau ca crestinii ar vrea sa se impartaseasca zilnic, ca sa incepem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare "vecinicie" s-o sfintim cu Dumnezeu.

Impartasindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trai poate chiar ceea ce cerem in Liturghie, "ziua intreaga, desavarsita, sfanta, fara de pacat." Fara Dumnezeu nimic nu se poate face; ca si Mantuitorul a spus: "Ramaneti in Mine, ca altoiul in vita, ca fara de Mine nu puteti face nimic" - ca si cum ai taia o craca dintr-un trunchi, si se vestejeste. Si as zice ca, intr-o anume masura, o zi fara impartasanie este o zi in care ne vestejim duhovniceste.

Dar povestea noastra nu s-a oprit aicea. Experienta Bisericii este ca nu toti au intensitatea si ravna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; si atuncea a intervenit, prin intelepciunea, prin inteleptirea omului data de catre Duhul Sfant, si practica aceasta a abtinerii. De exemplu: "Cu cine esti, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Daca nu cu Dumnezeu, atunci ramai fara Dumnezeu si gusta si vezi. Iti place? Vrei asta? Ca Dumnezeu nu forteaza nimica. Si aicea intervine notiunea adevarat crestina de pedeapsa.

Pedeapsa inseamna "educare de copii" (pes in greceste inseamna "copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne invata. Cum ne invata? Daca noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage catre El, ci zice: "Bine, incearca, gusta." L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam sa manance din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi cand zicem "oprit," sa bagam de seama ce zicem, sa intelegem ce zicem prin "rodul oprit." Pericolul este ca nu era "oprit," nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: "Adame..," si asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Daca Adam "nu a vrut," Dumnezeu i-a dat voie, dar mai tarziu l-a cercetat; in cuvintele lui Dumnezeu, "Adame, unde esti?", este un fel de a zice: "Te bucuri de asta? Nu ti-am spus Eu ca o sa fie moarte daca o sa mananci din asta? Ti s-au deschis ochii, cum ti-a spus sarpele? Asta era ce voiai sa vezi? Sa te vezi gol si sa te rusinezi? Te rusinai tu inainte sa mananci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ti-am dat-o avea vreo rusine in ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce esti acuma?"

Adam nu a inteles graiul lui Dumnezeu si a dus pacatul mai departe. in loc sa zica "Am gresit, Doamne, intr-adevar nu voiam," a dat vina pe Dumnezeu. "Pai, femeia pe care Tu mi-ai dat-o." Si Dumnezeu iarasi l-a lasat, si S-a intors catre femeie: "Hai sa-mi iau raspunderea asupra Mea, poate ca el Ma vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, imi iau raspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai facut?" Si Eva raspunde in acelasi duh. Si atuncea ce se intampla? Pedeapsa, educatia: Adam trebuia sa guste din moarte si, gustand din moarte si din durerile ei, poate candva avea sa strige: "Miluieste-ma, Dumnezeule, gresit-am, nelegiuit-am inaintea Ta," cum spunem in Canonul Sfantului Andrei. Si strigatul acesta al Prorocilor, "Pleaca cerurile si Te pogoara, Doamne, ca fara Tine nu ne mantuim!" Si "a plecat cerurile," si S-a pogorat, si a preluat creatia Lui, reinnoirea omului. Dar vedeti ca Dumnezeu nu opreste, ci lasa, si asta-i pericolul cu Dumnezeu. Si asta se intampla si cu noi.

Paganii, fiind intorsi dintr-un intuneric al paganatatii, au simtit harul puterii vietii celei noi, au putut sa traiasca aceasta noua ravna a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfantul Pavel (desi el nu era pagan). Ceea ce era lumina in Vechiul Testament, in Lumina lui Hristos s-a facut intunerec; iar acuma, lumina in care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, facandu-se intuneric, cu aceeasi ravna mergea acest Pavel, "ca un al doilea Ilie," sa distruga de pe fata pamantului "secta asta care indumnezeieste pe un om oarecare."

Deci pentru ravna asta, buna in sine, chiar daca prost intrebuintata, Hristos Dumnezeu, stiind ce era bun in inima lui Pavel, vine si i se arata in Lumina. Dupa Lumina aceasta, Pavel orbeste (fiindca ce era lumina in Vechiul Legamant ramane ca intuneric fata de lumina Noului Legamant, fata de Lumina lui Hristos); si Pavel se preschimba, si cu cata insuflare poate sa vorbeasca el despre Cel pe care odinioara il omora si II prigonea, si devine marele stalp al Bisericii, si "Apostolul neamurilor."

Cu timpul insa s-a introdus in viata si experienta Bisericii o anume "polaritate" intre ce este mantuitor si ce este ziditor - un paradox! Mantuitor este a se impartasi cu Hristos. Dar in unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora sa nu se impartaseasca o vreme, pentru felurite motive. Si aceasta, mai ales incepand cu Sfantul Constantin cel Mare, cand toti membrii Imperiului Roman au trebuit sa se boteze, din porunca imparatului.

Da, crestinismul devenise religia noului Imperiu, dar daca nu toti devenisera crestini din convingere, nici constiinta lor nu era la inaltimea crestinismului originar. Si totusi, a inceput o perioada lunga in care Hristos avea sa "imparateasca cu sfintii Lui," cel putin in masura in care Biserica a impartasit lumii, prin sfintii ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societatii crestine. Crestine - dar numai intr-o oarecare masura, ca aceste norme, aceste "valori," formal acceptate de "toata lumea," au suferit mult amestec cu ipocriziile si vicleniile unei omeniri, care in realitate niciodata nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea ca doua mii de ani nu au fost destul omenirii ca sa inteleaga mesajul lui Hristos.

In aceasta "imparatie" a lui Hristos pe pamant cu sfintii Lui, care au dat canoanele si normele, felul de a fi, etosul si etica morala, omul nu a stiut sa traiasca niciodata lucrul acesta, asa cum Adam nu a stiut sa traiasca in Rai; si, in loc sa se apropie de Dumnezeu, omul s-a instrainat, "i s-a urat cu binele," cum zicem noi. Totul era asa usor, biserici la doi pasi una de alta, preoti cati vrei, cu duiumul, te puteai impartasi orisiunde, orisicand si in fiecare zi: Raiul pe pamant! Ei, nu a fost sa fie asa, fiindca omul nu a stiut sa-si traiasca Raiul, si atunci Biserica a recunoscut nevoia de a indeparta putin impartasania, de a introduce un "pelerinaj," un post, si asta ca omul sa vina la impartasanie cu o constiinta ascutita cat de cat, sa simta "pe pielea lui" ca este ceva important.

Caci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o lingurita cu o bucatica de paine si un pic de vin. Cum zicea un preot care intreba pe parohieni; "Stiti cu ce va impartasiti? Stiti ce este impartasania?" "Apai cuminecatura, Dom' Parinte." "Si cuminecatura ce este?" "Apai impartasanie, Dom' Parinte." Si nu o mai scotea la capat. Si asa, am ajuns intr-o situatie in care omul nu mai are nici o notiune despre cele sfinte; nici ca un pacat este un pacat, si nu cunoaste "nici gustul harului." Si atunci de unde sa incepi? Pai incepi punand cateva stavile, infricosand putin pe om, si aici trebuie multa bagare de seama, ce fel de infricosare, nu ca sa-l alungi pe om de la Biserica, dar ca sa-i trezesti o oarecare constiinta, sa-l increstinezi putin cate putin si sa-l aduci la impartasanie, la lucrul cel mantuitor, mai des.

Asadar se intampla ca neimpartasania poate fi in unele conditii - cum am spus mai sus - mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, si acum ne vedem in aceasta epoca postmoderna. Iar daca va ganditi la cuvantul acesta, este un cuvant vadit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. "Modo" pe latina inseamna "astazi." Deci suntem in "post-astazi," suntem in ziua de "maine" deja, si viata tragica pe care, intr-un anume sens, am simtit-o mai mult noi, pribegii in strainatate, in sensul ca, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram straini in pamant strain, intre neamuri straine, cu legi straine, totul era strain.

Si acolo, daca am tanjit catre Biserica, apoi tanjirea era vie, si era simtul mortii in noi, si de aceea s-au facut multe innoiri, ca si pentru Israil in pribegiile lor vaviloniene. S-au innoit si ei intr-o oarecare masura, dar vreau sa zic ca acuma vine si aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) si peste tot neamul ortodox, vine urgia "Noului Veac," New Age, postmodernisrmtl, sau cum vreti sa-i spuneti, pe care l-am trait noi deja in Apus, si se nimiceste viata Bisericii, se reintroduce vechiul duh al paganismului pana la capat.

In America, de mult, de zeci de ani, exista inregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, si gata, sunt inregistrate in lege, si fac acolo ce fac. Vreau sa zic ca s-a terminat cu epoca aceea "usoara;" acum din ce in ce mai mult este cernerea, si tare mi-e teama ca o sa vedeti si voi, dragi studenti, in zilele acestea... cine stie?

Deja, spune Preasfintitul, unii oameni - probabil botezati crestini ortodocsi - nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca sa zic asa, normal pentru zilele noastre. Pregatiti-va pentru acestea, si pentru mai rau. Cernerea este: "Vrei, Adame, sau nu vrei? Daca vrei, esti cu Mine; daca nu, ti-am spus."

Cuvantul din Apocalipsa, "De acum, cel ce nedreptateste mai nedreptateasca, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea si cel sfant mai sfinteasca-se" arata ca acum e un fel de "a face ce vrei". Si aicea, iarasi zic, este pericolul pentru om de a se prapadi. Dar in prapadul acesta pe care-l traim pe pamant se poate naste si constiinta (care a inceput poate mai ales in pribegie) unei nevoi mai mari de impartasanie mai des. Si imi inchipui ca va fi simtita nevoia aceasta din ce in ce mai mult si in Romania, si in Grecia, si in tarile acestea unde Ortodoxia a fost prigonita ca la noi, celelalte tari de sub comunism, unde, avand indaratul nostru o inertie de doua mii de ani de istorie, greu se schimba lucrurile.

In Apus, unde eram ca niste craci taiate din trunchi - cu craca poti sa faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu - dar vreau sa zic ca acolo imediat am resimtit nevoia de mai mare apropiere de Sfanta impartasanie. Aicea este inca lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai tine. Si va spun inca un lucru: sectarii si catolicii (greco-sau romano), romanii botezati in orice secte, nici nu-si dau seama in ce masura traiesc si ei din sangele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.

Un pastor protestant Elvetian a venit de doua ori in vacanta in Romania, si asa de mult a indragit tara aceasta si Biserica Ortodoxa, incat pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi in tara, desi el si sotia lui au ramas protestanti - ca imi inchipui.ca nu voiau sa faca scandal in biserica lor (nu stiu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Si el zicea entuziasmat ca in Romania parca si natura este altfel simtita, si m-am bucurat sa aud asta, ca eu stiu ca asa este. Asta se exprima in teologie in niste "formule" pe care le invatati. Dar uite ca "formula" a izvorat dintr-o experienta traita concret de cineva care a vazut ca natura este sfintita.

Cum sa nu fie sfintita, cand in toata Romania sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai putin de doua mii de ani - nu stiu ce se intampla in Transilvania pe vremea lui Bukow - dar de vreo doua mii de ani se tot sfinteste apa la Boboteaza, si se sfinteste toata firea cu apa sfintita, si oamenii se impartasesc, cat de cat. Si sectele care traiesc aici la noi nici nu-si dau seama cat traiesc din aer ortodox.

In Apus, unde acest "aer" nu exista, sub presiunea modernitatii, duhovnicia apuseana din ce in ce mai mult da faliment, si din ce in ce mai multi dintre credinciosii apuseni se intorc catre Ortodoxie. Ortodoxia, sa stiti, este mult mai apreciata in Apus decat aici, in tara noastra -bineinteles, in cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceristilor etc, dar cei ce apreciaza cat de cat duhul, poate nu devin ei insisi ortodocsi (ca si pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie si o cinstire, pe care rar o gasesti intr-un ortodox in locul de bastina. Si aicea este un moment paradoxal: suntem in situatia Evreilor de pe vremea lui Hristos, in care noi suntem pe pozitia de a ne pierde mostenirea, spre profitul strainilor sau paganilor. Adica paganii L-au primit si iubit pe Hristos, si neamul Lui l-a lepadat. Si de aicea mai mult nevoia unei impartasiri, pentru ca, pur si simplu, sa putem supravietui.

Stiu ca sunt oameni care se impartasesc zilnic. Si chiar si Parintele Sofronie, cand il intrebau oamenii: "Ce sunteti voi, calugarii, ce faceti? Ce vreti voi, de ce deveniti calugari?", Parintele Sofronie le spunea, le explica in cuvinte ca acestea: "Noi am vrea, daca am putea, sa incepem fiecare zi cu Sfanta Liturghie." Dar cum stiti, inalt Preasfintite, la noi o Sfanta Liturghie nu inseamna doar o slujba la care zicem "Amin," "Doamne miluieste!" La noi toti se impartaseau, in principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe saptamana, de trei ori ne impartaseam; aveam de patru ori, mai toti se impartaseau de patru ori. Nu puteam mai des, dar daca ar fi fost zilnic, ne-am fi impartasit ca in Saptamana Luminata, cand toti ne impartasim zilnic (in afara de Luni, fiindca ne-am luat noi un canon ca numai Lunea sa nu ne impartasim, fiindca in noaptea de Pasti mancam o bucatica de carne, fie ea si "simbolica," una pe an, si atunci, fiindca am mancat carne, nu se impartaseste decat preotul care slujeste).

Dar am simtit o nevoie din ce in ce mai mare de impartasanie, si cred ca o sa vina si aicea, o sa se resimta o nevoie din ce in ce mai mare pentru impartasanie des, dar intre timp subzista aceste doua tendinte care dau doua scoli diferite.

Acuma nu vorbesc de vrednicie si nevrednicie, fiindca toti suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face ca pentru unii este mantuitor si ziditor sa se impartaseasca mai des, sau chiar zilnic. Pentru altii este mai ziditor sa se abtina, poate ca sa intareasca lucrarea - simtul pocaintei. Asa cum se canta intr-un Tropar din aceasta saptamana a Postului Pastilor - "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa;" deci sa starneasca un pic de ravna, de dor, de "dureri mantuitoare." Dar, pana la urma, imi inchipui ca o sa ramana nevoi diferite.

Si, in concluzia acestei teme, as zice ca trebuie sa fie asa: duhovnicul sa fie cel ce hotaraste in cazul fiecarui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Si, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate si ca loc - cine stie daca bietul Ardeal, care a cunoscut atata prigonire de la 1700, si pe Bukow, si altele, nu are nevoie de impartasire mai des. Si cine stie care-i situatia in Moldova! De ce Parintele Cleopa este in Moldova si Parintele Ioan este in Ardeal?

Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie sa le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi sa ne socotim inaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastra, si sa ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, si sa vedem cum ne randuieste Dumnezeu mantuirea noastra.

In rest, atitudinea cea mai sanatoasa este sa lasam la discretia duhovnicilor, si sa stim ca sunt mai multe cai, si mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, si ca noi toti formam o singura Biserica.

Sfantul Apostol Pavel spune: "Cel ce mananca sa nu defaime pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, pentru ca Dumnezeu l-a primit, caci si unul si altul multameste lui Dumnezeu;" deci amandoi sunt pe calea cea buna.

Acum mi s-a limpezit si un alt gand in legatura cu Sfanta impartasanie. Anume, ca teologic ar fi poate mai drept sa zicem "impartasanie des" decat "impartasanie deasa." Pentru ca "des" se refera la viata noastra practica, o viata compusa din ciclicitati (zile si nopti, toamne si primaveri etc); dar chiar aceasta viata, candva, se va trai ca o singura "zi," o singura clipa (de pilda, la Judecata de Apoi). in schimb impartasania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin insasi esenta ei - o data pentru totdeauna.

Alt gand pe care l-as impartasi fara zabava este ca niciodata, in legatura cu nici un subiect, nu trebuie sa uitam contextul deplin din care face parte elementul pe care il gandim. in cele de mai sus, m-am nevoit sa raspund cat de strict la insasi intrebarea pusa; insa nu trebuie uitat tot restul contextului vietii mantuirii in Biserica: rugaciunea, postul, mult-discutata "pregatire," pocainta, sufletul, vecinicia, Dumnezeu.. Cugetul Bisericii este. "intreaga-cugetare," acocppoauvri; "intreaga" - si in sensul de "sanatoasa" ("intreg la minte"), si in sensul de integritate a viziunii. Fara aceasta, riscam sa ne impartim in diferite tabere, "mainistii" sau "picioristii," uitand ca este vorba de intregul trup, unde nici mana, nici piciorul nu pot fi dispretuite. Riscam sa uitam ca ce este important, in final, este ca toti sa ne intalnim "la Poarta Raiului," cum ne zicea Parintele Cleopa.

Parintele Rafail Noica