joi, 21 octombrie 2010

Mitropolitul Iosif-despre vietuirea in occident



Provocările pe care societatea occidentală le ridică înaintea comunităţilor de străini stabilite aici nu sunt mici şi nici puţine. Românii din Hexagon caută prin Biserică, familie şi cultură să se integreze complet în societatea franceză şi să ofere un model de vieţuire evanghelic. Care sunt nevoile Bisericii Ortodoxe româneşti din Franţa astăzi şi cât de important este dialogul cu lumea în care ei trăiesc, care sunt preocupările teologiei occidentale, la toate aceste întrebări răspunde în interviul de mai jos Înalt Preasfinţitul Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale.

Înalt Preasfinţia Voastră, vă rugăm să faceţi o radiografie a societăţii occidentale contemporane.

Aş spune că societatea occidentală contemporană este asaltată de tot ceea ce omul modern a inventat, de tot ceea ce ştiinţa modernă pune la dispoziţia omului, de tehnologia modernă, însemnând gândirea modernă, care se inspiră, sigur, la origine din cele ale Evangheliei. Astăzi însă, societatea modernă vrea să trăiască fără Evanghelie şi fără Dumnezeu. Mă refer la umanismul societăţii moderne, adică preocuparea faţă de om şi faţă de binele omului, la dorinţa lui de a gusta absolut totul, de a vedea absolut totul şi de a duce într¬un fel până la capăt foarte multe din lucrurile pe care le gândeşte. Noi, creştinii, trăim în această societate, ne izbim de oameni care trăiesc în felul acesta. Este o societate care propune omului astăzi nu numai o singură vocaţie, în ceea ce priveşte munca lui, alegerea muncii lui. Omul este obligat să aibă formaţie multiplă, adesea, într-o singură viaţă, poate să treacă prin multe locuri de muncă, uneori chiar diferite. Trebuie să fie pregătit pentru orice, adică să fie pregătit pentru marginalizare, pentru un progres rapid în cele ale muncii, trebuie să fie pregătit să primească şi din partea tehnologiei moderne progresul la fel de rapid, trebuie să treacă dintr-o situaţie într-alta. În toate acestea, omul occidental are nevoie de Dumnezeu. Cum se situează în raport cu Dumnezeu? Este o întrebare pe care ne-o punem continuu, însă în acelaşi timp trăim şi real prezenţa omului în biserica aceluiaşi om din societatea în care noi ne ducem zilele. Deci este, iată, pe de o parte, preocuparea pentru cele spirituale sau duhovniceşti şi, în acelaşi timp, preocuparea pentru lumea în care trăieşte omul efectiv.

Întâlnirea cu Dumnezeu, una dintre vocaţiile omului

Care ar mai fi reperele, valorile la care omul occidental se raportează, în afară de găsirea unui serviciu care să-i asigure subzistenţa?

Depinde de educaţia lui, de educaţia din copilărie, însă, înainte de toate, omul trebuie să supravieţuiască, trebuie să trăiască cumva. De aceea va încerca să muncească orice. Sigur că ne luptăm fiecare dintre noi să avem o poziţie serioasă, care să corespundă unei vocaţii pe care o împlinim, să corespundă unei afinităţi pe care o avem cu un gen sau altul de muncă. Însă, când toate acestea se îneacă în neputinţa zilelor în care trăim, omul alege ca reper lucrurile esenţiale, adică să supravieţuiască, să-şi poată hrăni familia, să aibă un loc în societate. Sigur că pe urmă fiecare om se luptă să îşi găsească şi vocaţia lui, să corespundă ceva vocaţiei lui. Şi una din vocaţiile omului este chemarea către Dumnezeu, întâlnirea lui cu Dumnezeu la care nu renunţă. Putem spune că uneori, în greutăţi, şi omul occidental se întoarce către Dumnezeu, dar aici depinde foarte mult de educaţia pe care a primit-o înainte, de relaţia lui cu părinţii, cu bunicii, cu o lume în care şi-a clădit prima parte a vieţii, copilăria.

Cum se integrează în această societate comunitatea românească?

Comunitatea românească se integrează de obicei bine, încercând să se adapteze cerinţelor ţărilor, locurilor în care trăieşte. Cam peste tot este acelaşi lucru. Uneori, se integrează prin studiu, prin faptul că românii au ales să studieze, alteori prin muncă, pentru că sunt obligaţi să muncească, şi muncind trebuie să respecte regulile societăţii respective, apoi prin intermediul copiilor. Acesta este un alt fel de integrare, pentru că se integrează copilul, iar copilul trage după el pe părinţi. Astfel, părintele se integrează de două ori, am putea spune.

Prin intermediul copilului, în primul rând, care îi aduce în casă o altă lume, o lume cu care intră în contact la şcoală; vorbim de o nouă cultură care este a copilului, nu a părintelui. Părintele înoată între două culturi, pe cultura lui se grefează altă cultură; copilul aduce şi el în casă o altă cultură pe care o transmite şi părinţilor, iar părinţii încearcă să-i transmită o oarecare cultură copilului. Dintr-odată este un schimb echivalent cu o îmbogăţire.

În al doilea rând, omul se integrează prin propria lui muncă pe care o face acolo, însă foarte mulţi revin la biserică ca la un refugiu în ceea ce ei au cunoscut, ceea ce au gustat; mulţi dintre ei se regăsesc în biserică.

Aşadar, putem vorbi despre o a treia integrare, o integrare în propria cultură, dar în societatea nouă în care vine. Mă refer la cultură ca şi cult, ca şi reducere a ei la esenţial, care ar fi cultul, credinţa şi manifestarea credinţei lor.

Nevoile românilor din Occident

Care sunt nevoile Bisericii Ortodoxe Române din Occident şi ale celei pe care o păstoriţi?

Nevoile sunt multe. În primul rând, e nevoie de slujitori. Preoţii, care sunt obligaţi să trăiască într-o altă societate, altă cultură decât cea pe care au învăţat-o, trebuie să fie bine pregătiţi. Şi poate că bine pregătit este mult spus, pentru că n-avem unde să-i pregătim, dar să aibă deschiderea necesară pentru a putea primi şi a putea bine analiza şi răspunde societăţii în care ei îşi vor desfăşura viaţa lor pastorală, să nu-i spun activitate, ci mai degrabă realitatea vieţii lor pastorale, a vieţii în biserică. Să cunoască foarte bine pe tineri şi pe copii, pentru a vedea cum li se adresează, să înveţe limba poporului în mijlocul căruia trăiesc. Aş numi-o primă necesitate a noastră acolo.

În al doilea rând, avem nevoie de lăcaşuri de cult pe care, în general, le împrumutăm de la creştinii localnici, fie catolici, fie protestanţi, fie pur şi simplu găsim loc care devine provizoriu o capelă sau o biserică pentru noi.

O a treia necesitate şi obligaţie, în acelaşi timp, este educaţia copiilor care se nasc acolo şi care au nevoie de multă atenţie pentru a li se transmite credinţa şi din partea părinţilor, mai ales din partea părinţilor, într-o primă fază, dar şi din partea Bisericii, într-o a doua fază. De aceea, noi încercăm să punem în valoare şi să cerem preoţilor şi comunităţilor să se ocupe în mod special de copii, să se ocupe în mod special de cei care vin să-şi boteze copiii, pentru a-i familiariza şi a-i deschide spre o cateheză baptismală şi o cateheză nupţială, pentru nuntă, familie, cununie, tocmai pentru a-i pregăti pentru societatea în care ei vor trăi. Nu dorim şi nu cerem ca preoţii şi comunităţile să se îngrijească de aceste aspecte doar pentru a le da ceva de lucru, ci pentru a pregăti creştinul ortodox pentru societatea în care trăieşte, în care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să dea socoteală de credinţa lui, să spună de ce este ortodox.

O a patra cerinţă, aş spune, este dialogul cu lumea în care trăim, adică noi, ca Biserică, ca şi comunitate, ca şi teologie, gândire şi reflecţie creştin ortodoxă să fim în stare să dialogăm cu lumea în care trăim pe diferite teme, fie că sunt de sociologie, fie de bioetică, de ştiinţă, de altele să putem fi în stare să dialogăm şi să dăm răspunsuri inspirate din tradiţia şi credinţa noastră ortodoxă, sigur evanghelică, la limită, pentru că noi nu propovăduim altceva decât Evanghelia.

Câţi membri numără comunitatea românească din Franţa? Câţi preoţi slujesc aici?

În Franţa avem cam 50 de preoţi, iar numărul credincioşilor oscilează. Noi vorbim de cifre între 200 şi 300.000 numai în Franţa. În Paris este cea mai numeroasă comunitate de români, peste 50.000, şi aceasta de foarte multă vreme, şi 25 de preoţi şi diaconi.

Numărul comunităţilor continuă să crească de la an la an, pentru că Franţa a dat românilor în ultimii ani mai mult de lucru decât alte ţări.

Aveţi 12 ani de arhipăstorire în Occident. Copiii botezaţi de Înalt Preasfinţia Voastră sunt deja mari. În ce măsură îi regăsiţi în biserică?

Îi regăsesc în biserică pe copiii botezaţi de mine personal, cel puţin. Această întrebare o adresez şi eu preoţilor. 'Părinte, îi regăseşti pe copiii pe care i-ai botezat în biserică? Dacă nu, unde sunt?' Preotul nu poate fi indiferent la locul în care se regăseşte copilul pe care el l-a botezat, căci, altfel, botezul ce este? Este, să nu spun cuvinte tari, doar un gest tradiţional pe care îl face creştinul ortodox în virtutea tradiţiei pe care o moşteneşte de la părinţi, cu acel 'Aşa-i bine'. Încercăm să conştientizăm oamenii. În aceşti ultimi 12 ani pot spune că avem câteva zeci de mii bune de copii pe care i-am botezat prin preoţii noştri în toată mitropolia şi împreună cu episcopii Sinodului mitropolitan avem o preocupare continuă faţă de ceea ce se întâmplă cu aceşti copii botezaţi, unde sunt, ce fac, unde trăiesc şi încercăm să repercutăm aceste întrebări fără încetare şi asupra preoţilor, familiilor, părinţilor, comunităţilor. Însă nu este uşor. Lumea, societatea, şcoala îi fură pe aceşti copii, îi deturnează. Sigur că, dacă este botezat, dacă părintele pune sămânţa cea bună în copilul lui, copilul merge în lume, primeşte şi alte seminţe (informaţiilor să le spunem seminţe) şi se dă o luptă în el, la care părintele nu asistă, ci participă viu la această luptă, prin faptul că îl ajută pe copil să înţeleagă ceea ce este. Asta se numeşte educaţie.

'Omul occidental caută spiritualitatea autentică'

Care sunt preocupările teologiei contemporane occidentale astăzi?

În primul rând, preocuparea cea mai de seamă la care trebuie să fim şi noi foarte atenţi este teologia ca viaţă, este spiritualitatea. Omul occidental caută spiritualitatea autentică, caută să vadă, să pipăie pe cei care trăiesc o spiritualitate autentică. Aş spune că este primul şi cel mai important aspect din căutările Occidentului, din societăţile occidentale, sau ale creştinului occidental, şi ale omului, în general. De aceea, este o mare deschidere dinspre spiritualitatea pe care noi trebuie s-o propunem şi o şi spun călugărilor noştri. Liturghia o poate trăi creştinul occidental în orice biserică, dar un anume tip de rugăciune nu-l poate găsi decât în mănăstire. De aceea, călugărul are misiunea lui specifică, şi anume să-l înveţe pe omul din vâltoarea societăţii în care trăim să se oprească, să iasă, să se rupă de grijile cotidianului şi să înveţe să se roage.

În al doilea rând, este o mare preocupare pentru răspunsuri. De exemplu, în domeniul bioeticii. Omul vrea să ştie dacă face bine în ceea ce priveşte astăzi eutanasia, apoi cum putem avea copii, când nu putem avea copii, cum ne raportăm la ceea ce medicina modernă ne propune astăzi spre vindecare. De exemplu, transplantul de organe, în care teologia ortodoxă trebuie să răspundă şi răspunde, dar nu răspunzi punând înainte propriile tale reflecţii sau gânduri, ci ce vrea efectiv Dumnezeu de la noi, cum vrea Dumnezeu să trăim diverse lucruri.

De asemenea, este o preocupare în ceea ce priveşte adevărul de credinţă, teologia, ca adevăr de credinţă, gândirea teologică pură care intră în dialog cu gândirile teologice catolică sau protestantă sau, pur şi simplu, gândirea teologică scoasă din contextul Bisericii, a omului de rând care îşi pune întrebări generale despre Dumnezeu.

Cum se îmbină toate acestea cu problemele pe care le întâmpină societatea occidentală?

Omul nu poate să fie numai teoretic, el nu poate numai să stea să gândească, să spună şi să se întoarcă acasă. Omul creştin, având dreapta credinţă, credinţa ortodoxă, trebuie să acţioneze, cum spune Mântuitorul, pentru judecata din urmă. Viaţa creştină înseamnă acţiune, înseamnă ieşirea din egoism, înseamnă a-l vedea pe celălalt, a-l ajuta, a-l asista, că poate îţi vine şi ţie rândul. Şi ceea ce doreşti să-ţi facă aproapele tău, asemenea fă-i şi tu. Este regula de aur.

Un dialog particularizat

Există similitudini între situaţia comunităţilor ortodoxe, situaţia parohiilor din ţările vecine Franţei, Spania, Italia sau Portugalia sau pastoraţia trebuie abordată diferit de la ţară la ţară?

Problemele diferite încep de la numărul credincioşilor. Şi anume, Italia, Spania, Portugalia au un număr foarte mare de credincioşi români, adică peste un milion fiecare. În acest context, putem vorbi de probleme diferite: numărul mare de oameni care caută să vină la biserică. Consistenţa comunităţilor româneşti din Italia şi Spania, să zicem, este alta decât cea a Franţei, unde sunt mult mai puţini credincioşi în biserici, în comunităţi. În rest, am spune că problemele sunt aceleaşi. Sigur, în Franţa trebuie să avem mult mai multă deschidere spre partea franceză, că vin mai mulţi francezi în bisericile noastre decât italieni sau spanioli, în partea cealaltă, fiind o emigraţie mult mai tânără, atenţia este mult mai mare înspre românii înşişi.

În rest, relaţiile cu celelalte Biserici sunt aceleaşi, mai ales că Franţa are un număr mult mai mare de protestanţi decât are Italia sau Spania, care sunt ţări compact catolice. Este foarte mic procentajul necatolicilor în aceste ţări, pe când în Franţa, numărul celor nebotezaţi este foarte mare, al musulmanilor este mare. La fel, şi celelalte ţări, Belgia, Olanda, Anglia sau Irlanda. Elveţia este un caz aparte pentru că protestantismul este mult mai profund înrădăcinat în viaţă, în mentalitate, catolicii fiind mai puţin numeroşi. Aşadar, diferenţele, am putea spune noi, sunt de deschidere. Pe de o parte, Italia şi Spania cer comunităţilor româneşti ortodoxe şi eparhiilor române să aibă o deschidere mult mai mare înspre partea catolică cu care dialoghează, în special, pe când în arhiepiscopia noastră evantaiul este mult mai larg, pentru că ne întâlnim cu protestanţi, musulmani, anglicani, şi foarte mulţi catolici, bineînţeles. Majoritatea sunt catolici, dar deschiderea noastră trebuie să fie mult mai mare, iar dialogul mult mai dispersat şi particularizat pentru fiecare confesiune cu care venim şi noi în contact.

Unitate şi diversitate

Care sunt relaţiile Bisericii româneşti din Paris, în special, şi în general din Franţa cu celelalte Biserici Ortodoxe?

Este o relaţie normală, de comuniune, în primul rând, pentru că suntem în comuniune cu toată Biserica Ortodoxă, de expresie greacă, rusă, arabă, sârbă, bulgară, franceză. Este o relaţie de comuniune, în general, şi de co-responsabilitate. Adică, pe un teritoriu anume, unde sunt episcopi ortodocşi de exemplu, formăm adunări ale episcopilor, un fel de conferinţe ale episcopilor ortodocşi care încearcă să supervizeze într-un fel tot ceea ce poate fi manifestare comună a credinţei ortodoxe, a credincioşilor ortodocşi în Biserică, şi sigur să semnaleze şi diferenţele. Să semnaleze diferenţele şi să respecte diferenţele între fiecare şi mai ales să respecte responsabilitatea fiecărui episcop pentru eparhia sa. Această formă de organizare nu este o formă să-i spunem canonico-sinodală sau sinodalo-canonică, ci este o formă de a fi împreună, de a pune în comun problemele creştinilor noştri ortodocşi, ale Bisericii noastre, însă după aceea fiecare se întoarce în propria sa eparhie, cu propriile sale responsabilităţi, încercând în acelaşi timp să pună în valoare unitatea Bisericii în acest teritoriu, unitatea şi diversitatea Bisericii ortodoxe în acest teritoriu. Noi trăim probabil ce nu pot trăi creştinii ortodocşi la ei acasă, în ţările de origine. Trăim în acelaşi timp diversitatea extraordinară a credinţei noastre, în manifestarea ei culturală şi lingvistică, şi, în acelaşi timp, trăim unitatea acestei diversităţi care se manifestă în mărturisirea de credinţă, în Liturghie şi în tot ceea ce facem, de fapt, în Biserică (Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban şi Augustin Păunoiu şi publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 25 iulie 2010).

luni, 11 octombrie 2010

Înalt Preasfințitul Părinte Mitropolit Iosif: ”fiecare are drumul lui propriu către iubire”

În cuvântul de învățătură rostit La Sfânta Liturghie în fața tinerilor și a tuturor celor prezenți IPS. Iosif spune: ”Mai ales când sunteți tineri este greu să găsiți iubirea. Mai întâi am învățat să o primim de la părinți, apoi am încercat să o găsim noi înșine în prieteni și prietene. Uneori confundăm iubirea cu frumusețea trupească din care se naște gelozie, alteori cu dorința de a poseda pe celălalt, de a fi numai al nostru, alteori cu ceva intelectual, cu o dragoste care este numai in inima noastră dar fapta lipsește. Pe cât căutăm aceasta care de cele mai multe ori se soldează în viețile noastre cu eșecuri, pe atât înțelegem că nu aceasta este iubirea. Înțelegem că dragostea însemnă jertfelnicie, că a iubi însemnă a renunța la tine pentru celălalt, că a iubi însemnă să pui în valoare pe cel de lângă tine în detrimentul tău, în renunțarea la tine însuți. A iubi însemnă uneori să-ți dai viața pentru celălalt într-un fel anume. De puține ori avem curajul să ne bucurăm că reușim să dăm din noi ceva celuilalt, însă atunci când o faci simți că ești stăpânit de o putere care este mai presus de puterea ta, că ești stăpânit de har, că în tine domnește o lumină pe care încetul cu încetul începi să o definești. Nu știi prea bine ce este dar începi să crești și să-ți afli bucuria prin faptul de a te dărui, prin faptul de a iubi pe ceilalți și atunci simți că e harul, că e ceva mai presus de tine, că este harul care izvorăște din Dumnezeu. Simți că El este prezent în viața ta și îți dai seama că nu tu iubești ci Hristos iubește în tine și te învață să iubești”.

joi, 7 octombrie 2010

Criza economica si criza de identitate

Scris de Mircea PLATON


Criza economica prin care trece Romania e rezultatul unei crize de identitate nationala. Dupa douazeci de ani de “tranzitie”, romanii nu mai stiu cine sunt. Si nu mai stiu cine sunt pentru ca nu li s-a dat voie sa afle cine sunt. Mai mult, au fost indemnati sa uite ai chiar antrenati sa uite, prin manuale de istorie “demitizate” corespunzator standardelor istoriografice de aiurea. Criza de identitate colectiva a dus la o criza de participare politica: romanii nu se mai duc la vot si nu se mai implica in viata publica. Criza de participare politica duce la o criza de reprezentare: clasa politica nu ne mai reprezinta.





Mai mult, clasa politica nu are nici cea mai vaga idee pe cine ar trebui sa reprezinte. Orice proiect de dezvoltare a unei tari ar trebui sa tina cont de potentialul acelei tari: adica de identitatea ei. Nu poti guverna ceea ce nu cunoati. Si nu poti cunoaste ceea ce esti programat sa ignori sau sa pustiesti. Nu poti cunoaste decat ceea ce iubesti, fie ca e vorba de un om, de un popor sau de o meserie.

Dar nu avem voie sa fim nationalisti. Nationalismul e rau, e echivalent cu sovinismul, xenofobia, rasismul, obscurantismul, violenta tribala, falocratia, primitivismul neolitic, autarhia si purificarea etnica. Nationalismul e si comunist si fascist. Pe rand sau in acelasi timp. Cel putin asa ne-au invatat expertii, cei care au pretentia sa scrie istoria pe care am facut-o sau am indurat-o noi. Conform acestor experti, singurul lucru pe care, ca natie, il putem face e sa ne pierdem identitatea in Nirvana capitalismului globalizant. Sa ne contopim cu Piata globala care ne purifica de dorinte pentru ca ni le implineste pe toate. Lepadandu-ne de identitate, scapam si de responsabilitati. Asteptam doar sa se pogoare asupra noastra harul “transelor” al feluritelor finantari care tin tara in stare vegetativa si pe “noi si-ai nosti” la putere. In viata buna.

Perpetuarea acestei simbioze parazitare e dependenta de delegitimarea oricarui discurs opozitional si de starpirea oricarei rezistente. Nu doar rezistenta activa e combatuta, ci si rezistenta pasiva, cum ar fi absenteismul electoral. Prezenta slaba a romanilor la alegerile europarlamentare nu i-a facut pe arendasii noatri politici si pe vatafii lor intelectuali sa isi puna intrebari asupra modului lor de a ne reprezenta, ci i-a determinat sa cheme la instituirea votului obligatoriu. Dupa "munca patriotica" a comunistilor, nu stim inca daca nu vom avea si "votul patriotic" al neoliberalilor. Nimeni nu si-a pus intrebarea daca nu cumva slaba prezenta la vot nu decurge din faptul ca s-a lucrat decenii la rand la slabirea identitatii noastre nationale. Subiectul e tabu. Cel putin in Romania. Dar se vorbeste deschis despre el in tari mai libere.

“Democratia afirma valoarea libertatii; identitatea iti da motivul pentru care vrei sa fii liber” scrie Natan Sharansky (cu Shira Wolosky Weiss) in cartea In apararea identitatii (Defending Identity, New York, Public Affairs, 2008). Nascut in Ucraina, fizician, detinut politic care a petrecut mai bine de zece ani in inchisorile sovietice, medaliat de Ronald Reagan, ministru in patru guverne ale Israelului si presedinte al Insitutului Adelson pentru Studii Strategice din Ierusalim, Natan Sharansky marturiseste ca, in inchisoare, singurii care au rezistat spalarii pe creier si care nu au tradat au fost cei cu o identitate religioasa sau nationala puternica, precum nationalistii baltici, greco-catolicii ucrainieni, penticostalii sau cel mai bun prieten din Gulag al lui Sharansky, rusul ortodox Volodea Porea, care a facut greva foamei, ca si Sharansky, pentru ca i s-a confiscat Biblia. “Cei care si-au pastrat un simt al valorii istoriei, al traditiei, al comunitatii, acestia s-au dovedit a fi principalul obstacol in calea raului sovietic”, noteaza Sharansky.

Bazat pe experientele sale din inchisoare si pe viata sa politica ulterioara eliberarii, Sharansky avertizeaza ca democratia fara identitate nationala e menita pieirii si ca cele mai periculoase miscari indreptate impotriva identitatii nationale, si deci ai impotriva unei democratii viguroase, sunt marxismul si postnationalismul sau politica “post-identitatii”, al carei principal promotor e Uniunea Europeana. Pentru ambele miscari, principalul inamic e societatea inradacinata, traditionala, si mai ales taranimea. Si marxismul si postnationalismul instrumentalizeaza identitatea si umbla cu standarde duble. Astfel, pentru marxisti nationalismul anticolonialist e bun, dar nationalismul antimarxist e rau. Pentru postidentitari, nationalismul cultural-istoric e rau, dar nationalismul civic e bun.

Combatandu-i pe Eric Hobsbawm ai pe alti sustinatori ai nationalismului civic-luminat, Sharansky afirma ca acest "nationalism bun” nu e decat o forma de “cosmopolitism rasadit/inradacinat” (“rooted cosmopolitanism”) si ca, in esenta, toate aceste forme de nationalism civic, luminat, progresist se reduc la un singur lucru: “Nationalistul bun e cel care e gata sa renunte oricand la identitatea sa nationala, cel pentru care identitatea nationala e lipsita de importanta. Imi aduce aminte de Stalin, pentru care cultura trebuia sa fie ‘nationala in forma si socialista in continut’.”

Democratia nu ar trebui sa mearga impotriva identitatii, ci in sensul ei pentru ca, dupa cum spune Sharansky, “libertatea are si ea o istorie”. Nu ne trebuie mai putin nationalism, ci mai multa democratie: mai multa atentie la identitatea romanilor decat la postidentitatea eurocratilor. Nu putem mentine pacea sociala combatand nationalismul, ci intarind viata democratica.

In cazul Romaniei, acest lucru ar insemna sa luptam pentru un stat cu adevarat reprezentativ. Solutia problemelor economice si sociale ale Romaniei nu e in trocul identitate contra bani, istorie contra finantari si suflete contra burse, troc pe care il practica elitele noastre actuale. Solutia problemelor economice si sociale ale Romaniei e in redescoperirea identitatii noastre si in reprezentarea ei politica. Unii dintre noi cred ca, afland adevarul, ne vom putea recapata tara. Altii cred ca trebuie sa ne recapatam tara ca sa aflam adevarul. Cred ca prima solutia e de preferat. Pacat ca elitele noastre, care confunda puterea cu adevarul, nu inteleg acest lucru.

Falsa evlavie...

Un subiect delicat, la care este greu să te referi, căci orice afirmaţie este rodul unei judecăţi. Şi dacă despre cele ce sunt evident rele, din toate punctele de vedere şi pentru toţi, te mai încumeţi să zici ceva, despre ceva bun şi cerut tuturor spre lucrare, te temi să te pronunţi.
Orice lucrare a cuiva trebuie judecată prin duhul în care a fost făcută şi cum oamenilor le rămâne necunoscut acest lucru, singurul judecător nu poate fi decât Dumnezeu.
Faptele de evlavie exterioară pe care, vrem, nu vrem, le vedem la semenii noştri trebuie privite şi ele în duhul lor. Nouă ni se pare sau bănuim că sunt făcute cu duh de smerenie sau cu duh de mândrie, dar ce garanţie avem că ochiul nostru nu este deschis de un duh rău? De aceea, cel mai bine este să nu avem ochi pentru ce face altul, iar cele ce le voi scrie să fie privite de fiecare ca atenţionare pentru sine, fără să se gândească la altcineva.
Poate exista, desigur, din păcate, şi falsă evlavie; falsă sau măcar prost înţeleasă. Ceea ce o falsifică este slava deşartă aşteptată de la oamenii în faţa cărora trecem drept oameni evlavioşi.
Străduinţa unora de a o ascunde de oameni poate merge până la nebunia pentru Hristos. Sfinţii Părinţi spun că la judecată vom avea de dat răspuns cu privire la diferenţa dintre ceea ce i-am făcut pe oameni să creadă despre noi şi ceea ce suntem în realitate. Chiar dezinteresându-ne de părerea celor din jur, evlavia noastră mai poate fi falsificată de mulţumirea de sine.
Slava deşartă este o cauză mai grosolană, dar mulţumirea de sine este foarte subţire. Se păcătuieşte prin ea pe de o parte pentru că ne atribuim nouă ceea ce face harul lui Dumnezeu - chiar dacă există motiv de mulţumire (citeşte recunoştinţă), nu există şi de automulţumire - iar pe de altă parte pentru că uşor mulţumirea de sine devine preţuire de sine, iar aceasta mândrie, care va cere şi slava deşartă.
Ce forme de falsă evlavie putem întâlni în Biserică?
Închinarea îndelungată în faţa icoanelor, plasarea în primele locuri, rostirea rugăciunilor cu voce tare, cântarea făcută astfel încât să fim auziţi de toţi, spre a dovedi nu atât că avem voce - căci aceasta poate fi mândrie neevlavioasă - cât că ştim slujbele, că suntem casnici ai lui Dumnezeu. Cei care ştiu şi vor să cânte să meargă la strană, cu învoirea preotului. Nu putem cânta în mijlocul unor credincioşi care vor să asculte strana şi preotul, rugându-se în inima lor. Nu au venit să ne asculte pe noi. De fapt, aşa cum nu se vorbeşte, în biserică nici nu se cântă, nu se mormăie ceea ce intonează strana. În biserică se cântă numai cât cere ritualul, la strană, aşa cum a hotărât preotul să decurgă slujba. Nu cântăm din proprie iniţiativă, dacă nu ne-a cerut preotul. Mai ales femeile, nu au ce căuta nici în strană dacă preotul nu a cerut acolo un cor mixt. În biserică trebuie să fim cât mai smeriţi, să trecem cât mai neobservaţi. Pentru aceasta trebuie să stăm acolo unde cere rânduiala bisericii. O femeie care stă la strană sau în dreapta bisericii, cu bărbaţii, atrage atenţia şi nu e bine. Cei care prin asemenea comportamente simt vreo bucurie pe care nu ar gusta-o prin simpla participare la slujbă sau sunt căzuţi în pietism sau sunt înşelaţi prin mândrie. Citeam în memoriile unei visarioniste ce bine s-a simţit după o asemenea cântare în biserică. Ce amăgire! Lucrarea harului este tainică şi neaşteptată, subtilă şi discretă, tară conştienta prezenţei sale ca o consecinţă de bucurie în urma unor acţiuni ale noastre. Mulţumirea de sine că ai făcut pentru Dumnezeu mai mult decât alţii, cântând în Biserică, făcând metanii, trecând pe la icoane intră la înşelarea descrisă mai sus. Mulţumirea de sine aduce preţuirea de sine, aceasta cere sau nădăjduieşte că are şi preţuirea celor din jur, ceea ce este slavă deşartă, formă a mândriei din noi.
O altă formă este statul în genunchi tot timpul, ca să ne arătăm, probabil, mai pocăiţi decât alţii, dar stânjenindu-i pe alţii, fără să ne intereseze că alţii nu au loc nici în picioare. Chiar când ştim că trebuie stat în genunchi, când împrejurările nu permit, să arătăm dragoste pentru cei din jur şi să stăm şi noi în picioare. Despre aceasta trebuie spus în primul rând că dacă se doreşte o nevoinţă mai mare, cel mai greu este să stai nemişcat în picioare. Din vieţile unor sfinţi avem mărturii că aşa stăteau în Biserică şi aşa se stă şi acum la Sfântul Munte Athos. Un părinte athonit a zis că cine stă în genunchi în timpul slujbelor este gâdilat de lene.
Confirmare o fac cei care cum vin în Biserică, indiferent dacă momentul slujbei o cere sau nu, se aşază pe jos, dar nu în genunchi, adică pe rotule şi cu spatele drept, ci pe călcâie, ca musulmanii, de parcă Biserica ar fi moschee. Evident că a sta aşa este mai comod decât în picioare sau în genunchi. Se stă aşa dintr-o neputinţă, nu din evlavie. Unii se mai prosternează şi la pământ, deranjând în mod evident pe alţii şi făcând în public ceea ce ar trebui să facă acasă, unde se poate sta în genunchi şi se pot bate metanii până se face groapă în pământ. Dacă am sta acasă tot timpul în genunchi, dacă am face tot timpul metanii şi închinăciuni, poate că ne-ar fi îngăduit să facem aşa şi în Biserică. Dar dacă acasă facem mai puţin, nu este bine să facem în public mai mult.
În sfârşit, regula de aur în Biserică este să te uiţi la ce fac cei din jur şi să nu faci excepţie prin nimic, ca să nu ne arătăm mai buni.
Uneori este greu de separat falsa evlavie de superstiţie.
De exemplu, din ce cauză, oare, unii se înghesuie să pună ei tămâie în cădelniţă când preotul cădeşte biserica. Poate din evlavie, ca să aducă jertfă lui Dumnezeu. Dar este falsă evlavie, căci toată jertfa se aduce la uşa altarului, inclusiv tămâia, ca preotul când o foloseşte mai întâi să o binecuvânteze. Poate e superstiţie, li se pare că astfel participă şi ei la cădire, împărţind vrednicia cu preotul sau li se pare că aşa este mai primită jertfa lor decât oferind-o ca toţi oamenii la uşa altarului. Parcă tot a egoism seamănă.
În sfârşit, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci se face numai când preotul din altar sau cântăreţul de la strană invocă numele Sfintei Treimi. Despre cei care fac întruna la cruci, ba unii le mai şi numără pe degetele celeilalte mâini, deci nici nu se mai gândesc la ce fac, un mare duhovnic român contemporan zice că fac gimnastică. Acelaşi lucru zice despre metaniile şi închinăciunile repetate şi fără rost, adică făcute când nu trebuie.
Şi mai vezi pe unii care ţin să fie primii cât mai în faţă, făcând mulţime de cruci şi de metanii în văzul tuturor, cântând sau rostind tare ca să se audă vocea lor deasupra celorlalţi, când Biserica ne învaţă că lucrarea harului este mai bogată în cel smerit care stă ultimul într-un colţ, nimic zicând şi nimic făcând la vedere, ci totul în inima lui.

România – o ţară minunată bolnavă de cancer

·
Mai mult ca oricînd, România este denigrată cu tot dinadinsul, prin programe de spălare a creierului susţinute cu vehemenţă în mass media. Am ajuns să mă feresc de discuţiile banale cu oamenii de pe stradă, de prin magazine, din gară ş.a.m.d., pentru că inevitabil se ajunge la acelaşi text îngrozitor, asemănător prin josnicie cu judecăţile de valoare din vremea lui Stalin: „Trăim în România, de asta este rău…”

Această frază este pe cît de falsă, pe atît de blasfemiatoare, la fel ca o înjurătură la adresa Celui de Sus.

Ce este România? România este suprafaţa de pămînt pe care ne-am născut. România înseamnă Carpaţii, cîmpiile, Dunărea şi Marea Neagră. România înseamnă Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Avram Iancu. România înseamnă grîu, vii, pomi, respiraţia codrilor, ploile, verdeaţa. România înseamnă Ortodoxie. România este una din porţile spre raiul ceresc – o gură de rai. România înseamnă libertate. România este Acasă.

Toate acestea le sînt respingătoare cinstiţilor mei români contemporani? Dacă pe acestea nu le suferă şi îşi bat joc de ele, atunci ei nu sînt decît nişte nişte accidente genetice nefericite ale acestui neam.

Dar nu, celor mai mulţi dintre domniile lor nu le miros toate acestea, ci altceva îi deranjează la această ţară. Îi deranjează prostia şi mizeria. Şi cu adevărat, acestea se întîlnesc peste tot, mai ales în ultima vreme. Dar cine este de vină pentru acestea? Pămîntul pe care trăim? Dunărea? Carpaţii? Războiul din ’77? Bineînţeles că nu. Există nefericiţi care dau vina şi pe acestea, numindu-le în mod inepto-ştiinţific „condiţii istorico-geopolitice nefavorabile”. Dar nu, nu aceastea sînt de vină, ci oamenii. Noi. Noi toţi. Noi toţi cu păcatele noastre. Noi, eu, tu, el, ea, toţi care alcătuim această ţară, cu toţii sîntem vinovaţi sau măcar responsabili.

Creştinul, omul lui Dumnezeu, ştie să-şi asume această vină/responsabilitate, chiar şi atunci cînd nu îi aparţine lui direct („Purtaţi-vă sarcinile unii altora” – Gal. 6, 2). De altfel, nu am auzit pe niciun creştin real rostind cuvinte grele la adresa României, pentru că mintea unor asemenea oameni nu este purtată de duhul inepţiei.

Oamenii care lovesc în România fac parte din două categorii: cei de alt neam şi cei de un neam cu noi, dar care mănîncă din ţară precum cancerul. Românilor care distrug acest neam prin prezenţa lor, tocmai lor nu le convine această ţară. Şi ca orice cancer, vor acum să plece aiurea, adică să facă metastaze… Chiar îi invit să se ducă din această ţară fix acolo unde consideră ei că e mult mai bine. Măcar dacă m-ar asculta… (Cărei ţări i-o trebui asemenea oameni?, mă întreb eu…).



Acestor excrescenţe pe trupul ţării care nu se simt bine în România, le dau cîteva exemple spre luare aminte:



1. Recent am primit o somaţie de deconectare de la energia electrică pentru că pe ianuarie am plătit la lumină mai puţin cu 3 roni (cu toate că pe lunile ulterioare am depus destui bani în plus).

Doar trăim în România…

Dar iată ce citesc într-un articol de pe Fox NY:

IRS-ul, ceea ce ar fi Fiscul la americani, numai că mult mai teribil, şi-a desfăşurat forţele ameninţător pe proprietatea unui om pentru că era dator la stat cu 4 cenţi! Sursa aici. Şi nu era prima dată…

2. În spitalele româneşti, domneşte mizeria şi lipsa de grijă faţă de pacienţi.

Doar trăim în România…

Iată ce citesc, însă, despre condiţiile din spitalele britanice: 1200 de oameni au murit într-un spital din cauza mizeriei, foamei, neglijării, abuzului personalului medical, malpraxisului ş.a.m.d. Sursa aici.

Nu mai vorbim de faptul că pentru un transplant de ficat se încasează în Occident sume de zeci şi sute de mii de euro. Dacă nu pălăteşti, te lasă să mori. Mă întreb de ce este nevoie de asemenea sume pentru un transplant, dar fiind că pacientul pune la dispoziţie ficatul transplantat (de la rude)… Pentru patul de spital? Pentru perfuzii? Pentru vitamine? Sau pentru chirurgul care fără 20.000 de euro nu pune mîna pe pacient?…

3. Românii fură atît de mult, încît au distrus ţara.

Doar trăim în România…

Da, fură în stil haiducesc: iau de la români şi dau străinilor. Hoţii cei mari, care nu se văd, sînt de fapt străinii pe care noi îi adorăm.

4. Un mexican trăitor în România este oripilat de faptul că românii sînt înapoiaţi, căci cică au obiceiuri medievale la nuntă.

Doar trăim în România…

„Ce obiceiuri?”, am întrebat eu, crezînd iniţial că se referă poate la torturarea miresei… (mai ştii?…). Răspunsul civilizatului mexican: „Sînteţi înapoiaţi pentru că la nunţile româneşti se servesc sarmale”. L-am întrebat atunci ce anume se serveşte la nunţile din Mexic. Răspunsul lui a fost: „Sandvişuri”. Răspunsul meu (îmi cer scuze pentru sinceritate): „Iubitul meu mexican, sandvişul la nuntă este mîncarea calicului – multă pîine şi ce se mai nimereşte între cele două felii…”

5. Laudă mare la adresa oraşelor moderne, alcătuite după planuri urbanistice generoase, cu străzi largi şi aerisite. Pe cînd oraşele româneşti au străzi înguste, înghesuite.

Doar trăim în România…

Răspunsul meu: Oraşele româneşti nu au străzi largi tocmai pentru că sînt vechi, făcute pe vremea cînd nu era nevoie de nu ştiu cîte benzi de circulaţie. Şi nici nu sînt aliniate în stil comunist ca străzile americane din aceleaşi motive. Avem ceva vechime pe aceste locuri. Dar după părerea celulelor canceroase ale acestei naţii, acesta este semn de inferioritate.

Exemplele sînt nenumărate. Mă opresc însă aici.

Mai ofer totuşi o comparaţie grăitoare despre diferenţa dintre România şi alte ţări. În România este acum ruşine să fii creştin. Pe cînd în ţările civilizate, este ilegal. Sursa aici .

Asta vor celulele canceroase ale acestui neam: să fie şi în România ilegal să fii creştin, să fii român, să fii om. Cu toţii trebuie să devenim paraziţii, cancerul acestei ţări. Numai aşa ticăloşii acestei naţii se vor simţi bine, cu inima şi conştiinţa împăcate. Numai aşa se vor simţi ei înşişi în România. Acum se simt constrînşi.

Este o ruşine să fii român??? Eu zic dimpotrivă: Ruşine să le fie celor cărora le este ruşine că sînt români!

Am străbătut lumea în lung şi lat şi poate o voi mai străbate. Toată lumea aceasta este frumoasă – o minune fără seamăn. Însă pentru mine, cea mai mare dintre minuni este România, după cum pentru un copil, cea mai bună şi mai frumoasă dintre mame este tot mama lui, în ciuda tuturor argumentelor ştiinţifice care susţin contrariul.

Comparaţia între România şi alte locuri este ca cea dintre codrii României şi codrii altor neamuri. Cîteva zile în munţii Neamţului te refac sufleteşte şi trupeşte, căci munţii aceştia sînt sfinţiţi de atîţia pustici şi de atîtea mănăstiri. În Suedia, deşi în aparenţă la fel de frumoşi, codrii sînt fioroşi, îţi este frică să intri în ei, simţi acolo prezenţa duhurilor rele, după cum povesteşte un român care a trăit acolo mulţi ani. În Germania, pădurile sînt atît de îngrijite, curate şi aliniate, încît ai senzaţia că nu au fost create de Dumnezeu, ci de un psihopat.

Revenind… Acum, România este bolnavă de cancer. Îmi doresc ca toate celulele ei sănătoase să se trezească şi să lupte cu răul. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate formele de cancer sînt vindecabile.

Daniela Filioreanu

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937 – foarte actual

Istoria se repeta...



Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.




[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

miercuri, 6 octombrie 2010

Donjunani şi Ciocioline-ierom Savatie

IEROMONAH SAVATIE BASTOVOI

Donjunani şi Ciocioline

Unul din evenimentele obişnuite ale timpurilor noastre a fost alegerea porno-starului Ciociolina în Parlamentul Italiei. Aceasta denotă starea în care se află societatea noastră, nu pentru că ar fi vorba de o noutate în istoria omenirii, ci pentru că idealurile ruşinoase de cândva, depăşite pentru o vreme de bunul simţ creştin, se întorc acum în societate în forma lor cea mai vulgară.

Tinerii se gândesc că dacă desfrânează sau se droghează şi sparg carapacea stânjenitoare a moralei ajung la libertate. Filosofia lui Jim Morisson, care sună chiar aşa: “Dacă până şi câinii se iubesc când voiesc şi unde voiesc, de ce n-ar fi şi oamenii la fel”, nu este o soluţie. Atunci când îmbrăţişăm o concepţie existenţială, e bine mai întâi să-i vedem rezultatele chiar pe patronul ei. Filozofii similare, care făgăduiesc eliberarea, găsim la Nietzche, Morisson, Kurt Cobain, dar toţi au sfârşit-o foarte prost, fie că au înnebunit, fie că s-au sinucis. Dacă cineva crede că a te sinucide e mare lucru sau că a înnebuni e interesant se înşeală. Eu însumi am fost unul din adolescenţii teribili, “artişti” de liceu, care îşi închipuie că a fi nebun e ceva extraordinar, după ce au citit Arthur Rimbauld sau Eugen Ionescu, dar am încetat să mai cred astfel după ce am fost internat la Socola pe când aveam 18 ani. Una este să priveşti “Zbor de-asupra unui cuib de cuci” şi alta este să îmbraci pijamalele acelea vărgate. Numai un om care nu a fost niciodată în comă poate crede că sinuciderea te eliberează şi numai un tinerel care nu a fost închis niciodată într-o casă de nebuni şi tratat fără voia lui poate spune că nebunia e interesantă. Libertatea trebuie să te ferească în primul rând de nebunie şi boală. A fi liber înseamnă a nu putea fi şantajat cu nimic.

Oamenii suferă pentru că nu sunt liberi. Fiecare îşi închipuie că pentru a fi liber are nevoie de ceva, Salvador Dali zicea că pentru a fi liber e nevoie să fii puţin multimilionar. În fine, fiecare crede că ştie de ce are nevoie pentru a fi liber.

Dar ce înseamnă a fi liber? Cred că fiecare e de acord că nu poţi fi liber dacă depinzi de un om. Dacă depinzi de doi oameni, eşti de două ori mai neliber. Iar dacă depinzi de anumite împrejurări, eşti şi mai puţin liber decât dacă ai depinde de toţi oamenii luaţi la un loc. Însă şi mai neliber vei fi dacă motivul dependenţei tale se află în tine însuţi, ca un cancer care creşte tot timpul.

Cunosc o femeie cu o boală de ochi care m-a impresionat. Acesteia i se usucă pupilele şi din cauza asta trebuie să-şi pună nişte picături speciale, foarte scumpe, altfel orbeşte pur şi simplu. Pe mine m-a cutremurat gândul cât de mult depinde această femeie de acele picături. Cred că pe oricine ideea de dependenţă îl îngrozeşte. Am văzut filme sau cel puţin am auzit de spasmele pe care le are un narcoman dacă nu îşi ia doza. Am văzut beţivi în criză. Nu ne plac, nu vrem să fim ca ei. Dar trebuie să ştim că şi beţia şi drogurile sunt numai forme de a scăpa de suferinţa singurătăţii. O altă formă, mai puţin condamnată, tocmai pentru că e cea mai răspândită, este desfrânarea.

Medicii tratează de alcoolism şi narcomanie, însă nimeni nu te vindecă de boala desfrâului, dimpotrivă, ţi se oferă afrodisiace. Da, desfrânarea are toate caracteristicile unei boli: provoacă durere, poate fi mortală, te izolează de societate şi îţi distruge viaţa. O femeie desfrânată îşi provoacă răni organice în timpul avortului, iar dacă foloseşte contraceptive, îşi dereglează activitatea hormonală, îşi deformează trupul şi se îmbolnăveşte. O elevă de liceu, dacă o apucă pe această cale, devine insuportabilă pentru părinţi şi părinţii pentru ea, nu mai este capabilă să înveţe şi este un ghem de nemulţumire, adică suferă ca orice bolnav, ea nu mai este aptă de comunicare, singura ei comunicare devine cea sexuală cu partenerul său. Dar cine vrea să se convingă că aceasta este o boală, să ia obiectul desfrânării şi va vedea că spasmele narcomanului şi umilinţa alcoolicului sunt nimic pe lângă criza desfrânatului.

Oamenii au ajuns să fie nişte prelungiri ale poftei. Lumea este un sanatoriu de bolnavi care se folosesc unii pe alţii ca medicament pentru boala lor. De aceea ei au nevoie unii de alţii. Ei sunt nedespărţiţi, legaţi între ei ca nişte ocnaşi cu lanţurile poftei. Dar ceea ce este mai cutremurător este că nu pofta reiese din noi, ci noi reieşim din ea. Industria de unelte de satisfacere a plăcerii, de păpuşi gonflabile şi vibratoare ne descoperă tirania poftei în sine. Pofta şi-a căpătat un statut independent, dominându-ne din iraţionalitatea sa devoratoare. În epoca sex-shopurilor, noi asistăm la personificarea poftei, dincolo de orice idee de cuplu sau lege a perpetuării. Când tânărul, din cauza filmelor şi a afişelor cu care trăieşte, îşi începe viaţa în doi după o perioadă lungă de onanism, celălalt devine pentru el un substitut al masturbării. De aceea generaţia Coca-Cola îşi schimbă atât de uşor partenerii, pentru că ei nu mai pot resimţi sentimentul de cuplu şi, practic, se masturbează între ei. Aici nu mai poate fi nici un fel de adâncime, dispare până şi gelozia. Nu în zadar o păpuşă gonflabilă costă de la 100 de dolari în sus, pe când o basarabeancă frumoasă costă în Chişinău 5 dolari, dar şi mai uşor o iei pe degeaba.

Dar să zicem că pentru fetele de azi e o mândrie să valoreze mai ieftin decât o bucată de gumă. Dar dacă cineva e capabil de mândrie, trebuie să fie capabil şi de ruşine. Dacă te mândreşti cu un iubit care se satisface singur, dacă nu te vede o săptămână, sau se culcă cu alta, e foarte straniu. Dacă te mândreşti că eşti frumoasă, dar în acelaşi timp te umileşti în acest hal, e şi mai straniu. Atunci care ar putea fi vreun motiv pentru care să te ruşinezi? Te ruşinezi că nu ai fost în barul cutare, pentru că e scump? Te ruşinezi când nu ştii cine e reprezentat pe un nenorocit de poster? Te ruşinezi, ţi-aş spune, să o îmbrăţişezi pe mama ta, dacă trece din întâmplare pe lângă gaşca voastră, pentru că e de modă veche…

Pentru ce acest mit al femeii emancipate sexual? El nu poate avea urmări bune într-o societate în subconştientul căreia, vrei nu vrei, persistă urmările moralei creştine. Nu zic că populaţia noastră este religioasă, ci tocmai poate pentru că îi lipseşte sensibilitatea orientalilor, de la care ne-a parvenit setea de femei “emancipate”. Aceia cred că ating prin actul acuplării nişte stări spirituale, ei îşi distrug în numele unor întâlniri cu monştri spirituali sentimentul geloziei şi al fidelităţii, dar omul european, chiar şi cel necreştinat, nu poate împăca gelozia din el nici pentru cea mai mare satisfacţie. Dimpotrivă, cu cât mai mare este plăcerea, cu atât creşte şi gelozia. Se petrece atunci un fenomen paradoxal: bărbatul vrea să aibă o femeie “emancipată”, chiar o răpeşte de la alţii, dar nu suportă ca cineva să se atingă de femeia lui. La început el o acceptă, pentru că mândria lui prostească îi spune că e mare şi tare dacă a putut cuceri o femeie dorită de toţi. El nu simte gelozie pentru bărbaţii care au fost cu femeia lui, deoarece crede că a furat-o de la cei de până la el şi că le este superior, cu timpul însă, după ce ea devine a lui, după ce i se lehămiseşte de ea, i se pare că cei de până la el, de fapt, i-au furat-o lui. Aşa apare situaţia străveche care mocneşte în majoritatea familiilor, ceea ce mulţi numesc simplu “nefericire”. Această nefericire trebuie învinsă la tinereţe

Trupul nu este o jucărie cu care te joci până o strici. Trupurile noastre sunt ca un fel de peşteră din Alibaba şi cei 40 de hoţi, spunem “Sesam deschide-te” când intrăm, iar după ce ne îmbătăm de ceea ce vedem acolo, uităm parola şi nu mai ştim să ieşim. Şi dacă am văzut trupuri fără suflare, care nu mai simt nici plăcere şi nici nu o mai provoacă, înseamnă că este altceva, nevăzut, care le face să se mişte şi să fie atrăgătoare. Acest altceva este sufletul. Doar el ne face să fim mai mult decât o păpuşă de gumă, dacă nu-l neglijăm. Altfel, am văzut, suntem chiar mai fără preţ decât păpuşile.

Noi trebuie să ne smulgem din labele reci ale lumii. Nu vă lăsaţi modelaţi de afişe şi acele teste idioate care sunt peste tot: “Vrei să ştii dacă eşti iubită? Vrei să ştii dacă eşti o persoană încrezută? Vrei să ştii dacă eşti un partener bun?” Aceste teste nu ne descoperă cine suntem, ci mai mult ne învaţă să fim ceea ce nu suntem. Cineva după aceea se foloseşte foarte mult de noi. Tinerii sunt prostuţi, ei iau în serios orice “secret” de a-l cunoaşte pe celălalt şi pe sine, mai ales când aceste secrete sunt prezentate sub forma savantă a unei psihologii sau filozofii.

Nu poţi să te laşi zombat în aşa măsură, este inuman. Cum poţi să te simţi măgulită când ţi se spune “iapă” sau “elefant”? Anume acesta este idealul pe care ţi-l propune Kama-Sutra. Dacă ţi-ar fi spus un coleg de clasă “iapo”, te supărai, iar dacă citeşti vreo porcărie care te face “femeie-iapă” sau “femeie-capră”, te crezi interesantă. Desigur, nu poate nimeni să-ţi interzică să fii iapă sau vacă, dar nu cred că este lucrul cel mai de cinste.

Tinerii se grăbesc să-şi “trăiască clipa”, e un lucru bun. Dar orice clipă trebuie trăită astfel încât să nu te lipsească de accesul la clipele care vor urma. Orice faptă necugetată rămâne pe faţa noastră ca un tatuaj. Atunci când tu, într-o anume clipă, voieşti să-ţi tatuezi un şerpişor pe obraz, gândeşte-te că s-ar putea să fie şi o clipă în care tu vei vrea să ai obrazul curat, dar nu vei mai putea. De aceea, orice faptă pe care o faci, de dragul libertăţii, vezi dacă nu cumva ea îţi închide uşile spre alte libertăţi, spre alţi oameni şi spre altă viaţă, pe care s-ar putea ca mai târziu, când vei înţelege mai multe, să le doreşti, dar nu vei mai fi liber să le ai. Viaţa nu este numai ceea ce vezi tu la o etapă dată, există o mulţime de vieţi paralele, fără îndoială, mai interesante decât monotonia teraselor şi a discotecilor, căci nu poate fi bucuria gloatei o bucurie evoluată, ea rămâne în zona grotescului şi a penibilului, în care nici unui om nu-i şade bine să rămână. A trăi clipa înseamnă a o proiecta în viitor, înseamnă a-ţi concentra tot ce ai mai bun în acea clipă. Şi cu cât viitorul acesta este mai îndepărtat, cu atât clipa este mai bogată şi mai intensă. Însă cei care se bucură desăvârşit de trăirea clipei sunt cei care au conştiinţa veşniciei, căci clipa lor nu ameninţă să se spargă, ca un balonaş de săpun, o dată cu venirea morţii.

Încă niciodată societatea nu a fost mai uniformă şi mai aplatizată decât azi. Şi tocmai tinerii, care erau întotdeauna focar al noutăţii şi al nonconformismului, au ajuns tagma cea mai conservatoare şi plicticoasă. Din viaţa lor au dispărut imprevizibilul şi aventura, au dispărut personalitatea şi curajul. Toţi poartă acelaşi fel de haine, ascultă acelaşi fel de muzică, poartă aceleaşi discuţii şi, ce e şi mai dezgustător, au acelaşi vocabular, care se reduce pe zi ce trece. Tinerii au până şi acelaşi mers şi aceleaşi gesturi: ţin într-un anume fel ţigara şi într-un anume fel sorb cafeaua, într-un anume fel îşi întorc capul când îi strigi, fie că eşti în New York, în Bucureşti sau la Moscova. Toată viaţa lor este o imitaţie a unor staruri, actori sau muzicanţi de duzină. Toată energia lor se cheltuieşte în repetiţii penibile a unor gesturi şi replici care le-au plăcut. Ei sunt umbre care cad de pe ecranele televizoarelor.

Astăzi e foarte original să fii om

Acum e vremea Donjuanilor şi a Ciociolinelor, însă a unor Donjuani şi Ciocioline triste. Acum nu mai este mare lucru nici să seduci pe cineva. Asta însemna ceva în societatea medievală, când domnea inchiziţia romano-catolică şi exista fantoma ideii de păcat. În Imperiul Bizantin, o desfrânată avea preţ dacă avea în palmares măcar un călugăr, că marinari poate seduce orişicine, însă astăzi, pentru că nu există moralitate, nu mai există piedici, nu mai înseamnă mare lucru nici donjuanismul, nici ciociolinismul. Când soţii îşi caută familii cu care fac schimb de parteneri, când o femeie e înapoiată dacă nu-şi înşeală soţul, cred că trebuie să îngropăm cu bine mitul lui Don Juan. Adio Donjuani şi Ciocioline, voi pur şi simplu nu mai aveţi condiţii să vă desfăşuraţi în epoca noastră, sunteţi un caz obişnuit, vă pierdeţi în mulţime şi nu mai treziţi nici admiraţie, nici ciudă, nici invidie.

Şi asta pentru că din societatea noastră dispar încetul cu încetul contrastele. Noţiunile de rău şi bine s-au amestecat indescifrabil. Jumătatea albă din semnul yinn şi yang al taoiştilor pare să se fi întunecat, doar bulinuţa albă mai licăreşte slab pe cerul negru al păcatului.

Prima dragoste

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…, scria delicatul, regretatul Nichita Stănescu. Aceasta cred că este una din cele mai frumoase şi mai adânci declaraţii de dragoste, pentru că în ea, cu discreţie dumnezeiască, asistă Însuşi Dumnezeu, izvorul mirării nesfârşite. Ce mirare că sunt, ce mirare că eşti... Ce bine că suntem!

Această mirare o simte tânărul care păşeşte printre lucruri, atent să nu se rănească. Această mirare este prilej de bucurie şi de durere, ea ne uneşte sau ne înstrăinează.

Tânărul îşi roteşte capul în mijlocul lucrurilor, împins afară din copilărie ca un soldat fricos la prima lui săritură cu paraşuta. Tânărul se loveşte cu neîndemânare de lucruri, lucrurile îl lovesc în mişcarea lor haotică, tânărul îşi ascunde durerea, privind cu un zâmbet stânjenitor pe străinii din jur.

Printre aceste lucruri îngrozitoare şi reci, care se mişcă în scripetele unui timp dezveşnicit, tânărului îi apare chipul minunat al celuilalt, chipul minunat al femeii: “Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”…

Această păşire printre lucruri coincide cu înstrăinarea de părinţi, atunci când tânărul pleacă într-un alt oraş la studii. E vremea pe care o aşteaptă fiecare, vremea aventurii şi a lucrurilor noi, vremea maturizării. Este vremea împărţirii vieţii noastre în două, este, dacă vreţi, o nouă viaţă, o naştere pe care ne-o asistăm cu sufletul la gură. Este vremea noilor prietenii, iar pentru mulţi a primelor prietenii adevărate. Este vremea despre care ni s-au povestit atâtea lucruri curioase de către cunoscuţii noştri mai mari.

Prima zi de şcoală, noii profesori, noii colegi, privirile flămânde care caută pe colega sau colegul visurilor de acasă, de care demult aştepţi să te îndrăgosteşti. “Balul Bobocilor” - discuţii, pregătiri, prognoze. Aşteptare.

O! Tânăra singură într-o cameră de cămin, aplecată de-asupra chiuvetei pline cu vase nespălate, îşi smulge, pătrunsă de invidie, sprâncenele. De-asupra patului are un poster cu Brad Pitt, o foaie pe care scrie: “Dacă poţi cu adevărat, vreau!” Pe raftul de fier, printre cursurile xeroxate, reviste cu bărbaţi şi femei despre a căror viaţă nu ştie nimic. Lumina pătrunde printre hainele puse la uscat şi borcanele cu mâncare de acasă, căzând pe paturile în care s-a săvârşit păcatul. Ce nou e acest fel de singurătate!

Tânăra aceasta încă trăieşte în lumea filmelor americane, în lumea posterelor şi a reclamelor Pro TV. Ea are haine corespunzătoare, freză şi pantofi. Ştie chiar şi expresii americane pe care le foloseşte în vorbire. Nu are doar prieten, de fapt, are unul care se ţine de capul ei, dar nu e de ea.

Şi el e un băiat bun, ştie să stea în lotus şi ridică piciorul până de-asupra capului. E puţin dur, deşi încă nu s-a bătut niciodată. Are brichetă “Zippo”…

Cam acesta este “bagajul” cu care păşeşte tânărul contemporan în viaţa sentimentală. Aceşti tineri se vor mai urmări o vreme pe terasă, la o cafea cu ţigări scumpe, cumpărate la bucată, sau poate se vor îmbrăţişa fără nici o ruşine la prima discotecă, sau la primul “chef”.

Drama tinerilor moderni e mai mare decât cea a predecesorilor. Cred că nu a existat nici un timp în istorie în care dragostea dintre două persoane să fie atât de golită de poezie. Nu vreau să vorbesc de virtuţile creştine ale castităţii sau măcar abstinenţei, ci chiar şi de acea poezie a grecilor sau romanilor păgâni, care până nu demult a inspirat sentimente de admiraţie faţă de femeie, au pus-o pe un piedestal, fie şi vremelnic, dar oricum mai vrednic decât situaţia jalnică în care se află femeia vremurilor noastre.

Astăzi au devenit o ruşine declaraţiile de dragoste, ele sunt considerate un preludiu de prisos şi banal, pe care le mai auzim doar în comediile proaste cu râsete în fundal. Idealurile noastre sunt motocicliştii grăbiţi din filmele americane şi fetele cu cizme lungi, care se dau în timpul cât se umple rezervorul cu benzină. Noi aplicăm în viaţa noastră fanteziile unor regizori bolnavi despre vizitatori de pe alte planete şi timpuri, care seduc prin răceala lor.

Mai bine ar fi fost ca tinerii să se abţină de la aceste împreunările animalice, dar să nu renunţe la vorbele de dragoste. Vorbele de dragoste sunt cele care ne unesc cu adevărat, care ne sustrag timpului şi morţii, sunt cele care ne fac, treptat, din animale oameni. Ele nu sunt acele vorbe dezmăţate pe care şi le spun amanţii din filmele de duzină, ele sunt mai degrabă o bucurie pe care o trăieşti în prezenţa celuilalt. Arată-i celuilalt că prezenţa lui te face bucuros şi treci împreună cu el în barca inocentă a unei declaraţii de felul celei stănesciene din apele timpului în oceanul veşniciei. “Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”.

Nu trebuie numaidecât să-i spui că are ochii cei mai frumoşi, ca să ajungi până la urmă să o dezmembrezi bucată cu bucată cu laudele tale. Suntem frumoşi pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu, Lui i se cuvine lauda. Sf. Ciprian de Cartagina spunea: Dacă ai şi avea vreun motiv ca să te lauzi cu trupul tău, ar fi numai atunci când este sfârtecat pentru Hristos. Mai în scurt, alungă pofta din inima ta şi orice cuvânt pe care îl vei rosti va fi un cuvânt de dragoste, pentru că cel stăpânit de poftă laudă fără noimă şi nu merită luat în seamă. Când eşti cuprins de poftă însă, mai bine taci, ca vorbele tale să nu sune ca râgâitura unui beţiv şi să strici totul.

Nu poţi impune tânărului să renunţe la distracţiile caracteristice acestei vârste şi să citească Sf. Părinţi, cu toate că aceste cărţi ale Sf. Părinţi sunt pline de energie creatoare şi dinamism, sunt nişte cărţi în excelenţă pentru tineri. Dar cel mult s-ar putea renunţa, în prima etapă, la bădărănia care irumpe din televizoare şi din cântecele la modă. Renunţaţi la idealul super-manului cu mască de care se îndrăgosteşte un foto model care ştie să bată cu picioarele. Asta nu pentru a vă restrânge relaţiile dintre voi, ci pentru a vă păstra împreună, pentru a evita despărţirea dureroasă.

Citiţi mai bine versurile poeţilor buni, pe care poporul nostru îi are din belşug: Eminescu, Stănescu, Bacovia, Blaga. Ele vă vor învăţa să meditaţi asupra acestei întâmplări simple, cum o numeşte Blaga. Cu ei veţi călători până la marginile timpului şi ale morţii, pentru că adevăraţii poeţi din totdeauna au pus sentimentele erotice în vecinătatea morţii care ne paşte pe toţi, ceea ce critica literară va denumi poezie eroto-tanatică, ca şi aceste versuri de Bacovia:

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun

Pe catafalc, de căldură-n oraş

Încet cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi

Pe lutul de căldură asudat.

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Şi azi chiar sânul tău e mai lăsat...

Dragostea este sentimentul suprem şi de aceea trebuie să se întemeieze şi să se alimenteze din cugetări adânci, vrednice de rodul pe care îl hrănesc. Aceste teme fundamentale sunt: moartea, viaţa, timpul, veşnicia, dincolo de care, învăluit în dragoste, petrece Dumnezeu. Tânărul preocupat de astfel de gânduri va renunţa uşor la răceala arogantă a eroilor de televiziune, preferând smerenia şi blândeţea oamenilor cu adevărat puternici, care-şi revarsă dragostea lor din belşug, pentru că o au.

Noi suntem oameni, oameni care tânjesc după o vorbă de alint, după un cuvânt de mângâiere care să ne smulgă singurătăţii, oricât de mult nu am lupta pentru a părea mai duri, mai “alt fel”. Pentru că toţi suntem fii ai Celui Preaînalt, Psalm 81, 6 făpturi atât de minunate. Psalm 138, 14

Tinerii au fugit din Biserică pentru a-şi trăi o închipuită libertate, dar au sfârşit prin a se înjuga la carul greu al singurătăţii, geloziei ucigătoare şi a despărţirilor care rănesc pe viaţă. S-au dus să înveţe despre dragoste, plecând de la Cel Care este Dragostea. Cel Care a zidit urechea oare nu aude? Cel Care a făcut ochiul oare nu va vedea? îi întreabă pe unii ca aceştia proorocul David. Psalm 93, 9 Oare Cel care este Dragostea nu ştie să vă înveţe să iubiţi?

Nicăieri femeia nu e mai înălţată decât în Biserică, ea e iubită de bărbatul său aşa cum Hristos a iubit Biserica, Efeseni 5, 25 adică până la jertfire de sine. Ea este icoana vie a lui Dumnezeu. De aceea mi se par extraordinare cuvintele unui preot român contemporan care, adresându-se tânărului creştin, îl atenţionează cu blândeţe: “Fiule, ia aminte, atunci când vei vrea să dai alesei tale primul sărut, să te gândeşti că trebuie să săruţi o icoană a lui Dumnezeu”. Nimeni încă nu a filmat un astfel de sărut, pentru a-l expune pe ecranele televizoarelor.

Marcel Maureau, un scriitor francez contemporan, notează cu tristeţe în unul din jurnalele sale (Discurs contra piedicilor) că a-ţi săruta iubita în public înseamnă a o împărţi cu ceilalţi. Fericiţi cei care au devenit singurii iubiţi ai femeilor lor.

Dincolo de aceasta, există singurătatea şi moartea, bătrâneţea şi despărţirea. Atunci, târziu, când numai amintirile mai rămân, perechilor de azi, care s-au cunoscut în luminile otrăvitoare ale stroboscoapelor, care şi-au rostit replicile tăioase şi arogante la un telefon public, nu vor putea rosti aceste versuri de Blaga:

Ne-om aminti cândva, târziu

De-această întâmplare simplă,

De-această bancă unde stăm

Tâmplă fierbinte lângă tâmplă…

Cel mult, poate această poezie englezească, pe care o citez din memorie, o poezie pe care multe dintre femeile care şi-au ratat prima dragoste o trăiesc, au trăit-o şi, cu durere o spun, o vor trăi:

Să presupunem un oraş.

În acest oraş să presupunem o casă.

În această casă să presupunem o cameră,

iar în această cameră să presupunem pe cineva

stând în întuneric,

stând şi plângând

după cineva care tocmai a ieşit şi a stins lumina,

uitând că ea este acolo.*



* Îmi cer iertare de la cititori că nu-i pot oferi numele autorului, pentru că eu nu mai citesc poezie. Ştiu numai că este o carte albă, un alb murdar, întitulată cel mai probabil Trei poeţi englezi contemporani, tradusă în mod sigur de Mircea Ivănescu.

Pentru cei care vor să citească, poezia lui Blaga se numeşte Risipei se dedă florarul..., iar a lui Bacovia, Cuptor.
SAVATIE BASTOVOI

Ce este Biserica?


Biserica – Trupul lui Hristos
Ce înseamnă să fii mădular al Bisericii
"Dacă vrei să vezi Biserica, priveşte Tainele" spune Sf. Nicolae Cabasila (sec. XIV). Când spune "Tainele" nu se referă la "cele 7 Taine ale Bisericii", concepţie străină Tradiţiei vechi, autentice, a Bisericii Ortodoxe şi care s-a impus încet-încet, pe filieră apuseană, din secolul al XII-lea. Există o singură Taină – Taina lui Iisus Hristos, care a venit în lume să restaureze şi să îndumnezeiască firea umană şi întreaga creaţie. Deşi El este prezent în tot ceea ce ne înconjoară, noi facem experienţa întâlnirii şi unirii cu Hristos mai ales în Biserică. Recapitularea întregii Taine a mântuirii în Hristos are loc tocmai în dumnezeiasca Euharistie (etim.= mulţumire). Euharistia nu este "una din cele 7 Taine" ci este însăşi esenţa Bisericii. În Tradiţia vie a Bisericii Botezul, Mirungerea, Nunta, Hirotonirea aveau loc înlăuntrul Sfintei Euharistii.

Este membru al Bisericii – mădular al Trupului lui Hristos – nu cel care este botezat, ci cel botezat care participă la Sfânta Liturghie. Tot ceea ce facem noi – în viaţa de zi cu zi, acasă, la serviciu, la spovedanie ş.a. – trebuie să se încununeze în Euharistie, în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Dumnezeiasca Euharistie ne face mădulare ale Trupul lui Hristos, iar Trupul lui Hristos este Biserica.

Biserica – Comunitatea celor credincioşi
Ce este parohia
Pentru majoritatea creştinilor, care locuiesc astăzi la oraş, parohia reprezintă, în multe cazuri, ceva abstract. La sat, parohia este formată din întreaga comunitate creştin-ortodoxă şi are ca învăţător, slujitor şi conducător pe părintele paroh. În oraşe, datorită numărului mare de credincioşi, s-a făcut o delimitare teritorială pe cartiere sau zone de blocuri. Teoretic. Practic, parohia este formată din toţi credincioşii care vin regulat la o anumita biserică, care formează astfel o adevărată familie duhovnicească şi care participă la viaţa liturgică a bisericii: Sfânta Liturghie, vecernii, utrenii, Sfântul Maslu, cununii, botezuri, parastase ş.a.

Enoriaş este cel care are sentimentul apartenenţei la această comunitate parohială şi care prin tot ceea ce face are în vedere şi bunul mers al parohiei din care face parte.

Este bine de ştiut că parohia - condusă de preotul paroh – are şi trei organe administrative:

1.Adunarea parohială - formată din toţi bărbaţii majori ai parohiei – este organul deliberativ care întocmeşte bugetul parohiei, administrează bunurile acesteia şi o înzestrează cu obiecte de cult: veşminte preoţeşti, icoane, cărţi de cult, ş.a. Adunarea parohială alege şi
2.Consiliul parohial – format din 11 (7, 9, 12) bărbaţi care, împreună cu părintele paroh, decid cele mai importante lucruri din viaţa comunităţii.
3.Comitetul de femei sau Comitetul parohial – alcătuit din toate femeile din parohie sub conducerea doamnei preotese. Rostul comitetului este acela de a se îngriji de: curăţenia şi înfrumuseţarea bisericii, pregătirea aniversărilor, ajutorarea familiilor nevoiaşe, a bolnavilor şi nu în ultimul rând de stimularea şi educaţia creştină a copiilor din parohie.
Biserica – locaş de rugăciune
În oraşe şi la sate bisericile sunt punctele de referinţă în jurul cărora se încheagă nu numai comunităţile parohiale ci şi întreaga viaţă socială şi politică (polis = cetate). Numită şi "casa lui Dumnezeu" în care "toată suflarea să laude pe Domnul", biserica este imaginea sensibilă a Bisericii cereşti, este cerul pe pământ, este, în mic, un cosmos organizat liturgic cu o arhitectură specifică, cu orânduială precisă a picturii şi cu o împărţire deja tradiţională: altar, naos, pronaos la care se poate adăuga şi pridvorul (sau tinda bisericii).

Fiind locul prezenţei lui Dumnezeu, biserica este întotdeauna ctitorită pe moaştele unui sfânt şi este locul, prin excelenţă, unde se săvârşesc Sfintele Taine ale Bisericii şi unde noi ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului real, duhovniceşte, din tot ceea ce cuprinde ea (locaşul) şi textele sfintelor slujbe.

Întotdeauna biserica este orientată cu altarul spre răsărit şi poate avea fie formă de cruce (stil bizantin) fie de navă.

luni, 4 octombrie 2010

„Îmi pare rău pentru fiecare clipă petrecută departe de Hristos” – mărturia unui fost rocker

Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).
- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?

- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.

- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?

- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.

- Ce se întâmpla în anturajul tău?

- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.

- Cum te simţeai sufleteşte atunci?

- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.

- Simţeai că muzica rock îţi face rău?

- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.

- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?

- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…

- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?

- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.

- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?

- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.

Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…

- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?

- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.

- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?

- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.

- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?

- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!

- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?

- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…

- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?

- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.

- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.

- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.

- Cum ai ajuns să studiezi teologia?

- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”

Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.

- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?

- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.

A consemnat Raluca Tănăseanu
Familiaordodoxa.ro

vineri, 1 octombrie 2010

„Simt în suflet o foame şi o sete de Dumnezeu”

De vorbă cu un musulman venit la Ortodoxie

(material apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”)

„Când am vizitat întâia oară o biserică ortodoxă, am făcut-o doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat apoi iarăşi într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit”. Cuvintele acestea sunt ale unui mare părinte al vremurilor noastre, cu viaţă sfântă – Ieromonahul Serafim Rose, care a vieţuit în America, la Mănăstirea Sfântului Gherman din Platina, California. Interlocutorul nostru, Alexie, este un fost musulman care, asemenea Părintelui Serafim, a căutat mult timp adevărul. Iar în momentul în care L-a cunoscut pe Hristos şi a venit la dreapta credinţă în El, la Ortodoxie, a înţeles cuvintele Mântuitorului: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Deşi a devenit ortodox doar de un an de zile, la o vârstă trecută puţin de 40 de ani, fratele nostru Alexie impresionează prin simplitatea credinţei, prin dragostea nefăţarnică ce o are faţă de aproapele şi de Mântuitorul Hristos.
- M-am născut musulman, am rămas de mic orfan de amândoi părinţii şi am crescut împreună cu fraţii mei. Ei au o fire opusă mie. Lor le plăcea să fie cu lumea, eu eram mai retras, închis în mine. Deşi nu-L cunoşteam pe Domnul Hristos, când auzeam cuvântul lui Dumnezeu tremura pielea pe mine. L-am căutat foarte mult. De mic doream să ştiu unde este adevărul – căutam adevărul, dar nu ştiam unde să-L găsesc. Eram neliniştit, frământat, nu ştiam încotro s-o iau, nu ştiam ce să fac ca să găsesc adevărul. În neştiinţa mea, mă rugam: „Doamne, ajută-mă să găsesc adevărul!” Pe la 20 de ani, pe când mă aflam într-o grea suferinţă, L-am găsit pe Mântuitorul Hristos – sau, mai corect zis, El m-a găsit pe mine. Luasem atunci dintr-o librărie cartea „Calea către Hristos”, carte care mi-a schimbat viaţa. Apoi, peste nişte ani, am citit şi Biblia. Deşi m-a impresionat mult Noul Testament, pentru că m-am regăsit în această sfântă carte, totuşi nu am venit de îndată la Ortodoxie. Vroiam ceva care să-mi confirme că adevărul este în Ortodoxie. Şi Dumnezeu mi-a arătat unde este adevărul anul trecut, în tumultul iscat de problema atât de mediatizată a actelor biometrice. Ştiam foarte bine Noul Testament, pentru că îl citisem de mai multe ori şi am văzut că în zilele noastre se împlinesc prorociile din Apocalipsă. Am socotit că acesta era semnul pe care-l aşteptam. Când eram mai tânăr, un călugăr de la o mănăstire mi-a dat cartea „Nu vă lepădaţi de Hristos”, o carte scrisă de un părinte de la Muntele Athos. În această carte sunt descrise evenimentele pe care astăzi le trăim cu toţii, care pregătesc venirea lui Antihrist şi pecetluirea cu semnul Fiarei. Urmând aşadar această confirmare, am devenit ortodox şi am primit botezul.

- Ai căutat adevărul şi în alte părţi?

- Am citit foarte mult şi despre yoga. Mi-am dat seama că este o mare înşelare, pentru că este o diferenţă esenţială între yoga şi învăţăturile dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi. Eu doar am studiat yoga, Mântuitorul Hristos ferindu-mă să o şi practic.

- Cum s-a petrecut venirea la credinţă?

- Când mi-am dat seama unde este adevărul, m-am dus la Părintele Arsenie Papacioc, la Techirghiol, şi am stat de vorbă cu sfinţia sa; el m-a învăţat ce trebuie să fac. Mi-a zis să vorbesc cu preotul din parohia de care ţin. Am ascultat sfatul Părintelui şi, în postul Paştelui, eu şi fiica mea am primit Botezul. Soţia mea era ortodoxă. Eu şi înainte de botez mergeam des la biserică. Ascultam slujbele, dar nu-mi făceam cruce. Socoteam că, musulman fiind, nu trebuie să-mi fac cruce. Satana mă înşela cu acest gând; doar după botez am început să mă însemnez cu Sfânta Cruce.

- S-a schimbat starea ta sufletească după botez?

- Desigur, simt că Domnul Hristos este cu mine şi mă ajută. Acum ţin post, mă rog dimineaţa şi seara şi am constatat că în orice privinţă îi cer ajutor Mântuitorului meu, El mă ascultă şi îmi împlineşte rugăciunea. De curând, Dumnezeu a vrut să-mi încerce credinţa prin soţia mea, care trecea printr-o boală. M-am rugat pentru sănătatea ei şi El a făcut-o bine. Privind în urmă, la cei peste douăzeci de ani de căutări, îmi dau seama că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată. Pe vremea când eram musulman, nu ştiam să spun rugăciunile pe care toţi creştinii le ştiu: „Tatăl nostru”, „Crezul”, dar mă rugam cum simţeam eu – şi de fiecare dată Dumnezeu mi-a îndeplinit cererea. Astăzi mulţi se roagă la Dumnezeu să le dea bani, avere sau cer alte lucruri neplăcute Lui. Eu mă rog să-mi dea sănătate mie şi familiei mele şi să ne ţină neclintiţi în dreapta credinţă, să nu cumva să alunecăm în altă parte. În vremurile pe care le trăim, este esenţial să rămânem statornici în credinţa cea adevărată.

- Cum a fost Botezul?

- Părintele de la biserica unde am fost botezat mi-a zis să-mi aleg un sfânt prăznuit în preajma zilei în care va avea loc Taina. Şi eu mă tot frământam: ce sfânt să-mi aleg ca ocrotitor?! Pe 17 martie, cu câteva zile înainte de botez, ascultând vorbindu-se despre Sfântul Alexie Omul lui Dumnezeu, m-au mişcat smerenia desăvârşită şi nevoinţele sale şi m-am hotărât să iau la botez numele de Alexie. Botezul s-a săvârşit după rânduiala ortodoxă, am fost îmbrăcat în cămaşă albă, iar părintele m-a afundat de trei ori în cristelniţă. Deşi nu am conştientizat pe dată importanţa acestei Sfinte Taine, cu timpul am simţit lucrarea harului Duhului Sfânt. Practic te schimbi cu totul, dar schimbarea aceasta se face treptat. Am aşa o sete şi o foame de Dumnezeu, încât, atunci când intru într-o librărie de carte ortodoxă, aş cumpăra toate cărţile din ea. Citesc şi recitesc Biblia, şi de fiecare dată o înţeleg mai adânc. Este în sufletul meu un magnet care mă atrage către Cuvântul lui Dumnezeu…

- Ai vorbit despre Taina Botezului. Cum au lucrat în sufletul tău Taina Spovedaniei şi cea a Împărtăşaniei?

- Fără spovedanie şi împărtăşanie nu poţi ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Se înşeală cei care cred că dacă merg des la biserică şi fac fapte bune le este suficient pentru mântuire. Nu este om fără de păcat, şi doar Mântuitorul ne curăţă prin Sângele şi Trupul Său, pe care le primim în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul a coborât la oameni şi, prin întruparea, răstignirea şi învierea Sa, ne-a eliberat din lanţurile păcatelor. Dacă nu ar fi venit, am fi murit în păcatele noastre, am fi fost robi ai păcatelor. De aceea este nevoie de spovedanie şi împărtăşanie deasă, ca să ne eliberăm de lanţurile prin care păcatele ne ţin departe de Cel Preaînalt. Cu cât te împărtăşeşti mai vrednic, cu atât te cureţi lăuntric mai bine. Sufletul este ca o vie – cu cât cureţi via mai bine, cu atât ea creşte mai frumos, mai bine; cu cât cureţi sufletul mai bine prin spovedanie şi împărtăşanie, cu atât simţi că eşti mai tare în credinţă, eşti mai aproape de Hristos. Crescând în credinţă, nu mai gândeşti aşa de mult la cele materiale, le pui pe cele duhovniceşti înainte.

- Hristos pe toţi ne cheamă la mântuire. Sunt între noi oameni care nu aud glasul Domnului Hristos…

- Am văzut că atunci când omul este în suferinţă se gândeşte mai mult la Dumnezeu; omul vrea să-L cunoască pe Dumnezeu atunci când dă necazul peste el. Şi am cunoscut oameni necredincioşi care, în urma necazurilor, s-au schimbat cu totul şi au devenit buni creştini. Bine ar fi ca inundaţiile care s-au abătut asupra ţării noastre să-i pună pe gânduri pe cât mai mulţi… Dacă ar cugeta mai mult la poruncile lui Dumnezeu, ar face o legătură între calamităţile acestea şi păcatele mari săvârşite în popor – desfrâu, pornografie, homosexualitate –, care stârnesc mânia dreaptă a lui Dumnezeu. Avem multe exemple în Biblie, în care vedem că încă de la Facerea lumii Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni pentru neascultare, pentru viaţa dusă în neorânduială.

- Ce pildă din Noul Testament te impresionează mai mult?

- Îmi place cu deosebire pilda celor zece fecioare: cinci înţelepte, care aveau untdelemn în candele, şi cinci nebune, care nu aveau untdelemn în candelele lor. Candelele sunt credinţa, iar untdelemnul rugăciunea şi faptele bune. Dacă nu ai untdelemn în candelă, ea nu arde. Adică, dacă nu faci rugăciune şi fapte bune, nu faci milostenie, nu ajuţi un om aflat în necaz, credinţa ta este moartă. Deci trebuie să te rogi şi să-l ajuţi pe cel de lângă tine, ca să pui untdelemn în candelă. Acest untdelemn este lumina ta, care te călăuzeşte către Hristos. Credinţa trebuie unită cu rugăciunea şi faptele bune. Pe mine mă bucură foarte mult când vine un om sărac şi îmi cere ceva, pentru că în acea persoană Îl aflu pe Mântuitorul. Mântuitorul ne spune limpede ce ne va întreba la judecată: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat” (Matei 25:35-36). Deci, dacă vrei să te mântuieşti, trebuie să ajuţi foarte mult.

- Mulţi se tem de sfârşitul lumii, se gândesc că nu or să facă faţă. Tu?

- Eu nu mă tem de sfârşitul lumii. Dimpotrivă. Atunci se va vedea cine este în dreapta credinţă, cine este în Adevăr. Cred că, dacă eşti cu sufletul curat şi împăcat cu Dumnezeu, nu are de ce să-ţi fie frică. Ce mărturisim în Crez? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Dincolo, în Împărăţia Cerurilor, va fi o viaţă cu Hristos, luminoasă, curată, cu totul altceva decât ceea ce trăim acum. Şi creştinii ortodocşi aşteaptă această viaţă. Ştiu că în curând vor veni vremuri foarte grele. Eu doresc să-mi dea Dumnezeu putere ca să mărturisesc când va voi El. Deocamdată adâncesc credinţa, studiez învăţăturile Evangheliei ca să dobândesc putere şi să pot mărturisi. Ştiu că singur nu voi putea, ci doar în unirea pe care o dă Biserica. În Apocalipsă se spune că, atunci când va veni, Antihristul se va da drept Mântuitorul şi îi va înşela pe mulţi. Dacă voi trăi acele vremuri, vreau să mi se dea puterea să le spun oamenilor că Antihristul este un mincinos, să le spun Cine este Adevărul.

- Le-ai mărturisit fraţilor tăi că ai devenit ortodox?

- Pregătesc momentul. Deşi ei văd în casa şi în maşina mea cruciuliţe şi icoane, încă nu le-am spus. Aştept clipa prielnică să le povestesc despre schimbarea mea, spre folosul lor.

- Dar dacă află şi te întreabă, vei tăgădui?

- Nu. Am să le spun pe faţă care este adevărul. Să ştiţi că va veni vremea, şi nu mai este mult până atunci, când mulţi musulmani şi iudei vor veni la Adevărul-Hristos. Deja au avut loc în rândul acestor popoare unele veniri la Ortodoxie – puţine, ce-i drept, dar văd în asta abia începutul. Rog pe Bunul Dumnezeu să-i lumineze şi pe alţii aşa cum m-a luminat şi pe mine, şi să-i aducă de la întuneric la Lumină, de la moarte la Viaţă.

Fie ca dorinţa lui Alexie de a da mărturia cea bună în vreme de prigoană să o avem fiecare dintre noi, să ne dea Dumnezeu puterea şi curajul mucenicilor care s-au jertfit pentru Hristos. Părintele Serafim Rose ne îndeamnă să fim tari în credinţă: „Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să ne răstignim fiecare în parte, tainic, căci deplina răstignire este singura cale către Înviere”.

A dialogat Raluca Tănăseanu

Publicat in Convertiri contemporane.

Etichete: convertiri la ortodoxie, musulman trecut la crestinismul
De catre FAMILIA ORTODOXA

Icoane ale tuturor sfinţilor de peste an