Plangerea lui Adam – de Sfantul Siluan Athonitul (fragment)

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc“. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:

Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!“

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:

“Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.

Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.“

Adam plangea:

“Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc.”

Dupa izgonirea din rai, Adam s-a imbolnavit cu sufletul si de intristare a varsat multe lacrimi. Tot asa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tanjeste dupa El si spune:

“Unde esti Tu, Doamne? Unde esti Tu, Lumina mea?

De ce Ti-ai ascuns fata Ta de la mine? De multa vreme sufletul meu nu Te mai vede si tanjeste dupa Tine si Te cauta cu lacrimi.“

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai vad in sufletul meu? Ce-L impiedica sa vieze in mine? Iata ce: nu este in mine smerenia lui Hristos si iubirea de vrajmasi.”

Dumnezeu este iubire nesaturata si cu neputinta de descris.

Adam mergea pe pamant si de multele sale suferinte plangea din inima, dar cu mintea se gandea la Dumnezeu; si cand trupul lui era neputincios si nu mai putea varsa lacrimi, chiar si atunci duhul lui ardea dupa Dumnezeu, pentru ca nu putea uita raiul si frumusetea lui; dar, mai mult decat orice, Adam iubea pe Dumnezeu si insasi aceasta iubire il atragea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slaba nu poate intelege cum tanjeai dupa Dumnezeu si cum purtai osteneala pocaintei.

O, Adame, tu vezi ca eu, copilul tau, ma chinui pe pamant; mic este focul in mine si iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, canta-ne cantarea Domnului, ca sufletul meu sa se veseleasca in Domnul si sa se lupte sa-L laude si sa-L slaveasca cum Il lauda in ceruri heruvimii si serafimii si cum toate cinurile ceresti ale Ingerilor Ii canta cantarea intre it -sfanta!

O, Adame, parintele nostru, canta-ne cantarea Domnului, ca tot pamantul sa te auda si toti fiii tai sa-si inalte mintea spre Dumnezeu si sa se bucure de rasunetul cantarii ceresti si sa uite amaraciunile lor pe pamant!”

Duhul Sfant e iubire si dulceata sufletului, mintii si trupului. Si cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela ziua si noaptea se avanta nesaturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru ca iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar cand sufletul pierde harul, atunci cauta din nou cu lacrimi pe Duhul Sfant.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela nu-L poate cauta cu lacrimi, si sufletul lui e neincetat framantat de patimi; mintea lui e ocupata cu ganduri pamantesti si nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici sa cunoasca pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfant. (…)


Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat cel dintai, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Lui fata de noi?“.

(in: “Sf. Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“, Editura Deisis, Sibiu

Un american convertit la Ortodoxie

- Domnule John Lincoln Downie, ce ne puteti spune despre copilaria si religia in care ati crescut?

- Am copilarit intr-un mic orasel din Pennsylvania, fiind nascut in sanul unei familii reformate prezbiteriene. Am urmat o scoala privata protestanta. Copilaria mea a fost aproape idilica. Sunt cel mai tanar dintre cei 5 frati ai mei. Ne-am inteles foarte bine intre noi, fiind in acelasi timp foarte diferiti. Intreaga mea familie este o familie protestanta linistita. Eu, in perioada colegiului, am devenit oarecum rebel. Revolta mea nu era intru totul rea. M-am revoltat impotriva a ceea ce se cheama „succes“ in societate si impotriva materialismului care a cuprins acum America intreaga.


- Cum ati cunoscut ortodoxia?

- Uneori simt ca as putea vorbi o saptamana intreaga despre cum am cunoscut Biserica Ortodoxa, insa incerc sa fiu concis. Tatal meu, bine informat si, in general, o persoana cu vederi largi, a vazut ca ma zbateam pe multe cai. El a observat totusi ca citeam si devenisem interesat de scrierile Parintilor Bisericii (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ignatie al Antiohiei) si de Istoria Bisericeasca a lui Eusebiu de Cezareea, carti pe care tocmai le adusese „pe langa casa“. El mi-a dat o carte scrisa de catre un protestant despre Biserica Ortodoxa, iar aceasta mi s-a parut foarte interesanta si destul de precisa. Cartea se numea Eastern Orthodoxy - a Western Perspective. Desigur ca ea continea cateva greseli in ceea ce priveste Ortodoxia, insa, cu toate acestea, mi-a starnit indeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiata manastire ortodoxa, care nu era alta decat ctitoria comuna a Parintelui Roman Braga si a Principesei Ileana a Romaniei (Maica Alexandra). Eram pentru prima oara intr-o biserica ortodoxa si am simtit dintr-o data plinatatea pacii si a gravitatii care domneau aici. Din acel moment am capatat un mare respect pentru Biserica Ortodoxa si am constatat, desi inca neclara in mintea mea, o mare diferenta intre aceasta si Biserica Catolica. Incetul cu incetul, in decursul a 2-3 ani, m-am indragostit pur si simplu de slujbele bisericesti ortodoxe si am simtit o dorinta puternica sa experimentez cat de putin viata monahala, pe de o parte din cauza ca nu eram prea copt in acel moment si, pe de alta parte, din cauza ca toti apropiatii mei erau protestanti ori catolici, in timp ce eu ma simteam in firea mea ortodox. Fiind foarte miscat de viata monahala, am mers in Athos, sperand sa-mi adancesc viata duhovniceasca, si, in acest demers, am fost incurajat de catre monahii athoniti sa primesc botezul. Fusesem botezat in tineretea mea ca protestant, dar cand am devenit ortodox in America, mi s-a spus, cu ingaduinta, sa primesc doar mirungerea. A fost o cumpana pentru mine, dar in cele din urma am hotarat ca ma voi boteza. Am locuit la Manastirea Cutlumus, unde am stat ca dokimos, iar parintii m-au botezat in mare, in locul numit Kaliagra, care inseamna „loc bun de pescuit“. Ce pot sa spun? Parintii sunt cu adevarat oameni sfinti. Am fost foarte intristat sa-i parasesc, dar in acelasi timp nu m-am simtit in stare sa devin un monah athonit. Acum nadajduiesc si ma rog ca, atunci cand va veni timpul sa parasesc aceasta lume, Tatal, Fiul si Duhul Sfant sa aiba mila de mine si sa-mi mai ingaduie sa gust din acel har si din acea pace. Va marturisesc ca, o saptamana dupa ce am primit botezul la Athos, am fost in cer. Va rog sa va rugati pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trairea de acel har.


- Ce ne puteti spune despre convertirea dumneavoastra?

- Eu cred intr-o convertire continua. Aceasta dureaza toata viata. Este un proces de trecere de la moarte la viata. Din nou simt ca as putea sa merg la nesfarsit. Atatea si atatea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu sa ma duca la hotararea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevarat ortodox? Cand imi privesc viata mea, nu cred ca as putea sa ma numesc pe mine crestin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a carui inima este rece si lipsita de caldura harului? Ma rog sa ma convertesc deplin inainte de moarte. Ca sa fiu putin mai concret, cand am inceput sa inteleg rugaciunea si sa ma rog mai mult, am realizat ca traditia ortodoxa a pastrat si a trait cea mai adanca experienta cu putinta a rugaciunii. Ea singura, in afara tuturor celorlalte Biserici, proclama ca Dumnezeu a devenit om pentru ca omul sa poata deveni Dumnezeu. Doar ea marturiseste ca teolog este acela care se roaga cu adevarat. Numai ea ne invata ca trebuie sa ne eliberam pe noi insine de propriile preconceptii despre Dumnezeu pentru a ne apropria de El. Numai Biserica Ortodoxa ne invata ca mintea are nevoie sa fie unita cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptura si, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxa le pastreaza fara greseala.


- Intalnirea dumneavoastra cu manastirea Maicii Alexandra credeti ca v-a dat un imbold spre a cunoaste mai mult ortodoxia romaneasca? Cum ati ajuns in Romania?

- Aceasta este o alta intrebare grea si mi-ar trebui mult timp ca sa raspund. Insa voi fi scurt si la obiect. Am intalnit cativa romani pe cand eram in Grecia, si am simtit dorinta sa vizitez Romania, ori chiar sa merg sa studiez teologia aici. Am ramas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism si doream sa ma apropii de sfinti adevarati. Auzisem despre Parintele Cleopa si Parintele Sofian, precum si despre N. Steinhardt - crestini adevarati. Cand am intalnit-o pe Camelia, cu care acum sunt casatorit, am hotarat in cele din urma sa vin in Romania si sa vad „cum stau lucrurile“.


- Cum privesc americanii ortodoxia?

- America este dominata de polemica dintre protestanti si catolici, dar lumea pare deschisa si spre o alta alternativa. In general, Biserica Ortodoxa este vazuta mai degraba ca o parte a confesiunii catolice. Cei mai multi protestanti (si chiar unii catolici) considera aceasta ca fiind o simpla subdiviziune a confesiunii catolice. Cu toate acestea, am auzit de la multi oameni ca Biserica Ortodoxa castiga pe zi ce trece tot mai multi credinciosi din mediile protestante ori catolice. Biserica Ortodoxa este la loc de cinste printre multi americani, pentru ca ea este intemeiata cu adevarat in Hristos si bine ancorata in realitate.


- Cum vedeti acum lucrurile in Romania?

- Am fost bine primit la Facultatea de Teologie. In primul an am stat la camin, iar colegii mei de camera au fost la inaltime. Nu am mai cunoscut alti romani cu care sa mananc atatia cartofi prajiti... Oamenii au fost foarte ajutatori si m-au incurajat. Pentru mine a fost o emotie de nedescris sa am profesori ai caror parinti spirituali au fost in puscarii pentru dragostea lor fata de Hristos. Am fost uluit pur si simplu. L-am vazut pe Parintele Sofian, am stat putin de vorba si cu Parintele Iustin Parvu. Am profesori care i-au avut duhovnici pe Parintele Staniloae si pe Parintele Sofian. Uneori sunt suparat, nu pot sa pricep cum multi nu inteleg ce mare cinste este sa ai astfel de oameni in mijlocul tau! Parintii Galeriu, Staniloae, Sofian, Cleopa, Ilie Lacatusu, Arsenie Boca nu au murit - ei sunt cu Dumnezeu! Nu ma bucur ca ei sunt romani, ci ma bucur ca ei sunt sfinti!


- Se poate face o comparatie intre societatea americana crestina si lumea ortodoxa romaneasca?

- Nu vreau sa accentuez diferentele, oamenii sunt oameni peste tot in lume, dar cred ca nu-i asa de greu sa spunem ca, spiritual vorbind, Romania este bogata, in timp ce America este saraca. Materialismul este foarte avansat acolo. In scolile publice nu se poate vorbi despre Iisus Hristos. Daca cineva ar dori sa-L intalneasca pe Iisus Hristos, in America, are mii de posibilitati sa se rataceasca si sa ajunga aiurea. Succesul financiar este extrem de tentant, insa lumea afacerilor din America este foarte necredincioasa. Asta ca o ironie. Exista o foarte mare putere, o rea gandire care a patruns America, si ea poate sa fie mai rea decat comunismul. In ateismul comunist se spunea: „Dumnezeu nu exista, n-ar trebui sa credeti in El!“. In America se spune: „Nu este o problema daca Dumnezeu exista ori daca El nu exista, toate religiile sunt la fel, ceea ce este important este dragostea - daca ganditi ca religia d-voastra este cea adevarata, probabil ca sunteti un fanatic“. In comunism, crestinii au fost crunt persecutati, ceea ce demonstreaza ca liderii tarilor comuniste au realizat puterea religiei. In America, religiei nu i s-a permis sa faca diferente. Guvernul spune ca este „neutru“. Romanii se intorc acum catre Dumnezeu pentru ca nu au altceva, dar iata ca ei au lucrul cel mai important! Un adevarat test pentru Romania va fi atunci cand, dupa intrarea in UE, isi va mai putea pastra credinta ortodoxa...


- Ce planuri de viitor aveti?

- Am incercat sa nu-mi mai fac alte planuri, din cauza ca ele se schimba si lucrurile vin cum nici nu te astepti. As vrea sa stau in Romania pana la terminarea studiilor si sper sa ma implic in cateva traduceri. Exista o sete spirituala in America, printre tineri, dar cei mai multi se pierd asa de adanc in droguri, in ocultism si in alte lucruri stranii... Poate doar cuvintele acelora care au gustat nemurirea in inchisori ar putea vorbi sufletelor lor, asa cum mi-au vorbit si mie...


A consemnat Gheorghita Ciocioi
Lumea credintei, anul II, nr. 3(8)

Cum şi când să ne împărtăşim

Interviu cu Ep. Ilarion Alfeev despre cum şi când să ne împărtăşim
traducerea făcută de rusnac mircea

Episcopul Ilarion (Alfeev) al Vienei şi Austriei


- Prea Sfinţite, cât de des se poate şi trebuie să se împărtăşească creştinul cu Sfintele Taine?

- În Eparhia mea, mereu mă străduiesc să subliniez că esenţa vieţii duhovniceşti a creştinului şi a întregii Biserici este anume Euharistia, Liturghia, Sfânta Împărtăşanie. Împărtăşania Euharistică este acea piatră, pe care este zidită toată comunitatea creştină. Eu observ că acolo unde nu există o împărtăşire continuă, unde oamenii se apropie de Sfântul Potir doar la marile sărbători sau doar în cazuri deosebite, este foarte greu sau chiar imposibil de a constitui o comunitate bisericească unită, pentru că nu există temelia pe care ea ar putea fi zidită. Fără această temelie este imposibil să construieşti o familie unită, care este chemată să fie „mica biserică”, ea putând fi astfel doar în cazul când toţi membrii familiei se vor împărtăşi în mod regulat. Din acest motiv, în predicile mele eu îndemn credincioşii să se împărtăşească cât de des posibil şi cred că, în principiu, fiecare creştin are dreptul să se împărtăşească la fiecare liturghie la care este prezent, cu condiţia, desigur, să respecte normele bisericeşti, pentru ca viaţa sa să corespundă vieţii morale, pe care a stabilit-o Biserica. Dacă toate aceste condiţii sunt respectate, atunci nu există nici un impediment pentru ca creştinii să se împărtăşească la fiecare liturghie.

Mai mult decât atât, eu cred că prezenţa la fiecare liturghie fără a ne împărtăşi este un nonsens eclesiologic. Cuvintele Mântuitorului, pe care le pronunţă preotul în timpul Liturghiei „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi”, cuvintele diaconului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” sunt adresate tuturor celor prezenţi în Biserică, şi nu doar unei categorii de oameni, care, de exemplu, s-au pregătit de Sfânta Împărtăşanie. Desigur, trebuie să evităm extremele şi, desigur, e important ca omul, după cuvintele Apostolului Pavel, cu consideraţie să primească Sfintele Taine ale Lui Hristos, pentru ca împărtăşirea să nu devină o formalitate, rutină, ca nu cumva creştinul prin împărtăşania deasă să aibă sentimentul unei deprinderi faţă de această Taină mare. Însă subliniez încă o dată că împărtăşirea deasă trebuie să reprezinte baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. Îmi este greu să-mi închipui viaţa mea fără împărtăşanie măcar o dată în săptămână. Într-un anumit sens eu trăiesc de la o duminică la alta, de la o sărbătoare la alta. Anume împărtăşirea dă putere pentru a deveni creştin.

- Prea Sfinţite, conform statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, există un şir de rugăciuni înainte de împărtăşire, pe care trebuie să le rostească creştinul înainte de a primi această taină. Dacă luăm în considerare ritmul în care trăiesc acum majoritatea oamenilor, în special tinerii, este destul de complicat de a citi toate aceste rugăciuni. Drept consecinţă, mulţi nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pentru că nu pot, în mare parte, să se pregăeascăi corespunzător pentru primirea Euharistiei.

- În primul rând, nu există nici un statut oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse care ar fi vorbit despre rugăciunile care trebuie citite înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cărţile de rugăciune există „Rugăciuni înainte de Împărtăşanie”, spre acestea şi trebuie să ne orientăm. Ele însă nu reprezintă o parte a ciclului liturgic şi nicăieri nu sunt menţionate în tipicon, dar totodată constituie un complet de rugăciuni care au fost scrise pe parcursul mai multor secole şi care îl ajută pe creştin să se orienteze şi îl pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine. Eu cred că citirea acestor rugăciuni o dată în săptămână, în ajun de duminică, când creştinul se pregăteşte pentru a primi Sfânta Euharistie, nu cere mult timp şi nu constituie mari sacrificii. Cred că şi învăţătorii, şi elevii, şi muncitorii, şi educatoarele de la creşe pot găsi timpul necesar pentru a citi rugăciunile respective. Dacă însă sunt în criză de timp, atunci pot scurta aceste rugăciuni. Esenţa nu este în a citi un şir de rugăciuni, ci în a ne cerceta şi pregăti pentru primirea Dumnezeieştilor Taine. În anumite cazuri este mai de folos să citeşti doar o rugăciune, de câteva ori la rând, rar, meditând asupra fiecărui cuvânt, decât să citeşti toată pravila având mintea risipită.

Există o tradiţie de a citi canoane şi acatiste înainte de primirea Sfintei Euharistii, unii duhovnici chiar o impun creştinilor pe care îi păstoresc. Se vorbeşte că înainte de împărtăşanie trebuie să citeşti minimum 3 canoane, un acatist şi plus la asta Pravila Înainte de Sfânta Împărtăşanie. Personal neg aceste cerinţe. În primul rând, nici nu tipic bisericesc nu le menţionează, este doar o tradiţie. În al doilea rând, dacă un creştin vrea să citească aceste canoane şi acatiste şi are timp suficient pentru a o face, atunci e un lucru bun, dar să stabileşti aceste rugăciuni ca o normă obligatorie pentru a primi Euharistia, este o mare greşeală. În acest fel noi îndepărtăm creştinii să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, lipsindu-i de ceea ce reprezintă inima şi baza vieţii creştine – Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

- Prea Sfinţite, există de asemenea o practică de a posti înainte de împărtăşanie 3 zile. Dacă credinciosul se împărtăşeşte săptămânal, rezultă că el este obligat să postească începând cu ziua de miercuri până sâmbătă. Pentru mulţi aceasta nu este posibil.

- Răspunsul la această întrebare, ca şi la alte întrebări cu conţinut asemănător, trebuie căutat în tipicul bisericesc. Unde este menţionat în tipicon post în zilele fără post? Nu găsim. Care alt tipic acceptat de Biserică şi aprobat de ea menţionează aceste posturi? Nu găsim. Creştinului care se împărtăşeşte rar, care nu respectă posturile, care e îndepărtat de Biserică îi este folositor înainte de a se împărtăşi să postească câteva zile. Dar dacă oamenii respectă posturile stabilite de Biserică: anume patru posturi în an, miercurile şi vinerile de peste an, atunci cred că nu e necesar să ţină alte posturi. Mai mult, dacă veţi deschide catehismele ortodoxe editate în sec. XX şi folosite până astăzi în calitate de manuale în anumite seminarii, veţi observa că Biserica catolică este acuzată că a stabilit post în zilele de sâmbătă. Acolo se vorbeşte de faptul că postul în zilele de sâmbătă contravine regulilor bisericeşti. În acest fel, creştinii care respectă postul şi tipicul bisericesc nu e necesar să adauge alte „reguli”. Eu aş recomanda acestor persoane, dacă postesc în zilele de miercuri şi vineri, în zilele de duminică şi sărbători cu linişte să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

Sfintele Taine şi o poveste adevărată din zilele noastre

Există astăzi în rândul unor credincioşi o teamă că împărtăşirea din acelaşi potir cu Sfintele Taine ale lui Hristos ar putea fi un „procedeu neigienic”, care să ducă la contractarea sau chiar răspândirea unor boli. Această frică lipsită de evlavie, cu totul alta decât „frica lui Dumnezeu” cu care îi cheamă preotul pe dreptslăvitori să se apropie de Sfântul Potir, pare să se fi amplificat o dată cu veştile despre noul virus ce bântuie prin lume, cunoscut sub numele de „gripa porcină”.


În acest context, unul din glasurile răsunătoare ale Ortodoxiei de astăzi, Mitropolitul grec Nicolae al Mesoghiei, a simţit nevoia să întărească câteva lucruri pe care s-ar zice că unii le-au uitat sau le trec cu vederea:

„De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi potir, cu aceeaşi linguriţă – niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este tot ce-i mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Aceasta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. La câţi nu cred în minunea Învierii Domnului, la câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, la câţi tăgăduiesc buna mireasmă a sfintelor moaşte, la câţi desconsideră sfintele moaşte, la câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, la câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre – firesc este să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtăşanie.

Faptul că Anglicanii şi Catolicii au hotărât să prevină transmiterea prin împărtăşanie a bolii în Anglia şi Noua Zeelandă arată imensa distanţă dintre Biserica noastră Ortodoxă (care este euharistică, care trăieşte, crede şi propovăduieşte Taina) şi celelalte grupări religioase (care, fără să vrea, acceptă astfel lipsa Duhului şi a lucrării lui Dumnezeu în aşa-zisele lor taine, precum şi lipsa lor de identitate bisericească).

Viaţa fără Sfintele Taine seamănă cu o boală gravă fără medicament. Din păcate, marea problemă nu este acest virus al gripei porcine, aşa cum susţin unii şi presa, şi nici virusul panicii mondiale, aşa cum susţin colegiile medicale, ci este virusul lipsei de evlavie şi microbul puţinei credinţe. Şi cea mai bună injecţie este participarea noastră fără datorii şi cu conştiinţa curată la Taina Sfintei Împărtăşanii”.

Şi iată că Dumnezeu a rânduit, pentru întărirea celor slabi în credinţă şi bucuria tuturor dreptslăvitorilor, o întâmplare care să vădească că Sfintele Taine sunt cu adevărat lucrătoare „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. În luna iunie 2009, pe pagina de internet a parohiei ortodoxe Bunavestire din Cranston, Rhode Island (S.U.A.), printre multe alte ştiri, evenimente şi anunţuri, este relatată şi povestea unei minuni: povestea unei tinere care nu credea în taina Sfintei Euharistii.

Taja Ray, de 19 ani, enoriaşă a parohiei mai sus-amintite, avea de aproape întreaga viaţă o severă condiţie patologică neurologică. În ultimii ani, de la mutarea în Rhode Island, starea ei s-a înrăutăţit progresiv.
În urma investigaţiilor medicale, s-a descoperit că suferă de o malnutriţie cauzată de boala celiacă, pe care o avea de la naştere, fără să ştie – adică organismul ei nu poate procesa glutenul din făina de cereale. Mai exact, organismul respinge glutenul în intestine şi intestinele încetează să mai absoarbă nutrienţi. Tratamentul în acest caz este unul dietetic: regim fără gluten, excluzându-se făinile de grâu, de secară şi de orz, precum şi toate alimentele care le conţin (pâine, biscuiţi, paste făinoase etc.). Regimul trebuie urmat întreaga viaţă.

Într-o Duminică, Taja Ray s-a pregătit împreună cu familia ei să se împărtăşească. Însă, înspăimântată de ultimele crize violente prin care a trecut din cauza bolii – ameţeală, stare confuză, senzaţie de paralizie a picioarelor şi, probabil, a suferit chiar şi un atac de cord! – a vrut să refuze împărtăşania, zicându-şi că pâinea din Sfântul Potir conţine gluten.
Mama ei, însă, care a petrecut toţi cei 19 ani în rugăciune pentru fiica sa, a încurajat-o să se împărtăşească fără ezitare. „Niciodată Dumnezeu nu-i dă cuiva o boală care să nu-i îngăduie să se aproprie de Sfânta Euharistie” – i-a şoptit ea. Cu teama că ar putea suferi mai multe zile la rând, Taja a ascultat-o totuşi pe mama ei şi s-a împărtăşit. Ba, mai mult, a luat apoi şi anaforă. A aşteptat apoi resemnată să i se facă rău şi să fie dusă la spital.

Dar, spre marea uimire a fetei, s-a săvârşit o minune în acea zi obişnuită de Duminică: nu a păţit nimic toata ziua! De atunci, această minune se repeta de fiecare dată când primeşte Sfânta Euharistie sau anafura – pe când, dacă înghite accidental alimente ce conţin gluten, are nevoie de internare de urgenţă.

Aceasta este, iată, Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, pe care porţile iadului nu o vor birui, cu atât mai puţin vreo boală, vreun microb sau pandemie de gripa porcina – sau orice nume ar avea ea!

Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”

Articol apărut în numărul 7 al revistei “Presa Ortodoxă”.


Pronia lui Dumnezeu a rânduit să mă cunosc cu Luca Zoli la Sfântul Munte, în Mănăstirea Sfântului Pavel, unde venise cu un prieten de-al lui romano-catolic, Emanuel, care urma să se boteze în Biserica Ortodoxă. Născut într-o familie catolică din Benevento, Italia, aproape de Napoli, mi-a istorisit povestea dramatică şi pe alocuri plină de zbucium a „întoarcerii sale la origini”, aşa cum îi place să numească venirea sa la Ortodoxie – acest proces de căutare a identităţii sale şi a rădăcinilor poporului său, ce odinioară făcea parte din pliroma Bisericii Dreptslăvitoare. Iubeşte mult cultura şi ortodoxia românească pentru că în România a avut primul contact cu Ortodoxia, drept pentru care a învăţat singur limba română, fiind astăzi un bun vorbitor al ei. Ca urmare a acestui ataşament faţă de România s-a căsătorit cu o româncă, Elena-Rodica, în luna mai a anului 2000. În prezent are un copil, Ioachim, şi pe lângă grija purtată fermei proprii, cât şi lucrărilor de agricultură, pomicultură şi agroturism de pe pământurile lui, Luca mai lucrează în paralel şi la „Confederaţia Italiană de Agricultură” (CIA) şi predă cursuri de agronomie la un liceu de specialitate din Benevento. În ciuda specializării sale, ascultându-l vorbind ai impresia că ai înainte un dascăl de teologie precum cei de demult sau un veritabil şi renumit profesor de istorie. Întrucât povestea zbuciumată a căutării identităţii sale ortodoxe prezintă un real folos duhovnicesc, mai ales în aceste vremuri de mare confuzie duhovnicească şi dogmatică, datorită sincretismului religios practicat la scară largă, i-am solicitat lui Luca un interviu pentru Presa Ortodoxă, dându-i posibilitatea să ne spună el însuşi încercările, tristeţile, dar şi bucuriile legate de trecerea sa la Dreapta-slăvire. (M.G.)

Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?

Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă. Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos.

Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă. Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…

P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?

Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara. Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”

P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?

Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.

P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.

P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?

Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.

P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?

Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.

P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută”

Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită.

Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mi-a răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit.

După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. Ea s-a speriat puţin, gândindu-se cum puteam să trăiesc ortodox, având în vedere că toate neamurile mele erau catolice. Din partea bunicii mele au fost mulţi călugări vestiţi şi cardinali. Toţi mă cunoşteau în Benevento. Însa asta a speriat-o doar pe ea, nu şi pe mine, căci se gândea că toţi o vor socoti pe ea vinovată pentru venirea mea la Ortodoxie. După un timp, ne-am căsătorit prima oară în Biserica Catolică. Preotul catolic i-a spus că se poate împărtăşi, iar ea m-a întrebat ce să facă. Eu i-am spus: „Gândeşte-te, nu te poţi împărtăşi la catolici! Aşteaptă – după botezul meu, ne cununăm la ortodocşi”. Aşa că nu s-a împărtăşit. Eu vroiam să trec la ortodocşi, dar nu ştiam cum. Toţi mă opreau. Mama s-a împotrivit căsătoriei mele cu Rodica, din pricină că era româncă şi ortodoxă, dar asta până când s-a îmbolnăvit grav fratele meu şi toţi l-au abandonat, inclusiv soţia lui. Singura care i-a stat alături a fost Rodica. Şi atunci şi-a dat seama mama mea ce fel de om este, ce suflet ascundea. Şi asta este cultură, pentru aceasta eu am zis italienilor să se uite foarte bine ce înseamnă cultura română, pentru că cei mai mulţi nu ştiu sufletul adevărat al românilor!

P.O.: V-aţi căsătorit prima oară la catolici ca să aveţi actele în regulă faţă de statul italian?

Luca: N-a fost numai asta. Eu vroiam să mă căsătoresc ortodox, dar preotul ortodox român M. de la Benevento mă oprea să mă botez la ortodocşi. Zicea să mai aştept, să mă gândesc mai bine. Poate că a vrut să vadă dacă eram într-adevăr hotărât. Trebuia totuşi să se gândească că în acele clipe sufletul meu era sfâşiat… Din orice unghi priveam, vedeam că adevărul numai acolo este, în Ortodoxie. Toţi cei care mă cunoşteau ştiau că eu întotdeauna am fost sincer. Cunoşteam toate scrierile catolice. Şi oriunde mă uitam, la diferenţele dintre Catolicism şi Ortodoxie, vedeam că Ortodoxia avea dreptate.

P.O.: Le-ai spus părinţilor tăi că vrei să treci la Ortodoxie?

Luca: Nu, dar simţeau. Îmi spuneau: „Ţi-ai schimbat religia!”. Mamei mele i-am spus: „Eşti cu facultate, ai absolvit litere şi filosofie – dar când îmi spui că nu mai sunt creştin dacă trec la ortodocşi înseamnă că nu înţelegi nimic. Nu ştii ce spui. Tu faci confuzie, nu ştii ce diferenţă e între un musulman şi un creştin! Şi eu aşa ceva nu pot accepta de la tine. N-ai citit nici un pic de istorie? Eşti cu facultate, eşti femeie cultă, profesoară. Aveam pretenţii de la tine, dar văd că nu ştii nimic”. Dar şi alţii mă luau peste picior şi mă întrebau dacă cred în Iisus, în Maica Domnului, în sfinţi. Făceau confuzie între protestanţi şi ortodocşi, iar eu le spuneam: „Ascultaţi, dacă vreţi să vorbim, vorbim, dar despre lucruri serioase. Aduceţi aici pe cine vreţi, călugări, preoţi, cardinali. Voi mă întrebaţi şi eu vă răspund, şi invers.

P.O.: Erai atât de hotărât, încât erai pregătit să-i înfrunţi pe toţi?…

Luca: Da, dar problema lor era şi faptul că eu îi deranjam cu întrebările mele despre viaţa veşnică şi altele.

P.O.: Căutările tale pentru Ortodoxie au început prin 1996 şi te-ai botezat după nouă ani, în 2005. De ce a durat aşa mult?

Luca: A fost un lucru pentru care am suferit mult. De ce? Preotul român M. mi-a zis atunci să fac răbdare, să mai aştept, dar am mers apoi la Benevento şi simţeam că relaţia noastră era rece, adică el nu-mi spunea nimic ce trebuie să fac. Apoi mi-am zis: „Ce să fac? Nu mai pot sta aşa!”. Şi am sunat la Napoli, la Mitropolia Ortodoxă Greacă şi le-am zis că vrea să trec la Ortodoxie. Nu le-am zis de botez, pentru că părintele M. îmi zicea că trebuie doar mirungerea; eu îl tot întrebam: „Dar sunteţi sigur că aşa e bine”? Eu tot mă gândeam că nu-i drept, că-mi trebuie botezul.

P.O.: Deci tu te gândeai singur că îţi trebuie botezul, fără să-ţi spună cineva lucrul ăsta?

Luca: Da. Eu pentru asta am mers la Napoli, că dacă nu, părintele acela îmi făcea doar mirungerea. Şi când a auzit că m-am botezat s-a supărat! Zicea că nu-i corect! Şi cei de la Mitropolia Greacă mi-au zis să mai aştept. Eu le-am zis: „De-atâţia ani aştept!” Până la urmă, m-au trimis în Calabria unde era un monah ortodox italian, părintele Nil, ce venise de la Sfântul Munte, din Mănăstirea Vatopedi. Am stat acolo vreo 3-4 zile. Şi părintele Nil mă tot amâna. Era acolo şi un părinte rus, destul de în vârstă. Şi eu îi spuneam, pentru că era un om foarte bun: „Roagă-l pe părintele Nil să mă boteze chiar acum. Poate vă ascultă, că sunteţi mai în vârstă! Vă rog din tot sufletul să mă ajutaţi!” Şi-mi aduc aminte că, ori de câte ori avea prilejul, îi spunea părintelui Nil la masă: „Părinte Nil, e pregătit, de ce nu-l botezaţi şi-l tot amânaţi?” Părintele Nil zâmbea şi tot ocolea răspunsul, zicând: „Păi, să vedem…” Eu, în acele momente, eram dărâmat, aveam sufletul sângerând de durere şi suferinţă şi nu îndrăzneam să-l întreb de ce mă amână…. Şi, până la urmă, nu m-a botezat. Mi-a zis că trebuie să aştept, să mă mai rog şi, după ce fac toate astea, mă sună el. Am plecat acasă mâhnit. După ceva vreme, văzând eu că trece timpul şi de telefonat nici gând, arzând de nerăbdare, îl sun eu şi… ce credeţi că-mi spune? Că a uitat de mine!

Atunci am fost distrus şi mi-am zis: „Dar cum poate un călugăr…”. Eu ardeam, şi el uitase! Puteam să mor, şi ţie nu-ţi pasă? Uiţi să-mi dai medicamentul? Prin urmare, m-am dus înapoi în Napoli, la Mitropolia Greacă, la părintele Gheorghios, şi i-am spus: „Părinte, vă rog eu frumos… Părintele Nil a uitat de mine: botezaţi-mă!” Sufeream mult. Mă gândeam la slujbele ortodoxe, la Sfinţii Părinţi şi îmi spuneam: „De ce trebuie să sufăr atâta, să trec prin atâtea ca să ajung fiu al Bisericii Ortodoxe?” Părintele Gheorghios îmi spune: „Dar poţi să faci altceva…”. „Altceva? Nu, nu vreau altceva”. Îmi spune: „Poţi să fii filo-ortodox, dar să rămâi catolic…”. „Părinte, nu! Vă rog din tot sufletul meu să-mi faceţi botezul. Dacă vreţi, facem altfel: ajung ortodox şi apoi îi fac eu pe catolici filo-ortodocşi”. Atunci a zâmbit şi îmi zice: „Bine, te pregăteşti şi-ţi facem botezul!” L-am întrebat apoi: „Căsătoria mea la catolici e valabilă? Căci părintele M. mi-a zis că e, dar pentru mine nu e valabilă”. Mi-a zis atunci că după botez vom face şi cununia religioasă în Biserica Ortodoxă. M-a mai întrebat: „Ce vrei, să-ţi facem doar mirungerea sau şi botezul?” Eu i-am spus că vreau să mă botez. A sunat apoi la mitropolie şi de acolo i-au zis să-mi lase libertatea de alegere. Aşa că în mai 2005 am fost botezat. După o săptămână, am făcut cununia ortodoxă cu Rodica.

P.O.: Să ne oprim la momentul botezului. Ce ai simţit atunci în clipa aceea?

Luca: Eu l-am trăit în alt fel, adică mult mai adânc decât v-aţi putea închpui. De la început, când eram în Biserică şi am făcut lepădările de satana, eram foarte atent la cuvinte şi încercam să îmi dau seama ce se petrece. Simţeam când se pomenea în rugăciuni de apă şi ulei sfânt o bucurie care creştea. Era ca şi cum mă umpleam de o bucurie şi o energie pe care am dorit-o de când eram mic. Pentru mine, botezul a fost ca şi cum aş fi venit iar la viaţă. Şi apoi – şi asta e pentru mine cel mai important – am simţit că m-am unit cu Sfinţii Părinţi, că ei au devenit părinţii mei adevăraţi, ca şi cum te-ai întoarce la familia ta, ca şi cum te-ai uni cu cei pe care i-ai iubit cel mai mult. Înainte nu-i puteam simţi aşa de aproape de sufletul meu pe Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, aşa cum i-am simţit după botez. Şi ăsta-i pentru mine un lucru… nu ştiu, trebuie să mulţumesc neîncetat Bisericii Ortodoxe. Pentru ce? Dacă n-ar fi păstrat ea acest har şi adevăr, nu mai exista posibilitatea acestei strânse legături, a părtăşiei cu Hristos şi sfinţii.

A consemnat monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel

La pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul

27 mai 2009


Publicat in Convertiri contemporane.

Etichete: catolicism, convertire.

Fara comentarii
De catre FAMILIA ORTODOXA – 10.10.2009