Podoabe si machiaj

Este pacat sa purtăm podoabe şi să ne machiem?

Este greu sa ne închipuim o înghesuiala într-un troleibuz în care sa nu fie nici o femeie machiata si fara bijuterii. Chiar si atunci cînd vrem sa deosebim un prunc daca este baiat sau fetita, ne uitam la urechi daca nu are cercei. Tot asa si în cazul adolescentilor, deoarece lungimea parului nu mai este un semn distinctiv, cum nu mai sunt nici pantalonii si fusta, ci numai bijuteriile si machiajul fetelor ne salveaza în astfel de situatii, de multe ori chiar incomode. Cu toate ca, cu tristete trebuie sa recunoastem, întâlnim tot mai multi baieti machiati si împodobiti.

Nu este un lucru strain sa spunem ca cerceii si machiajul pot fi înt?âlnit chiar si în biserica, în special în bisericile din orasele mari în jurul acestora se face mult haz în cercurile batrânelor, care le întîmpina cu priviri neprietenoase, iar de multe ori devenim martorii unor scene care, mai cu seama daca sîntem începatori, ne tulbura pe parcursul întregii Liturghii si ne pot strica chiar ziua întreaga. Cineva care nimereste de cîteva ori peste astfel de scene, daca nu este încercat în credinta, smintindu-se, foarte usor poate abandona biserica respectiva, iar în cazurile grave, poate sa se abata de la dreapta credinta ortodoxa si sa devina membru al unei secte.

Asadar, au sau nu dreptate babutele care “organizeaza” astfel de scene? Poate ca ceea ce le face sa ne fie at?t de antipatice, nu este chiar faptul pe care ni-l reproseaza, ci numai modul în care o fac? Dar poate ca acuzatiile lor sînt într-adevar prea grave, caci nu poate sa fie adevarat ca toate femeile care poarta cercei si se machiaza sînt în mod obligatoriu si desfrînate? Multe dintre ele sunt casatorite si umbla de multa vreme la biserica si nimeni nu le-a vazut sau sa fi auzit sa-si însele sotul. Este oare chiar atît de grav daca o femeie poarta cercei si se machiaza, dar în schimb nu-si înseala sotul? În timp ce alta poate sa nu se machieze deloc si sa para smerita, totusi sa fie o mare desfrînata?

Ce spune Biblia?

Dar pentru ca noi crestinii, ortodocsi, cu privire la orice lucru trebuie sa cercetam si sa credem numai Sfintei Scripturi, tot asa se cuvine sa procedam si în cazul acesta.

Despre inele si cercei, si podoabe femeiesti în general, avem foarte multe referiri atît în Vechiul cît si în Noul Testament. De exemplu, la proorocul Isaia gasim: “Pentru ca fiicele Sionului sînt atât de mândre si umbla cu grumajii pe sus si cu priviri obraznice, cu pasi domoli, cu zanganit de inele la picioarele lor…”

Cum sa nu recunoastem în aceste cuvinte pe fetele din zilele noastre, mai ales în zilele calduroase de vara? Dar iata ca ceea ce se spune mai departe despre ele este înspaimântator, caci vine de la un om care a profetit si nasterea lui Hristos din fecioara si s-a împlinit. Zice proorocul: “…Domnul va plesuvi crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor” (Isaia 3, 16-17). Adica, Domnul va descoperi desertaciunea si zadarnicia acestui mod de viata în ziua Judecatii.

“În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, lunite, cercei, bratari, valuri, cununi, lan-tisoare, cingatori, miresme, talismane, inele, verigi de nas, vesminte de sarbatoare, mantii, saluri, pungi, oglinzi, pînzeturi subtiri, turbane si tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, si în loc de cingatori, frînghie, în loc de câlionti facuti cu fierul, plesuvie, în loc de vesmînt pretios, zdrente, si în loc de frumusete, pecete de robie” (3, 18-24).

Iata cît de felurite si cît de multe erau podoabele înca în vremea proorocului Isaia! Iata ca, pe lînga cercei si inele, proorocul aminteste chiar si parul facut cu fierul si verigile de nas, care în tara noastra abia acum încep sa capete popularitate, dupa mo-delul ratacirii occidentalilor. Asadar, nu este adeva-rat sa zicem ca traim “o alta vreme”, “mai moderna”, si ca acum nici nu s-ar putea fara bijuterii si machiaj.

Dimpotriva, vedem ca podoabele femeiesti au o vechime foarte mare si, într-o oarecare masura, putem vorbi chiar despre aspectul oarecum primitiv al împodobirii femeilor. Cred ca fiecare a avut ocazia sa vada la televizor, sau macar în reviste, imagini ale femeilor din triburile care înca mai exista în zonele putin umblate ale vestului salbatec, descoperite înca nu demult. Si femeile aborigenilor poarta cercei în nas, inele si bratari si practica machiajul, fara sa fie cîtusi de putin “moderne”.

Dar… nu cred ca este cazul nostru. Caci nu toate femeile se machiaza violent si nici nu poarta bijuterii vulgare. Ce rau poate sa fie într-un inel sobru sau într-un cercel discret, care aproape ca nici nu se observa, într-o bratara bine aleasa sau un lantisor, daca nu sînt deloc vulgare?

Ce au toate acestea cu desfrânarea? Caci chiar daca poate unele femei se si gîndesc la asta, multe din ele nu au nici un scop necurat. Ele fac asta doar pentru sotul legitim, iar cele mai tinere, pentru alesul lor. Unele însa nu o fac nici macar pentru atît, ci pur si simplu, pentru a nu se deosebi de semenele lor, pentru a nu parea “ţărănoaice”.

De ce dar Dumnezeu Care este Multmilostiv, si este Dragostea însasi, dupa cum zise Sf. Ioan Teologul si evanghelistul, fagaduieste pedepse atît de groaznice pentru niste maruntisuri ca acestea?!

Trebuie sa explicam lucrurile, pentru ca altfel reiese ca Dumnezeu este rau si razbunator, ceea ce nu se potriveste cu învatatura noastra despre Cel Care ne-a adus din nefiinta la fiinta, iar atunci cînd L-am parasit si L-am tradat până-ntr-atât a jelit caderea noastra, înc?t a trimis pe unicul Sau Fiu Cel mult iubit drept jertfa de rascumparare pentru noi.

Podoabele femeieşti sunt de origine păgână şi peste tot în Sfânta Scriptură au o conotaţie negativă!

Însusi Dumnezeu a dat pricepere oamenilor sa faureasca podoabe: “Iata, Eu am rînduit anume pe Betalael, fiul lui Uri, fiul lui Or, din semintia lui Iuda si l-am umplut de duh dumnezeiesc, de întelep-ciune, de pricepere, de stiinta si de iscusinta la tot lucrul, ca sa faca lucruri de aur, de argint si de arama, de matase violeta, stacojie si visinie, si de in rasucit, sa slefuiasca pietre scumpe pentru podoabe si sa sape în lemn tot felul de lucruri” (Iesire 31, 2-5).

Acestea însa i-au fost date omului ca el sa le foloseasca întru slava lui Dumnezeu, anume pentru ridicarea cortului în vremea lui Moise, (iar azi pen-tru pictarea icoanelor si confectionarea obiectelor de cult bisericesti); si nu pentru împodobirea femeilor.

Dar, asa cum în rai protoparintii nostri Adam si Eva au folosit darul vointei libere împotriva lorusi, alegînd moartea în locul nemuririi, tot asa si oamenii de mai tîrziu, mostenind în ei samînta relei împotriviri, au folosit si toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu din ce în ce mai mult împotriva lorusi, dupa cum scrie si dumnezeiescul Apostol Pavel, ca: “au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios” (Romani 1, 23).

Împodobirea femeilor se practica la popoarele pagâne, unde acestea [femeile] sau erau ridicate la rangul de zeitati, sau erau puse în slujba unor zeitati si duhuri: “fiicele lor înfrumusetate si împodobite ca chipurile templului”, le certa David (Ps. 143, 12). Multe din bijuteriile pagîne, mai ales din cele egiptene, s-au pastrat si astazi în muzee si fiecare are cel putin închipuire despre ele, chiar si din manualele de istorie scolare. Modelele egiptene sînt preluate cu mare succes de creatorii de moda contemporani: serpi, motive solare, cocostîrci, diferite pasari, animale si plante stilizate, cucerind tot mai mult gusturile fetelor de astazi.

Dar aceste motive nu erau întâmplatoare, caci se stie ca pagînii se închinau soarelui, lunii, animalelor si chiar pietrelor. Podoabele femeiesti, cît si cele barbatesti, reprezentau aceste obiecte idolatrice.

Traind multa vreme în robia egipteana, poporul evreu a preluat multe obiceiuri, pentru care a atras mînia lui Dumnezeu. Caci aveau porunca de la Dumnezeu: “De datinile pamîntului Egiptului, în care ati trait, sa nu va tineti, nici de datinile pamîntului Canaanului, ?n care am sa va duc, sa nu va tineti nici sa nu umblati dupa obiceiurile lor” (Levitic. 18, 3). “Idolii dumnezeilor lor sa-i ardeti cu foc; sa nu doresti a lua argintul sau aurul de pe ei, ca sa nu-ti fie aceasta cursa. Si urîciunea idoleasca sa n-o duci în casa ta ca sa nu cazi sub blestem, ca ea” (Deut. 7, 25-26).

Dar poate ca acestea le-a zis Dumnezeu numai pentru evrei si numai pentru timpul acela? Caci multe dintre porunci s-au dat anume astfel, pentru un anume timp si situatie, iar mai tîrziu au fost schimbate, cum ar fi taierea împrejur, ziua sâmbetei s. a. Dupa cum spune si “Apostolul neamurilor” – Pavel: “ca de va veti taia împrejur, Hristos nu va va folosi la nimic” (Galateni 5, 2); si “cei ce voiti sa va îndreptati prin Lege v-ati îndepartat de Hristos, ati cazut din har” (5, 4).

Se pare ca nu. Acelasi Apostol scrie în Epistola catre Timotei: “Asemenea si femeile, în îmbracaminte cuviincioasa, facîndu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par împletit si din aur, sau din margaritare, sau din vesminte de mult pret; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei tematoare de Dumnezeu” (2, 9). Iarasi vedem ca se specifica aurul si margaritarele, ca ceva negativ.

Fara îndoiala, bijuteriile sînt izvor de rautate. Nu în zadar din ele s-a facut si cel mai mare rau cu putinta, simbolul lepadarii de Dumnezeu – vitelul de aur din Vechiul Testament. Atunci cînd poporul evreu s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu el si-a facut idol din cerceii femeilor si fetelor israelitence (Ies. 32, 1-4).

Dintotdeauna, bijuteriile si podoabele au fost simboluri ale desfrînatelor. Iata cum descrie Sf. Ioan Teologul în Apocalipsa pe “desfrînata cea mare”. “Si a venit unul din cei sapte îngeri, care aveau cele sapte cupe, si a grait catre mine, zicînd: vino sa-ti arat judecata desfrînatei celei mari, care sade pe ape multe, cu care s-au desfrînat împaratii pamîntului si cei ce locuiesc pe pamînt s-au ?mbatat de vinul desfrânarii ei. Si m-am dus, în duh, în pustie. Si am vazut o femeie sezînd pe o fiara rosie, plina de nume de hula, avînd sapte capete si zece coarne. Si femeia era îmbracata în purpura si în stofa stacojie si împodobita cu aur si cu pietre scumpe si margaritare” (17, 1-4).

Iata ca ceea ce personalizeaza pe desfrînata sînt aurul, pietrele scumpe si margaritarele. Despre nici o femeie n-am vrea sa se spuna în ziua judecatii: “Si am vazut o femeie, beata de sîngele sfintilor si de sîngele mucenicilor lui Iisus, si vazînd-o, m-am mirat cu mirare mare” (Apocalipsa 17, 6).

Sa scoatem de pe noi, ca dovada a pocaintei, podoabele si hainele înfrumusetate. Caci atunci cînd a voit sa-i ierte pentru idolul pe care si l-au facut, Dumnezeu le-a zis iudeilor, prin Moise: “Voi sânteti popor îndaratnic. De voi merge eu în mijlocul vostru ?ntr-o clipeala va voi pierde. Dezbracati acum de pe voi hainele voastre cele frumoase si podoabele voastre si voi vedea ce voi face cu voi” (Ies. 33, 5-6).

Lepadarea podoabelor si a hainelor frumoase este un mod de a milostivi pe Dumnezeu, pentru care putem capata iertare de pacate: “Si iata noi am adus prinos Domnului, fiecare ce am putut dobîndi din lucrurile de aur: lanturi, bratari, inele, cercei si salbe, pentru curatirea sufletelor noastre înaintea Domnului” (Num. 31, 50).

O estimare psihanalitic?

Dar acum sa dam o explicatie mai exacta si mai rationala, folosindu-ne chiar de experienta psihologiei în acest sens, pentru a fi mai aproape de ?ntelegerea si sensibilitatea omului contem-poran. Ce determina pe o femeie sa se machieze, sa-si puna cercei si sa poarte inele, fie ca este tînara, batrîna, bogata, saraca, frumoasa sau urîta? Pentru ce au fost inventate bijuteriile, machiajul, valurile si toate celelalte? Au ele vreo legatura cu desfrî-narea? în ce masura?

Pentru cei care poate nu stiu, (nu-i nici un rau în asta), trebuie sa le spunem ca a existat un medic învatat la sfîrsitul secolului trecut-începutul secolului nostru, pe nume Sigmund Freud, evreu, care a trait în Austria, întemeietorul unei ramuri care ?mbina medicina cu psihologia, numita “psihanaliza”. Aceasta stiinta se ocupa de studiul comportamentului uman si încearca sa stabileasca, pe cît îngaduie Dumnezeu, factorii sau motivele care determina anumite hotarîri ale oamenilor, în diferite situatii, mai ales în cazul bolilor si dereglarilor psihico-afective. Trebuie sa stim ca Sigmund Freud a aplicat si a fondat aceasta metoda îndeosebi în cazul nevrozelor si al isteriei, cercetând mii de cazuri, ceea ce, se întelege, este un lucru special si nu poate fi aplicat la toti oamenii la fel de usor si cu garantia unui rezultat plauzibil. Acesta a si fost motivul pentru care Freud, dar mai ales urmasii lui, au dat nastere unor pareri despre sufletul omului foarte daunatoare si potrivnice învataturii Bisericii Ortodoxe, pentru care nici nu recomandam sa-l citeasca nimeni, pentru a nu-si pricinui rani mari si foarte-foarte greu de vindecat. Totusi, multe din ideile psihanalizei sînt bune si sînt folosite si astazi cu succes în tratarea multor dereglari psiho-afective.

Pe scurt, psihanaliza sustine ca fiecare om, pe lânga latura sa constienta mai are si alta mai putin cunoscuta, tainica, adica “subconstientul”. Aici, în subconstient, este locul în care se depoziteaza toate gîndurile si pornirile noastre rele, rusinoase: gîndurile de ucidere si sinucidere, de desfrânare, de sete dupa bogatii, de care în mod normal ne rusinam si nu ne place ca altcineva sa ni le cunoasca. Procesul de “ascundere” a gîndurilor neplacute se numeste “refulare” iar cel de descoperire, de “scoatere la iveala” a lor se numeste “defulare”. De fapt, aceasta si este cheia principala a vindecarilor prin metoda psihanalitica, adica descoperirea si “defularea” cauzelor anumitor nelinisti si suferinte, sondînd memoria pacientului pâna la copilarie. Este evident împrumutul lui Freud din practica spovedaniei crestine. Totusi, ceea ce face ca dereglarile persoanelor tratate prin metoda psihanalizei sa se reînnoiasca dupa o perioada de timp, este faptul ca, spre deosebire de marturisirea ortodoxa, acestia, desi au dobîndit o liniste vremelnica prin actul marturisirii, ei nu au capatat dezlegarea acelor pacate prin care se aduce linistea desavîrsita si statornicia, care se da doar de Începatorul linistei si al statorniciei, Domnul nostru Iisus Hristos, prin mîna preotului.

În limbajul ortodox, subconstientul este locul tuturor patimilor, dar si al îndemnurilor care vin de la diavol, ce se lucreaza în ascunsul nostru.

Aceste patimi si porniri ascunse, pe care nu le dam pe fata, totusi ne influenteaza foarte puternic latura noastra constienta, determinând si de multe ori chiar conducând din umbra faptele si actiunile noastre. Partea rea a psihanalizei este tocmai faptul ca ea îl înfatiseaza pe om ca pe un rob condamnat al tuturor acestor patimi si porniri ascunse, care-i diriguiesc din umbra viata în chip fatal si într-un fel împotriva voii lui.

Totusi, nu putem nega multe din concluziile psihanalizei despre “subconstientul” nostru, caci ele se adeveresc si de practica de doua mii de ani a Ortodoxiei, fiind înregistrate în tratatele de ascetica ale Sfintilor Parinti. Desigur, stiinta psihanalizei despre modul în care subconstientul influenteaza si rabufneste în constient nici nu se poate compara cu amploarea si exactitatea asceticii ortodoxe, lucru care poate fi confirmat de orice psiholog, daca va cerceta faptul.

Cu toate acestea, apelam, fara nici un com-promis din punct de vedere al învataturii ortodoxe, la acesti termeni de “constient” si “subconstient” ai psihanalizei, si ne folosim de metoda ei, pentru ca ea este mai usor de înteles pentru omul contemporan. Dar si pentru ca astfel ne atragem argumente si din afara Ortodoxiei, cele ale stiintei si ale practicii medicinii si psihologiei, pentru cei care înca nu au credinta desavîrsita si nu au cunoscut ca plinatatea adevarului este în Ortodoxie.

Tipuri de femei şi motivele pentru care se împodobesc

Asadar, putem clasifica, cu aproximatie, tipurile de femei si motivele pentru care se împodobesc, în functie de vârsta, frumusete, situatie materiala si origine sociala.

Primul motiv, si cel mai frecvent, pentru care o femeie se împodobeste este dorinta de a iesi în evidenta, fie pentru a-si arata frumusetea fizica, fie pentru a-si arata originea buna sociala, adica bogatia. Exista chiar cazul patologic al acestui gen de femei, adica istericele. În cazul isteriei femeile se machiaza si se îmbraca foarte strident si de cele mai multe ori neconventional, numai pentru a atrage atentia. Aceste femei sufera foarte mult daca nu li se atrage nici o atentie si pot deveni chiar agresive. De obicei ele nu rabda si te ?ntreaba singure daca le sta bine în cutare rochie sau îti dau sa le mirosi gîtul ca sa le spui daca îti place parfumul cu care s-au dat. Nu trebuie sa le judecam aspru pentru ca, repet, este vorba de o forma de boala.

Totusi, veti spune ca majoritatea femeilor sufera mai mult sau mai putin de aceasta boala! Aici nu trebuie sa amestecam si desfrînatele notorii, care de multe ori practica aceleasi metode. Asta nu înseamna ca istericele nu sînt si desfrînate, ci pur si simplu ca, spre deosebire de altele, ele s?nt si bolnave.

Desigur, machiajul are în primul rînd menirea de a ascunde imperfectiunile. Asa este vopsitul genelor, al buzelor, fondul de ten s. a. De exemplu, daca o femeie are buzele foarte subtiri si strîmbe si pe de-asupra fara culoare, ea si le îngroasa cu ruj si cu creionul de contur. Sau daca o femeie are o culoare urîta a fetei sau zbîrcituri, ea se va da cu fond de ten.

Asadar, sînt de înteles motivele pentru care se machiaza femeile trecute de tinerete si cele, ca sa ne exprimam asa, mai urîtele. Dar parca nu-si scot ele de cele mai multe ori, tocmai prin aceasta, în evidenta toate defectele pe care ar fi vrut sa le ascunda?

Atunci de ce se machiaza femeile frumoase si tinere, care nici macar nu au defecte, ci dimpotriva? În cazul acestora machiajul are tocmai rolul invers, nu de a masca un oarecare defect, ci de a pune în evidenta o calitate, de exemplu frumusetea buzelor sau a ochilor. Acestea folosesc de obicei o cosmetica foarte scumpa si au cercetat tratatele de moda. Dar si din rîndul acestora cele mai multe, în loc sa se înfrumuseteze, dupa cum au vrut, strica si ceea ce au avut frumos de la Dumnezeu.

Tot asa este si cu bijuteriile. Nu va purta inele o femeie care are degetele butucanoase si scurte, pentru a nu atrage atentia asupra lor. Sau nu-si va despleti parul una care are parul sîrmos si gros, ci numai cea cu parul moale si matasos. La fel cum nu poarta fusta scurta cea cu picioare scurte si strîmbe, mai ales daca mai este si grasuta. Cu toate ca foarte multe din aceste sarmane, pe care Dumnezeu prin pronia Sa a vrut sa le fereasca mai usor de moartea desfrîului, se împopotoneaza exact pe dos de cum ar trebui.

Asadar, trebuie sa deosebim doua categorii mari de femei care se împodobesc: prima, care face aceasta pentru a-si ascunde unele defecte, dintr-un complex de inferioritate, fie ca este vorba de aspectul fizic, fie de originea si situatia sociala. Cealalta categorie sînt femeile frumoase, care se împodobesc pentru a-si scoate în evidenta calitatile fizice, adica pentru a parea si mai frumoase, dar de multe ori si pentru a-si etala buna situatie financiara.

Exista si categoria celor care se machiaza pentru ca asa au vazut si cred ca este o fapta care tine de bunele maniere. Cu toate ca orice om cu minte buna întelege ca a cauta la spiritul vremii este un semn de slabiciune si lipsa de personalitate. În spatele grijii pentru haine frumoase si podoabe se ascunde, totusi, complexul de infioritate si teama de a nu placea. Femeile întelepte nu-si pun nadejdea nici în vopsele, pe care le spala ploaia si le strica sudoarea, nici în hainele care se ?nvechesc si se arunca, ci în propriile virtuti.

De aceea, atunci când vom vedea în biserica o femeie machiata si împodobita, trebuie sa o tratam în functie de aceasta. Caci, într-un fel este cea care s-a machiat influentata de moda timpului, fara pricepere, folosind o cosmetica ieftina si nepotrivita, şi altfel este cea care si-a facut din machiaj o “meserie”. Acest fel de machiaj este batator la ochi si chiar scandalos. Totusi, o astfel de femeie va renunta mai usor decît una machiata mai discret, dar cu o cosmetica scumpa si cu multa arta. Caci aceasta din urma a cheltuit foarte multi bani si timp pîna a ajuns la discretia machiajului care pare mai “nevinovat” decît al celor dintâi dar nu este.

De aceea, vazînd saracia, stîngacia, într-un cuvînt complexul de inferioritate al celor dintâi, chiar daca mascat de o nepotrivita îndrazneala, sa nu le bruscam, ca nu stiu ce fac. Cu atît mai mult lucrul acesta este valabil în cazul celor din a doua categorie, care din cauza marii lor mândrii, s-ar putea sa nu mai vina niciodata dupa sfaturi.

În ultima instanta, bijuteriile au o menire strict erotica. Ele pun în evidenta “zonele erogene” ale corpului uman, adica zonele corpului care, prin atingere, duc cel mai repede la excitarea sexuala, de parca n-ar fi tot trupul nostru “numai bube din talpile picioarelor pîna în crestetul capului”, dupa cum s-a spus despre Iov (Iov 2, 7). Iov avea bube trupesti, lepra, iar noi avem bubele poftei de desfrînare, care puroiaza în chip nevazut pe trupurile noastre, “din talpi si pîna-n crestet”. Despre aceste zone erogene s-au scris sute de mii de carti si reviste, pe care nu cred ca mai este om sa nu le fi vazut vreodata, fara sa vrea, la tarabe sau pe garduri.

Aceasta asa numita “arta a dragostei”, prin care omul este chemat sa batjocoreasca asemanarea lui Dumnezeu si sa întreaca în spurcaciuni pe dobitoace, a patruns în tara noastra mai ales dupa caderea comunismului. Ea cunoaste o traditie de mii de ani în filosofiile si pseudo-religiile orientale, cum ar fi cele ale Indiei si Chinei, care învata ca în timpul placerii sexuale (orgasm) omul se contopeste cu “absolutul”, de fapt, cu diavolul. Exista numeroase secte care propovaduiesc anume acest fel de “unire cu dumnezeu”, raspândite acum si în tara noastra. Cartea fundamentala care cuprinde aceste “învataturi” se numeste “kama-sutra” si a fost tradusa si în limba rom?na, facînd multa moarte în r?ndurile tinerilor, dar si al celor casatoriti, spre rusinea lor.

Exista parerea printre femei ca barbatilor le plac mai mult femeile machiate si împodobite si multe sînt geloase pe ele. Din aceasta cauza, vazînd ca barbatul lor trage cu ochiul dupa astfel de femei, “de ciuda” multe încep sa se machieze. Parerea aceasta este falsa. Faptul ca barbatii trag cu ochiul dupa femeile machiate si împopotonate nu este deloc o dovada a frumusetii acestora, ci pur si simplu, prin tinuta lor, acestea îsi exprima predispozitia lor pentru curvie. De aceea, si barbatii se uita mai mult dupa ele, deoarece ei stiu ca pentru a cuceri o femeie cuminte e nevoie de timp, rabdare si seriozitate, ceea ce nu li se cere în cazul unei paiate cu care poti sa faci ce vrei fara nici o raspundere. Altfel cum s-ar explica faptul ca atunci cînd vine vorba de casatorie toti cauta “fete cuminti”? În asa fel, cele care se machiaza si se împopotoneaza chiar cred ca sînt frumoase, nestiind ca barbatii care mai înainte le-au strâns în brate si le-au spus vorbe de alint, pe urma, cînd ramîn între ei, povestesc totul cu deamanuntul si le batjocoresc si rîd de ele, numindu-le proaste.

Glasul inimii

Dar nu cred ca avem nevoie de chiar atît de multe dovezi pentru a ajunge la un raspuns atît de simplu! Ci dovada cea mai buna este ca fiecare sa se aplece cu grija mare peste sufletul sau si sa priveasca în ad?ncuri cu sinceritate. Care este motivul pentru care o femeie se împodobeste?

De ce ne pare oare, noua, carora ne place sa citim în aproapele pornirile inimii si care atît de usor judecam despre fiecare ca a facut cutare sau cutare lucru din cutare motiv, noi care suspectam atît de lesne si cu atîta fermitate lucrurile din inima aproapelui chiar si dupa ce ni se spune ca nu-i adevarat! Cum dar vom crede ca numai “eu”, ca numai tu, sîntem feriti de ochiul aproapelui si ca numai despre noi nu se stie adevarul? Toate cele tainice ale noastre sînt pe fata! Si asa stiind, sa ne aplecam cu grija mare peste sufletul nostru si sa ne întrebam: care este motivul pentru care ne împodobim?

Ce ne-au adus toate acestea?

Ce au adus prietenelor noastre inflamatiile si durerile pe care le-au suportat din cauza gaurilor din urechi, timpul pierdut cu smulsul sprîncenelor, cu frunzele de varza, castravetii si galbenusul de ou pe care si le pun pe fata? Epilarile, pe care un barbat, daca ar fi, nu stiu daca le-ar suporta fara lacrimi; si toate celelalte lucruri, pe cît de absurde pe at?t de jenante? Toate acestea, fara sa urmar-easca nici un scop, ci “pur si simplu”?

Iata ziua în care timpul le va egala pe toate, atunci si cele blonde si cele brunete vor încarunti de o potriva! Si nu vor mai fi plete pe spate, nici fuste scurte, nici tricouri transparente. Caci de toate cu care acum ne laudam atunci ne vom rusina. Atunci vom privi cu teama si îngretosare la propriul trup, dar mai bine zis, la ceea ce va mai ramînea din el. Si-atunci va fi mirosul cel greu, de batrîna, pe care nu-l vom înlatura cu nici un sapun, oricît l-am spala. Lanticuri, cercei, coliere care acum ne înfrumuseteaza atunci ne vor sluti si vor arata batrînetea noastra si mai cruda, în timp ce iubitii din tineretea noastra vor juca sah în parc sau se vor întoarce cu laptele de la alimentara, într-un oras strain, pentru nepotii de la alta femeie. Iar asta se va înt?mpla negresit. De ce nu vrem sa fim vesnici, ci ne ucidem singuri, fara nici un rost?

Uite cu câta migala însiruieste proorocul armele mortii noastre! “Inele, sori, lunite, cercei, bratari, valuri, cununi, lantisoare, cingatori, miresme, talismane, inele, verigi de nas, vesminte de sarbatoare, mantii, saluri, pungi, oglinzi, p?nzeturi subtiri, turbane si tunici”. Vrând de la noi parca sa-l oprim, sa strigam: “Ajunge! Nu mai voiesc sa le cunosc!” Parca ar astepta sa-i zicem: “Nu-i adevarat! Nu despre mine se zic acestea!”

Dar glasul nostru întârzie sa se auda. Caci nu mai avem nici inocenta ca sa zicem: “Nu-i adevarat!” Dar nici puterea ca sa zicem: “Ajunge, nu mai voiesc sa le cunosc!” Caci setea noastra de placeri nu ne da voie. Inima noastra nu ne mai asculta. Nu mai sîntem stapîni, ci robi.

un articol de Ierom. Savatie Baştovoi