joi, 24 decembrie 2009

SCRISOARE PASTORALA A PS SILUAN


„Cu noi este Dumnezeu”
Scrisoare Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului la anul mântuirii 2009 *
† SILUAN
Din mila lui Dumnezeu episcopul de-Dumnezeu-păzitei
Episcopii Ortodoxe Române a Italiei
Preacuvioșilor și Preacucernicilor Clerici,
Preacuviosului Cin Monahal
și poporului celui binecredincios
din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,
Har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări
Preacuvioase Părinte,
Preacucernice Părinte,
Iubiți Credincioși,
Praznicul Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu Celui din veci născut din Tatăl Cel împreună-veșnic cu El, înseamnă pentru noi creștinii pogorârea la noi a Celui Preaînalt, înseamnă că: „Dumnezeu este cu noi”.
Această dumnezeiască descoperire are o greutate și mai mare pentru cei care trăim pe meleaguri străine și care, uneori, poate ne simțim singuri și fără de ocrotire. Nașterea Domnului aduce cu ea, odată cu „bucuria mare” a venirii Mântuitorului, prisos
25 decembrie 2009
Praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos
2
de mângâiere tuturor celor necăjiți și înstrăinați și „pace și bunăvoire” celor care „așteaptă” și se pregătesc pentru a întâmpina arătarea în trup a lui Dumnezeu.
Astfel, prorocul Isaia, vestind cele despre Mesia, Unsul lui Dumnezeu, grăia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului” (Is. 42, 7; 61,2) - verset pe care îl va citi și tâlcui Domnul la prima predică în sinagoga din Capernaum (cf. Lc. 4, 18-19). Iar la nașterea Domnului, arătându-se păstorilor pentru a le vesti „bucurie mare” (cf. Lc. 2, 10), îngerii cântau în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14)
Prăznuind ca în fiecare an, cu pregătire duhovnicească, prin post, prin curățirea sufletului prin spovedanie, prin primirea Sfintei Împărtășanii – cinstitul Trup și Sânge al Domnului – ne facem părtași și noi acestui eveniment dumnezeiesc unic, întâmplat cu peste 2000 de ani în urmă, prin participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și prin gustarea din cele ce s-au făcut pentru noi, devenim la rându-ne martori a ceea ce s-a întâmplat în Betleemul Iudeii.
Într-o lume care se identifică deplin cu „veacul acesta” – cu secolul, secularizată - nu este simplu să întrezărești și, cu atât mai mult, să te întâlnești cu cele ale „veacului ce va să fie”… De aceea, s-ar putea isca întrebarea în ce fel noi, creștinii din anul 2009, trăitori în Italia, departe de casă și de atmosfera sărbătorească de acolo, putem să „gustăm” din „bucuria” pe care o vesteau îngerii, la „pacea și bunăvoirea” cântate de ei și, mai ales, cum putem să ne regăsim, după încă un istovitor an de muncă și de viață răvășită de griji, și să-l întâmpinăm pe Dumnezeu Cel întrupat sau, cel puțin, să ne „apropiem” de Cel care a venit la noi nu doar ca să fie „cu noi”, ci și ca noi, veșnic, să nu ne mai despărțim de El?
În scrisoarea pastorală din acest an ne propunem să vă reamintim câteva dintre căile care ne stau la îndemână pentru a ne face părtași la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cu noi, în condițiile mai sus amintite.
Dumnezeiasca Liturghie, slujba la care ar trebui să mergem cu toții, cel puțin duminică de duminică, cuprinde căile cele mai importante prin care să ne facem părtași bunătăților dumnezeiești, așa cum ele ne-au fost predate de apostoli, la porunca Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile (…), învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20)
Prima cale de a ne apropia de Dumnezeu și de a-l cunoaște mai bine este ascultarea și citirea Cuvântului Lui. Astfel noi intrăm, de fapt, în dialog cu Dumnezeu, care e Cel care a avut inițiativa de a ne adresa „cuvântul”, la început în mod direct, așa cum o făcea cu Adam în Rai, mai apoi prin „aleșii” Lui, prin drepții și prorocii Vechiului Testament, iar „în zilele acestea mai de pe urmă” (cf. Evr. 1, 2), la „plinirea vremii” (cf. Gal. 4, 4), ne-a grăit prin însuși Fiul Său – Cuvântul care „trup s-a făcut” (cf. In. 1, 14) - pentru a ne putea grăi față către față, „Chip către chip”.
3
Prin urmare, de fiecare dată când citim sau auzim cuvintele primite prin viu grai de către apostoli și apoi puse în scris de aceștia, prin insuflarea Duhului Sfânt, ne facem părtași cu aceeași prospețime, precum odinioară cei care le auzeau, la același „duh” și la aceeași „viață” ca și aceia, căci ne încredințează Domnul: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh și sunt viață” (In. 6, 63). Aceste cuvinte constituie, pentru tot cel care le „consumă”, o „hrană” de principală necesitate care păstrează sufletul treaz și viguros, căci ne spune Însuși Domnul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
Dacă în vremurile noastre putem avea cu toții la îndemână Sfânta Scriptură pentru a o citi oricând dorim, agitația și ritmul susținut al vieții, al săptămânii de lucru, fac aproape imposibilă, pentru mulți dintre creștini, citirea cu regularitate a cuvântului lui Dumnezeu. De aceea trebuie să știm că, în fiecare duminică și sărbătoare, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, ni se pun înainte, la antifoane, versete cântate din psalmi și apoi ni se citesc și ni se tâlcuiesc cuvinte din Faptele Apostolilor, din epistolele acestora precum și din Evanghelie. La acestea, este bine să se adauge, după putință și voință, în timpul săptămânii, fie și câte puțin, citiri din psalmi sau din alte cărți ale Vechiului Testament: din cartea Facerii, din cartea lui Iov, din Înțelepciunea și Proverbele lui Solomon și, mai ales, din Evanghelie, pentru a primi astfel, împreună cu hrana de care aminteam, și cunoștința mai adâncă a celor despre Dumnezeu. Bine ar fi să revenim la străvechiul obicei de a citi copiilor, ca prime „povești”, minunile săvârșite de Domnul Hristos și pildele rostite de El.
Dumnezeiasca Liturghie constituie, de asemenea, binecuvântatul prilej de a primi și „adevărata mâncare și adevărata băutură” (cf. In. 6, 55) pe care Cuvântul cel întrupat S-a pogorât la noi să ni le aducă pentru a ne face astfel părtași, prin Sfântul Lui Trup și Sânge, la dumnezeirea Sa, așa cum voia încă de la facerea omului.
Aceasta constituie cea de a doua cale lăsată de Domnul Hristos apostolilor și, prin ei, nouă, prin care să ne putem uni cu El, regăsind astfel conștiința de fii – căci „Duhul Fiului Său, strigă în inimile noastre: Avva – Tată!” (cf. Gal. 4, 6). Odată cu primirea, prin Botez, a acestei conștiințe pe care ne-o împărtășește pogorârea la noi a Fiului Celui Unul-Născut al lui Dumnezeu, fiecare dintre noi poate, „cu îndrăznire fără de osândă”, să cheme pe Dumnezeu: „Tată!”. Și pe măsură ce crește în noi această conștiință de fii, nu mai suntem „străini” și singuri nicăieri și niciodată, pentru că „Dumnezeu este cu noi”. Și chiar dacă Domnul Hristos S-a înălțat la cer, noi suntem încredințați că El este credincios făgăduinței făcute apostolilor Săi, când a zis: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Mt. 28, 20). Iar noi, cei care trăim la aproape douăzeci de veacuri după rostirea acestor cuvinte, suntem încredințați tot de El când zice, prin gura sfântului apostol Petru: „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1Pt. 1, 25) și iarăși: „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31).
Prin participarea activă și efectivă la Dumnezeiasca Liturghie, prin ascultarea Evangheliei nașterii Domnului, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, avem deci privilegiul de a fi contemporani cu Cel care „astăzi” se naște în Betleemul Iudeii,
4
devenind astfel și noi martori ai nașterii Lui și vestitori ai acesteia în jurul nostru – „Colindând colind duios, la nașterea lui Hristos”.
Pentru noi toți cei botezați și „îmbrăcați în Hristos” (cf. Gal. 3, 27), venirea Praznicului Nașterii Domnului, așteptarea și pregătirea pentru el, constituie totodată, o pregătire a venirii celei din urmă a Celui înălțat la ceruri și care „iarăși va să vină să judece viii și morții”. De aceea Mireasa-Biserica, dintru începuturile ei, așteaptă și trăiește fiecare duminică, fiecare Dumnezeiască Liturghie, ca fiind întâlnirea cu „Cel ce va să vie”. Și de aceea, așa cum îndeamnă și „ucenicul cel iubit” în cartea Apocalipsei sau a Revelației, Mireasa nu încetează să aștepte venirea Mirelui ei și să-i cheme Numele, zicând mereu: „Vino, Doamne, Iisuse!” (Apoc. 22, 20). Aceasta face că și noi, pe tot parcursul Dumnezeieștii Liturghii, repetăm chemarea: „Doamne miluiește”.
Astfel, Praznicul Întrupării Domnului capătă o semnificație și mai puternică, întărind sau retrezind în noi această conștiință a așteptării și a venirii Celui Preaînalt. De pierderea sau de păstrarea acestei conștiințe a depins și depinde trezvia trăirii vieții în Hristos, „învecuirea” ei sau orientarea ei spre „viața veacului ce va să fie”.
Aceasta este de fapt o a treia cale de a ne apropia de Dumnezeu și de a ne uni cu El, cale pe care au urmat-o atât cei din Vechiul Testament, chemând Numele Domnului – așa cum li Se descoperise pe atunci, îndeosebi după arătarea Sa lui Moise, în muntele Sinai, precum și toți cei care „au iubit arătarea Fiului lui Dumnezeu”, urmând cuvântul sfântului apostol Petru de la Pogorârea Duhului Sfânt, când a zis: „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (F.A. 2, 21).
De aceea, vă îndemnăm ca în toată vremea și oriunde vă aflați: la muncă, în călătorie sau în trafic, să chemați Numele Domnului Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă sau miluiește-ne pre noi”. Această chemare, împreună cu împărtășirea continuă cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului, constituie calea prin care noi, păcătoșii și nevrednicii, putem să mulțumim mai adevărat lui Dumnezeu pentru „toate câte a dat nouă”, așa cum ne învață prorocul David zicând: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 3-4).
Pe lângă aceste căi care ni se pun la îndemână cu ocazia fiecărei Sfinte Liturghii, vă mai înfățișăm încă una, concretă și la îndemâna oricui. Este vorba despre ceea ce Însuși Domnul Hristos ne arată atunci când ne vorbește despre venirea Sa întru slavă „să judece viii și morții”, așa cum ne spune în Evanghelie: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa (…) va zice (…) celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. (…) Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 31; 34-36; 40).
Iată deci de cât de „puțin” ține mântuirea noastră! Așadar, la acest moment de întâmpinare a „Celui ce vine” la noi, nu să ne judece, ci să ne mântuiască, să căutăm să facem și noi acel „mic” bine către unul dintre „aceștia mai mici ai Lui” - știind că Lui îi
5
facem, și astfel, ne va primi și pe noi ca pe cei trei magi de la Răsărit și pe păstorii cei din Betleem și ne va dărui și nouă „bucurie mare” precum le-a dăruit și lor. Făcând astfel, vremurile de criză materială pe care le petrecem se prefac în prilej de bucurie și de redescoperire a folosului pe care ni-l aduce milostenia, așa cum spune și vorba consacrată din popor: „Dar din dar se face rai”.
În încheierea cuvântului nostru, rugăm pe Domnul Cel ce s-a pogorât la noi în smerenia peșterii Betleemului să vă binecuvinteze pe toți și pe toți ai Dumneavoastră, și să vă dăruiască un Praznic plin de pace și de bucurie, iar Anul Nou care vine să vă fie prilej de a vă apropia și mai mult de Dumnezeu, singurul de la care ne vin adevărata fericire și împlinire.
Al Vostru părinte și slujitor, la rugăciune mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și de tot binele doritor,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Dată în Reședința noastră de la Roma, la Praznicul Nașterii Domnului, astăzi 25 Decembrie, la anul mântuirii 2009

vineri, 11 decembrie 2009

Între România comunistă şi România europeană

Bogdan Mateciuc, 2 mai 2009



Au trecut 20 de ani de la Revoluţia sau Lovitura de Stat din 1989. Schimbările economice, sociale şi de mentalitate prin care am trecut sunt uriaşe. Astăzi, printre serviciu, metrou, telecomandă şi canal tv, telefon mobil şi calculatorul conectat la Internet, ne este din ce în ce mai greu să ne amintim de acele vremuri. Privim fotografiile de atunci, ne uităm la chipurile şi la hainele oamenilor, la Daciile de pe stradă, şi ne încearcă un sentiment ciudat. Chiar am fost noi acolo? Copiii noştri nu ne cred şi ne întreabă "Cum aţi putut trăi aşa?"

Aceea era România comunistă. Ne-am grăbit să o uităm, ne-am grăbit să ştergem tot ce avea legătură cu acea perioadă. Am simţit că dacă facem asta, vom fi în mod automat... altfel. Mai bine? Mai buni? Superiori? Avansaţi?

După Lovitura de Stat a apărut la scurt timp obsesia naţională cu "ce spune Europa despre noi", obsesie cultivată şi rafinată până în ziua de azi de politicieni care par să nu aibă nimic în cap decât să clădească aici Noul Bruxelles. Auto-înjositoarea expresie şi mentalitate "ca să intrăm şi noi în Europa" a marcat o generaţie şi a influenţat valorile noastre. Superficial şi idiot, am fost dispuşi să acceptăm tot ce era preluat şi dictat de noua Uniune, gândind că astfel vom scăpa de complexul pe care tot noi ni-l creasem. "Să intrăm şi noi în Europa."

Nimeni sau prea puţini au înţeles că Uniunea nu este Europa şi că Europa nu este Uniunea. Uniunea este o impostoare şi uzurpă numele de Europa, fără însă a-şi invoca şi rădăcinile culturale şi creştine ale acesteia. Dar, pentru masele în paltoane roase de molii, Uniunea era Europa şi era Raiul pe pământ.

Aşa că ne-am apucat cu asiduitate să negăm tot, să dărâmăm tot, să mânjim tot şi să ne înjosim pe noi înşine, într-o adevărată isterie naţională montată împotriva a tot ce era al nostru, specific nouă şi în noi. O isterie bine orchestrată şi întreţinută de politicieni cu gândul la un post la Bruxelles.

Uniunea a devenit noul idol la care am fost chemaţi să ne închinăm. "Ce-o să spună Uniunea despre noi??" Între România comunistă şi România "europeană", ne-am pierdut pe noi înşine.

Astăzi, după ce am intrat în Raiul ruginit al Uniunii, după ce am început să vedem că împăratul e cam gol, ne simţim singuri şi deşerţi. Timid, pe ici, pe colo, încercăm să ne amintim de noi, să redescoperim cine suntem ca popor, istoric şi cultural. O nevoie neînţeleasă şi subconştientă de a ne regăsi şi astfel de a ne raporta corect la Uniuni de orice fel.

Dar lucrurile nu sunt uşoare. În 20 de ani au crescut printre noi pălămidele europeniste - organizaţii care veghează ca nu cumva plecăciunea înaintea idolului să nu fie executată corect, conform cu normele şi directivele de la centru. Ligi, agenţii de monitorizare, asociaţii pentru drepturile omului, toţi desnaţionalizaţii şi străinii de neam şi cuget românesc pretind că au dreptul să ne arate calea. Nu este vorba de calea către regăsirea noastră ca neam, către fiinţa noastră interioară, ci către scopurile şi obiectivele lor pro-unionale. Plătiţi din banii Uniunii şi ale unor miliardari fără ţară, această şleahtă de politologi, analişti şi comentatori pretind că vorbesc în numele nostru, al românilor. Pretind că ne reprezintă şi, cu tupeu, se bagă în faţa noastră şi vor să traseze destinele unui popor.

Ce au în comun Pîrvulescu, Weber, Macovei şi Morar cu noi? Nimic. Dar ei pot vorbi în numele nostru pentru că noi, românii, tăcem. Ne-am pierdut capacitatea de a sta vertical, de a ne prezenta şi a spune cine suntem. Iar când încercăm să o facem, aceşti politologi ne acuză de fundamentalism, extremism şi naţionalism. Între timp, Uniunea are tupeul să ne dicteze cum să tăiem porcul de Crăciun, cum să ne jelim şi să ne îngropăm morţii şi ne cere să-i considerăm pe poponari ca fiind normali.

E treaba lor. Este treaba lor să sape la rădăcina identităţii noastre şi să ne acuze de felurite chestii. Pentru asta sunt plătiţi.

Treaba noastră este să facem un pas în faţă şi să le spunem lor şi tuturor europeniştilor STOP. Până aici. Nu înţelegem să ne integrăm în Uniune în genunchi şi castraţi. Vom fi noi înşine şi ne vom afirma identitatea. Cui nu-i place, treaba lui. Nu contează cum ne vor numi, dar contează să fim noi înşine.

http://www.odaiadesus.ro/romania.html

CONSTANTIN NOICA-SCRISOARE CATRE RAFAIL

Constantin Noica, filosoful prin excelenta al generatiei lui Mircea Eliade si unul dintre cei mai autentici si insemnati ganditori romani si europeni ai secolului trecut, ne-a lasat una din capodoperele sale sub forma si dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuita de calugarirea fiului sau, englez dupa mama si traind in Marea Britanie.
Publicata sub titlul "Scrisoare catre Rafail" in penultimul numar aparut din revista "Prodromos" (numar dublu, 8-9 din 1968 ) editata de Paul Miron si Ioan Cusa in Germania Federala si Franta, ea se incheia cu o veritabila marturisire de credinta. O marturisire care venea la sfarsitul unei profunde analize a lumii in care traim si pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoasterii si nu a iubirii, cum era aceea in care pasea fiul sau.



Constantin Noica - Scrisoare catre Rafail

"Istoria toata, poate, nu este decat o lenta moarte a stapanilor." (Constantin Noica)

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi - mi se spune - care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este - si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a lui Augustin, "iubeste si fa ce vrei". Caci daca iubesti cu adevarat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe "fa ce vrei" de "iubeste". Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate � in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este - omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catra Dumnezeu, sa-l restituim credintei. - Dar iata, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo trei veacuri asa simte omul modern, si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr- adevar pe om in intimitate cu lucrurile - intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa - si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu "izotopii" lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam deci comunitatea de dragoste. - Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii - oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot - cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea, si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: "Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai".

Ce minune de gand si de vorba - pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta - si care nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca era buna.

Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele � daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei !"

300 DE ANI DE LA NASTEREA IN CER A SFANTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI


Despre lucrurile trecatoare
Cum că nu se cuvine a ne alipi inima de lucrurile de acum şi a căuta odihnă şi mîngîiere în desfătările pămînteşti, ci să le căutăm doar în Unul Domnul Dumnezeu
1. Omule! Fii slobod de împătimirea pămîntească, ca, robindu-te desfătărilor celor fără rost, să nu fii legat cu legăturile lacrimilor veşnice. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum ca să nu te amăgeşti de ele ca într-o visare. Nu căuta odihnă în desfătările pămînteşti şi mîngîiere în poftele trupeşti, ci caută-le pe acestea în Domnul Cel ce a zidit toate. Avînd ceva pe pămînt, fii ca şi cum nu ai avea, primind ca şi cum nu ai primi, mîncînd ca şi nemîncînd, bînd ca şi nebînd: fii slobod de toate cele pămînteşti, ca să te alipeşti cu toată inima ta de Unul Domnul. Toate cele pămînteşti durează puţină vreme, iar harul lui Dumnezeu este veşnic. Desfătarea pămîntească nu dă pace şi pofta trupească nu aduce sufletului mîngîiere trainică, ci face tulburare nesfîrşită şi necontenită nemulţumire. Chiar dacă ar fi să trăieşti mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla în ele pace şi odihnă.

2. Cum va putea făptura şi pofta trupului să dea odihnă desăvîrşită şi mîngîiere trainică sufletului, dacă Însuşi Făcătorul făpturii nu va împăca sufletul – dacă nu-l va mîngîia cu mîngîierea Sa, dacă nu-i va dărui veşnica şi pururea fiitoare desfătare?! Precum mlădiţa nu creşte şi nu înfloreşte fără rădăcină, aşa şi sufletul poate avea desăvîrşită mîngîiere doar în harul Domnului şi în Preasfîntul şi mîngîietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţării sale [a sufletului].

3. Adesea sufletul la vreme de necaz şi întristare, dorind să se mîngîie, se întoarce şi se alipeşte de desfătarea pămîntească,căutînd în ele odihnă şi mîngîiere. Dar îndulcindu-se dobitoceşte puţin de ea, dobîndeşte după aceea îndoită apăsare şi necaz. Căci făptura nu poate să dea sufletului mîngîiere adevărată, fără numai o mîngîiere mincinoasă şi amăgitoare, degrab trecătoare şi amestecată cu necaz şi întristare. Omul chiar de va petrece mulţi ani în desfătările trupeşti, cînd se apropie de sfîrşit, gîndeşte că acelea nici nu au fost niciodată, i se pare că totul a fost un vis.

4. Veacul acesta nu are în sine nici un fel de odihnă şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi odihnă sufletului, ci aduc necontenită tulburare şi nemulţumire. Un rău trece, altul vine; una dispare, alta apare ca în învolburările mării şi în schimbările cele din văzduhuri. Totdeauna şi necontenit sufletul se luptă şi se chinuieşte nu doar cu apăsările cele dinafară, ci şi mai mult de către patimile cele dinăuntru: rabdă necazuri de totdeauna, luptă necontenită, precum dinafară, aşa şi dinăuntru. Desfătarea trupească şi frumuseţea vremelnică şi toată îndulcirea trecătoare li se arată celor cu neluare aminte ca fiind ceva mare, dar de îndată ce se va uita cineva mai bine, le va găsi foarte amare şi sfîşietoare pentru suflet. De aceea Domnul, văzînd cele ce sînt mai bune pentru noi, nu în zadar ne porunceşte să urîm aceste părelnice desfătări, ca fără de poticnire să ne îndreptăm către desfătările cele veşnice, către paşnica şi pururea fiitoarea desfătare şi odihnă.

5. Dragostea şi pofta trupească niciodată nu se satură şi nu se linişteşte. Adună frumuseţile din toate ţările şi poftele din întreaga lume – oare ţi se va linişti sufletul? Niciodată, pentru că una are un fel de frumuseţe, iar cealaltă altfel; una are un fel de farmec, iar cealaltă altfel. Dacă vei dori să desfrînezi cu toate acestea în inima ta, cum vei avea în inimă pace şi linişte? Nicicum. Căci acum vei pofti una, iar după aceea altceva; acum vei iubi ceva, iar mîine te vei îngreţoşa; acum vei fi luptat de ceva, iar mîine de altceva. În acest fel sufletul necontenit lucrează şi niciodată nu se linişteşte. Dar cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se alipeşte de Domnul cu toată inima totdeauna petrece în pace şi linişte.

6. Cine a aflat vreodată odihnă şi pace în desfătările trupeşti? Cine a dobîndit vreodată desăvîrşită mîngîiere de la lume? Nimeni. Oare nu toţi şi-au cheltuit viaţa în necaz şi întristare? Oare nu toţi şi-au sfîrşit viaţa în nedumerire şi tulburare? Şi, în cele din urmă, toţi pe neprins de veste sînt seceraţi de secera morţii! Nu este în desfătările trupeşti odihnă şi adevărată mîngîiere, ci război şi luptă de totdeauna pentru suflet. Şi iarăşi, cu cît vei iubi mai mult ceva, cu atît mai mult te vei întrista după aceea; cu cît îţi vei alipi inima mai mult de desfătarea trupească, cu atît mai mare îţi va fi necazul şi greutatea după aceea.

(…)

9. O, cît de învolburată şi plină de griji este viaţa acestei lumi deşarte! Nu este în ea nici o mîngîiere şi odihnă: doar povară şi o mare apăsare a sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine vorba lumii şi tulburare şi necazuri neaşteptate. De la naştere şi pînă la moarte omul nu mai are pace, ci [numai] tulburare şi nemulţumire de totdeauna. Căci omul se naşte în lume cu durere şi strigăt, creşte şi trăieşte în necazuri şi întristări, iar sfîrşitul său este de mult plîns şi tînguire. După moarte trupul lui merge spre hrană viermilor, iar sufletul la judecată şi urmarea necunoscută a judecăţii. De aceea, să nu-ţi lipeşti inima de veacul acesta, nu te desfrîna în desfătările trupeşti, ca să nu te trezeşti gol şi deşert de orice bine. Caută totdeauna pe Domnul ca să te învredniceşti de bunătăţile cele veşnice: bogaţii – în desfătări trupeşti – au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33).

10. Aşadar, ziua şi noaptea caută pe Domnul, ziua şi noaptea caută pe Făcătorul de bine, pînă cînd Îl vei găsi pe El şi Îl vei dobîndi. Caută-L în toate colţurile pămîntului; caută-L în toată lumea; caută-L în slavă şi în bogăţie, în fumuseţea trupească, în desfătările pămînteşti; caută-L în orice făptură – dar nicăieri nu-L vei găsi. Căci El te [sus]ţine pe tine întreg, însă tu nu-L cunoşti; El este în tine întreg, însă tu nu-L ştii; împărăţia cerurilor este înăuntrul tău, însă tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea pururea fiitoare e înăuntrul tău, însă tu nu o pricepi. Ci caută-L pe Domnul în tine zi şi noapte ca să-L găseşti şi găsindu-L vei dobîndi odihna veşnică şi vei striga cu bucurie:

“Veniţi şi vedeţi, că am aflat pe Cel dorit şi m-am împreunat cu Cel pururea fiitor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”.

Traducere de ieromonahul Savatie Baştovoi din “Alfavita Duhovnicească”

Icoane ale tuturor sfinţilor de peste an