Spre Taina cea uitata a Euharistiei
La inceput, impartasirea tuturor credinciosilor la Liturghie era conceputa de Biserica drept scopul vadit al Euharistiei si infaptuirea cuvintelor Mantuitorului: "Sa mancati si sa beti la Cina Mea, in Imparatia Mea." (Luca 22, 30). De aceea, "prin forma ei", Euharistia era Cina, era implinirea ei prin impartasirea obsteasca.
Explicarea este ceruta de indepartarea treptata - de-a lungul istoriei - a unui numar tot mai mare de membri ai Bisericii de la intelegerea aceasta a Euharistiei, reducand-o la o intelegere individuala. Credinciosul contemporan si omul bisericesc nu simte nevoia de a se impartasi la fiecare Liturghie. El cunoaste din catehism "ca Biserica, cu vocea ei de mama, ii indeamna pe ravnitorii de evlavie sa se marturiseasca inaintea preotului duhovnic si sa se impartaseasca de patru ori pe an sau in fiecare luna, iar pe toti, in mod obligatoriu, o data de an" (Mitropolitul Filaret, Catehismul ortodox, partea I, intrebarea 90).
Acela care doreste sa se impartaseasca e obligat a primi taina marturisirii si, in sfarsit, trebuie sa subliniem ca, daca un mirean doreste sa se impartaseasca "peste norma obisnuita", dorinta lui neavand nici o baza in invatatura bisericeasca a Tainei, este considerat de obicei ca unul care cauta "a se impartasi mai des", si nu ca unul care implineste chemarea crestina, ca madular al Bisericii, ca madular in Trupul lui Hristos.
Aceasta conceptie a intrat si s-a intarit atat de puternic in viata bisericeasca, incat in Catehism aflam intrebari ca de exemplu: "Ce participare pot avea, in Liturghia Dumnezeiasca, aceia care o asculta doar, fara a primi Sfanta Impartasanie?" Raspunsul la aceasta intrebare: "Ei pot si trebuie sa participe cu rugaciunea, cu credinta si cu aducerea-aminte neincetata a Domnului nostru Iisus Hristos, care a poruncit ca aceasta sa faceti intru pomenirea Lui". (Observam insa ca impartasirea cu Sfintele Daruri a poruncit-o Hristos tocmai prin cuvintele: "Luati, mancati... Beti dintru acesta toti...") Mentionam, de asemenea, ca intrebarile cu privire la cei ce nu se impartasesc si raspunsurile date se refera la majoritatea credinciosilor si nu numai la cazuri exceptionale. Vai, exceptia de la aceasta invatatura o alcatuiesc tocmai cei care se impartasesc.
Ce s-a intamplat? Cum si de ce se mentine de veacuri aceasta metamorfoza in intelegerea Euharistiei - nu numai de catre poporul bisericesc, dar si de episcopi, de cler si, in sfarsit, de teologi - care reduc Euharistia la "una dintre taine", la unul dintre "mijloacele de sfintire". Oricat de straniu ar parea, noi nu aflam raspuns la aceste intrebari in teologia noastra oficiala, academica. Si totusi, dupa cum am aratat mai sus, aici nu e vorba despre o evolutie a disciplinei bisericesti, o diminuare a evlaviei, o influenta apuseana etc, aici este vorba de o cotitura spirituala in constiinta si in intelegerea Bisericii insesi, in intregul ei.
In timpurile noastre - in lumina celor spuse mai sus, cand impartasirea e inteleasa ca act particular, personal - pregatirea pentru impartasanie a devenit tot o pregatire particulara, in cartile noastre de rugaciune se tiparesc rugaciuni dinaintea impartasirii care nu intra in textul si in ritualul Liturghiei, in afara de doua care se citesc chiar inainte de impartasanie.
In cartea de rugaciuni sunt incluse si rugaciunile de multumire dupa Impartasanie, care, de asemenea, sunt individuale si necuprinse in Liturghie. Din aceasta se intelege ca nu toti cei prezenti la Liturghie se impartasesc, si rugaciunile par a fi nominale. Alcatuirea, practica, timpul citirii lor se deosebesc, asa cum se deosebesc si prescriptiile cu privire la postire. Prin continutul lor, majoritatea acestor rugaciuni sunt frumoase, duhovnicesti si foarte folositoare. Noi nu vorbim despre rugaciuni, ci despre locul lor in Liturghie, in Taina.
Fapt este ca nicaieri - de la inceputul anaforalei, adica de la Liturghia celor credinciosi si pana la sfarsitul ei - nu aflam nici o indicatie de participare a doua categorii de credinciosi: cei care se impartasesc si cei care nu se impartasesc cu Sfintele Taine.
Sfantul Apostol Pavel scrie corintenilor. "De cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti, pana cand va veni. Astfel, oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat fata de Trupul si Sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din painea aceasta si sa bea din paharul acesta. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, acela mananca si bea siesi osanda, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si nu putini mor. Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Fiind insa judecati, suntem pedepsiti de Domnul ca sa fim osanditi impreuna cu lumea." (I Cor. XI, 26-32)
Nu poate fi nici o indoiala ca, in duhovnicia crestinismului primar, factorul obstesc il intareste pe cel personal, iar cel personal nu este posibil fara cel obstesc. Intre intelegerea de atunci si cea de acum a notiunilor de personal si de obstesc exista o mare deosebire. Apostolul Pavel ii dojeneste pe credinciosii care se impartasesc cu nevrednicie si ii ameninta cu osanda. El ii cheama ca sa se cerceteze pe ei insisi. insa niciodata si nicaieri nu le propune alegerea: "Voi, cei vrednici, impartasiti-va, iar voi, cei nevrednici, sa va abtineti." Alegerea aceasta a dus cu incetul la abtinerea aproape a majoritatii membrilor Bisericii si la pierderea simtului si a intelegerii Euharistiei ca lucrare obsteasca sau ca Liturghie. Chiar si simtul abtinerii parca a secat, s-a pierdut, s-a transformat intr-un fel de prescriptie disciplinara ("de patru ori pe an"), cu obligativitatea marturisirii, ca un fel de bilet pentru impartasire.
Biserica primara cunoaste ca nimeni - in intreaga creatie - nu este vrednic ca prin virtutile sale spirituale, prin "demnitatea" sa, sa se apropie de Trupul si de Sangele lui Hristos si, ca urmare, pregatirea nu consta in calculul si in analiza "pregatirii" si a "nepregatirii", ci in raspunsul iubirii la iubire - "ca si noi cu toti sfintii, care din veac Ti-au placut Tie, sa fim partasi vesnicelor Tale bunatati pe care le-ai pregatit celor care Te iubesc pe Tine, Doamne."
La ecfonisul proistosului: "Sfant este Domnul Dumnezeul nostru!" - Biserica raspundea: "Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu si Tatal, Amin." Insa afirmand, enuntand aceasta marturisire, Biserica primara stia ca usile sunt deschise tuturor pentru a intra "in patria dorita", unde "nu va fi despartire, o, prietenilor!"
De aceea, pregatirea pentru impartasire se si incheie in unitatea obsteasca si particulara cu rugaciunea domneasca, cu rugaciunea data noua de insusi Hristos. Caci, in cele din urma, totul depinde de un singur lucru: putem oare noi, "voim oare noi cu toate dorintele noastre", cu intreaga fiinta, fara sa ne oprim la toate nedemnitatile noastre, la caderile, la tradarile, la lenevia noastra, sa primim cuvintele acestei rugaciuni ca fiind ale noastre, sa le dorim pe ele ca pe ale noastre: "Sfinteasca-se Numele Tau, sa vina imparatia Ta, sa fie voia Ta, precum in cer si pe pamant."
In ultimul timp, in Biserica Ortodoxa s-a marcat parca o renastere euharistica vadita, in primul rand prin dorinta unui mare numar de mireni de a se impartasi mai des. Renasterea aceasta se produce in diferite feluri, in diferite locuri si culturi. Dar, oricata bucurie ne-ar aduce aceasta renastere, sunt convins ca o ameninta o multime de pericole, dintre care cel mai de seama este "sacralizarea" Bisericii.
De veacuri, de cand Biserica vietuieste cu statele si cu imperiile, ea s-a transformat in organizatie, in institutie, pentru a satisface "nevoile duhovnicesti" ale credinciosilor; s-a transformat in organizatie, supusa pe de o parte acestor "nevoi", pe de alta parte supusa hotararii celor care o conduc. Trasatura care deosebeste lumea de Biserica, dar care totusi le si leaga intre ele - atat de vadita pentru Biserica primara -, a devenit trasatura care desparte lumea de Biserica.
Sunt convins ca renasterea adevarata a Bisericii va incepe cu renasterea euharistica, insa in sensul deplin al acestui cuvant. Defectul tragic din istoria Confesiunii ortodoxe se datoreste nu numai nedeplinatatii ei - si afirm aceasta fara teama -, ci si lipsei teologiei tainelor, reducerii acestei teologii la schemele si la categoriile gandirii apusene. Biserica nu este organizatie, ci este poporul nou al lui Dumnezeu, Biserica nu este religie de cult, ci este Liturghia care cuprinde in sine intreaga creatie a lui Dumnezeu.
Biserica nu este invatatura despre lumea de dupa moarte, ci este intampinarea plina de bucurie a imparatiei lui Dumnezeu. Biserica este taina lumii, taina Mantuirii si taina Imparatiei lui Hristos. Ramane sa tragem concluzia acestor ganduri incomplete, prin cateva scurte insemnari despre randuiala impartasaniei. Aceste insemnari sunt mai ales de ordin "tehnic", de "cult", in sensul strict al acestui cuvant. Continutul lor a fost amplu expus de catre arhimandritul Kiprian (Kern), in lucrarea Euharistia (Paris, 1947).
Preot Alexander Schmemman
La inceput, impartasirea tuturor credinciosilor la Liturghie era conceputa de Biserica drept scopul vadit al Euharistiei si infaptuirea cuvintelor Mantuitorului: "Sa mancati si sa beti la Cina Mea, in Imparatia Mea." (Luca 22, 30). De aceea, "prin forma ei", Euharistia era Cina, era implinirea ei prin impartasirea obsteasca.
Explicarea este ceruta de indepartarea treptata - de-a lungul istoriei - a unui numar tot mai mare de membri ai Bisericii de la intelegerea aceasta a Euharistiei, reducand-o la o intelegere individuala. Credinciosul contemporan si omul bisericesc nu simte nevoia de a se impartasi la fiecare Liturghie. El cunoaste din catehism "ca Biserica, cu vocea ei de mama, ii indeamna pe ravnitorii de evlavie sa se marturiseasca inaintea preotului duhovnic si sa se impartaseasca de patru ori pe an sau in fiecare luna, iar pe toti, in mod obligatoriu, o data de an" (Mitropolitul Filaret, Catehismul ortodox, partea I, intrebarea 90).
Acela care doreste sa se impartaseasca e obligat a primi taina marturisirii si, in sfarsit, trebuie sa subliniem ca, daca un mirean doreste sa se impartaseasca "peste norma obisnuita", dorinta lui neavand nici o baza in invatatura bisericeasca a Tainei, este considerat de obicei ca unul care cauta "a se impartasi mai des", si nu ca unul care implineste chemarea crestina, ca madular al Bisericii, ca madular in Trupul lui Hristos.
Aceasta conceptie a intrat si s-a intarit atat de puternic in viata bisericeasca, incat in Catehism aflam intrebari ca de exemplu: "Ce participare pot avea, in Liturghia Dumnezeiasca, aceia care o asculta doar, fara a primi Sfanta Impartasanie?" Raspunsul la aceasta intrebare: "Ei pot si trebuie sa participe cu rugaciunea, cu credinta si cu aducerea-aminte neincetata a Domnului nostru Iisus Hristos, care a poruncit ca aceasta sa faceti intru pomenirea Lui". (Observam insa ca impartasirea cu Sfintele Daruri a poruncit-o Hristos tocmai prin cuvintele: "Luati, mancati... Beti dintru acesta toti...") Mentionam, de asemenea, ca intrebarile cu privire la cei ce nu se impartasesc si raspunsurile date se refera la majoritatea credinciosilor si nu numai la cazuri exceptionale. Vai, exceptia de la aceasta invatatura o alcatuiesc tocmai cei care se impartasesc.
Ce s-a intamplat? Cum si de ce se mentine de veacuri aceasta metamorfoza in intelegerea Euharistiei - nu numai de catre poporul bisericesc, dar si de episcopi, de cler si, in sfarsit, de teologi - care reduc Euharistia la "una dintre taine", la unul dintre "mijloacele de sfintire". Oricat de straniu ar parea, noi nu aflam raspuns la aceste intrebari in teologia noastra oficiala, academica. Si totusi, dupa cum am aratat mai sus, aici nu e vorba despre o evolutie a disciplinei bisericesti, o diminuare a evlaviei, o influenta apuseana etc, aici este vorba de o cotitura spirituala in constiinta si in intelegerea Bisericii insesi, in intregul ei.
In timpurile noastre - in lumina celor spuse mai sus, cand impartasirea e inteleasa ca act particular, personal - pregatirea pentru impartasanie a devenit tot o pregatire particulara, in cartile noastre de rugaciune se tiparesc rugaciuni dinaintea impartasirii care nu intra in textul si in ritualul Liturghiei, in afara de doua care se citesc chiar inainte de impartasanie.
In cartea de rugaciuni sunt incluse si rugaciunile de multumire dupa Impartasanie, care, de asemenea, sunt individuale si necuprinse in Liturghie. Din aceasta se intelege ca nu toti cei prezenti la Liturghie se impartasesc, si rugaciunile par a fi nominale. Alcatuirea, practica, timpul citirii lor se deosebesc, asa cum se deosebesc si prescriptiile cu privire la postire. Prin continutul lor, majoritatea acestor rugaciuni sunt frumoase, duhovnicesti si foarte folositoare. Noi nu vorbim despre rugaciuni, ci despre locul lor in Liturghie, in Taina.
Fapt este ca nicaieri - de la inceputul anaforalei, adica de la Liturghia celor credinciosi si pana la sfarsitul ei - nu aflam nici o indicatie de participare a doua categorii de credinciosi: cei care se impartasesc si cei care nu se impartasesc cu Sfintele Taine.
Sfantul Apostol Pavel scrie corintenilor. "De cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti, pana cand va veni. Astfel, oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat fata de Trupul si Sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din painea aceasta si sa bea din paharul acesta. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, acela mananca si bea siesi osanda, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si nu putini mor. Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Fiind insa judecati, suntem pedepsiti de Domnul ca sa fim osanditi impreuna cu lumea." (I Cor. XI, 26-32)
Nu poate fi nici o indoiala ca, in duhovnicia crestinismului primar, factorul obstesc il intareste pe cel personal, iar cel personal nu este posibil fara cel obstesc. Intre intelegerea de atunci si cea de acum a notiunilor de personal si de obstesc exista o mare deosebire. Apostolul Pavel ii dojeneste pe credinciosii care se impartasesc cu nevrednicie si ii ameninta cu osanda. El ii cheama ca sa se cerceteze pe ei insisi. insa niciodata si nicaieri nu le propune alegerea: "Voi, cei vrednici, impartasiti-va, iar voi, cei nevrednici, sa va abtineti." Alegerea aceasta a dus cu incetul la abtinerea aproape a majoritatii membrilor Bisericii si la pierderea simtului si a intelegerii Euharistiei ca lucrare obsteasca sau ca Liturghie. Chiar si simtul abtinerii parca a secat, s-a pierdut, s-a transformat intr-un fel de prescriptie disciplinara ("de patru ori pe an"), cu obligativitatea marturisirii, ca un fel de bilet pentru impartasire.
Biserica primara cunoaste ca nimeni - in intreaga creatie - nu este vrednic ca prin virtutile sale spirituale, prin "demnitatea" sa, sa se apropie de Trupul si de Sangele lui Hristos si, ca urmare, pregatirea nu consta in calculul si in analiza "pregatirii" si a "nepregatirii", ci in raspunsul iubirii la iubire - "ca si noi cu toti sfintii, care din veac Ti-au placut Tie, sa fim partasi vesnicelor Tale bunatati pe care le-ai pregatit celor care Te iubesc pe Tine, Doamne."
La ecfonisul proistosului: "Sfant este Domnul Dumnezeul nostru!" - Biserica raspundea: "Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu si Tatal, Amin." Insa afirmand, enuntand aceasta marturisire, Biserica primara stia ca usile sunt deschise tuturor pentru a intra "in patria dorita", unde "nu va fi despartire, o, prietenilor!"
De aceea, pregatirea pentru impartasire se si incheie in unitatea obsteasca si particulara cu rugaciunea domneasca, cu rugaciunea data noua de insusi Hristos. Caci, in cele din urma, totul depinde de un singur lucru: putem oare noi, "voim oare noi cu toate dorintele noastre", cu intreaga fiinta, fara sa ne oprim la toate nedemnitatile noastre, la caderile, la tradarile, la lenevia noastra, sa primim cuvintele acestei rugaciuni ca fiind ale noastre, sa le dorim pe ele ca pe ale noastre: "Sfinteasca-se Numele Tau, sa vina imparatia Ta, sa fie voia Ta, precum in cer si pe pamant."
In ultimul timp, in Biserica Ortodoxa s-a marcat parca o renastere euharistica vadita, in primul rand prin dorinta unui mare numar de mireni de a se impartasi mai des. Renasterea aceasta se produce in diferite feluri, in diferite locuri si culturi. Dar, oricata bucurie ne-ar aduce aceasta renastere, sunt convins ca o ameninta o multime de pericole, dintre care cel mai de seama este "sacralizarea" Bisericii.
De veacuri, de cand Biserica vietuieste cu statele si cu imperiile, ea s-a transformat in organizatie, in institutie, pentru a satisface "nevoile duhovnicesti" ale credinciosilor; s-a transformat in organizatie, supusa pe de o parte acestor "nevoi", pe de alta parte supusa hotararii celor care o conduc. Trasatura care deosebeste lumea de Biserica, dar care totusi le si leaga intre ele - atat de vadita pentru Biserica primara -, a devenit trasatura care desparte lumea de Biserica.
Sunt convins ca renasterea adevarata a Bisericii va incepe cu renasterea euharistica, insa in sensul deplin al acestui cuvant. Defectul tragic din istoria Confesiunii ortodoxe se datoreste nu numai nedeplinatatii ei - si afirm aceasta fara teama -, ci si lipsei teologiei tainelor, reducerii acestei teologii la schemele si la categoriile gandirii apusene. Biserica nu este organizatie, ci este poporul nou al lui Dumnezeu, Biserica nu este religie de cult, ci este Liturghia care cuprinde in sine intreaga creatie a lui Dumnezeu.
Biserica nu este invatatura despre lumea de dupa moarte, ci este intampinarea plina de bucurie a imparatiei lui Dumnezeu. Biserica este taina lumii, taina Mantuirii si taina Imparatiei lui Hristos. Ramane sa tragem concluzia acestor ganduri incomplete, prin cateva scurte insemnari despre randuiala impartasaniei. Aceste insemnari sunt mai ales de ordin "tehnic", de "cult", in sensul strict al acestui cuvant. Continutul lor a fost amplu expus de catre arhimandritul Kiprian (Kern), in lucrarea Euharistia (Paris, 1947).
Preot Alexander Schmemman
Ne putem impartasi la fiecare Sfanta Liturghie ?
Intrebare: Va rugam sa ne vorbiti putin despre Sfanta Impartasanie, despre deasa Impartasanie. Poate cunoasteti problema de la noi din tara, referitor la cei doi mari Luceferi ai Ortodoxiei, Parintele Ioan de la Recea si Parintele Cleopa Ilie, care au pareri diferite. Ce legatura este intre parerile lor?
Parintele Rafail Noica: Intai as vrea sa indemn pe toti fratii sa nu impartim Biserica, sa nu se "polarizeze" Biserica. Nu trebuie sa gandim ca doi poli. Eu as zice ca cel mai drept ar fi sa gandim ca scoli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu stiu de ce este asa, si las in mainile Domnului, Care Singur stie sa mantuiasca pe om; dar s-ar putea ca in jurul Parintelui Cleopa Ilie sa se mantuiasca un anumit fel de om, iar in jurul Parintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om - intr-adevar, nevoi diferite!
Aceasta viziune a intregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o traire mai adevarata, daca o traim in duh si in adevarul lui Hristos. Deci as vrea sa indemn pe toti fratii si surorile catre aceasta traire, sa stiti intai macar teoretic; dar rugati-va ca Dumnezeu sa dezvaluie, si noua, si Bisericii intregi, aceasta viziune - ca mi-e teama uneori de acest risc de polarizare. Si acesta este primul lucru.
Al doilea lucru pe care l-am vazut citind scrierile Parintelui Cleopa (am citit putin si am auzit putin din lucrurile nenumarate cu care ne imbogateste Sfantul Parinte), dar vad ca nu este asa de definita pozitia lui ca fiind impotriva desei Impartasanii. Din ce am citit eu, as spune ca lasa cel putin usa deschisa, dar are si o anume pozitie, si probabil ca pozitia aceasta este in legatura cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea sa le trimita la Parintele Cleopa.
Iar, intre noi, eu zic asa: Domnul sa lumineze pe fiecare - daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Cleopa, apoi la scoala Parintelui Cleopa sa ma mantuiasca Dumnezeu (nu zic neaparat ca trebuie sa ne ducem la acest Parinte; dar oricare Parinte o sa dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, si mai des pentru altul). Iar daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Ioan de la Recea, apoi sa am parte de scolirea in felul Parintelui Ioan. Deci trebuie sa avem ingaduinta, sa lasam "usi deschise" si sa dam posibilitatea lui Dumnezeu sa ne mantuiasca pe fiecare cum stie, fiindca omul nu este un obiect al productiei in masa ca in fabricile moderne.
Fiecare om este o alta mantuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodata in istorie si in toata creatia, si niciodata nu va mai fi. Si asta are de-a face cu maretia fiecarui om. Si deci fiecare este o cu totul alta cale decat oricare alt om, dintru nefiinta intru fiinta. Se aseamana caile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodata identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.
In creatia lui Dumnezeu nu exista repetitie; se pare ca nici fulgii de zapada, cate miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cat mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se intampla? (Eu totdeauna am avut tendinta sa gandesc intre doua extreme, sa duc gandirea pana la capat, ba chiar adesea pana la absurd.) in Biserica Ortodoxa este oprita impartasirea mai des de o data pe zi. In Catolicism pot sa faca pana la sapte liturghii pe zi, si acel preot sa se impartaseasca de sapte ori. In Biserica noastra, nu.
As face un pas mai inapoi, in inceputurile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu exista repetitie, dar in nici un fel si nicaieri. Dumnezeu face o data pentru vecinicie, si cuvantul lui Dumnezeu nu se repeta. Daca Hristos si-a dat Trupul si Sangele ca sa impartaseasca pe om, omul se impartaseste o singura data in toata vecinicia si e destul. Parintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea ca si orice rugaciune, daca o spunem o data, si nici macar rugaciunea intreaga, doar cuvintele "Tatal nostru," in deplina constiinta duhovniceasca, suntem mantuiti pentru vecinicie.
Adica, in gandirea lui Dumnezeu, in facerea lui Dumnezeu, mantuirea s-a facut. Dar ce se intampla: Noi care traim in timpul acesta al spiralei, al repetitiei, al renasterii, s.a.m.d. - cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii si a materiei - ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca sa ajungem la desavarsirea oricarui lucru pe care vrem sa-l desavarsim. Nimica nu se intampla ca pentru Dumnezeu: "Sa fie!" - si iata a fost. Pentru om nu este asa, el trebuie sa munceasca pentru aceasta cu sudoarea fruntii. Asa si la mantuire. Ce se intampla? Ne impartasim; dar am cunoscut oare harul, in intregimea lui, fiindca ne-am impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic - Doamne fereste! -cum de multe ori ne impartasim, cum spunem in Rugaciune, "nedeslusind Trupul si Sangele Tau"). Si atunci ce facem? Pai revenim, si revenim, pana cand repetitia - nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine - ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetitia.
Si revin la Biserica Ortodoxa, nu mai des decat o data pe zi, si o data numai intr-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe acelasi altar de doua ori in aceeasi zi. Ce este acest inteles al zilei? Pentru Dumnezeu este o data, o data pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un "timp" care se desfasoara la un infinit matematic. "Vecinicia," spunea tot Parintele Sofronie cu un zambet siret, "este foarte scurta, este numai o clipa", doar o clipa care nu sfarseste, nu are desfasurare, este vecinicul prezent.
Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvantul meu este deja in trecut, iar ce am in gandul meu este in viitor; cand il spun, s-a si dus in trecut. In scurgerea aceasta a timpului nu exista prezent. Din punct de vedere stiintific am putea zice ca prezentul este o fictiune. Dar noi nu zicem "fictiune," fiindca nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru ca prezentul il traim: dar prezentul este un fel de limita intre trecut si viitor, care tot curge, curge, curge.
Vecinicia este invecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trait harul veciniciei inca de pe pamant, nu poate sa o conceapa macar. Noi, in cel mai bun caz, putem intelege vecinicia printr-o capacitate "filosofica," la care ma refer eu acuma.
Deci vecinicia este o clipa, clipa scurta, dar sa nu ne inchipuim prea mult, fiindca nici nu putem in starea noastra - numai harul singur ne-o poate dezvalui prin traire. Dar, pentru moment, sa ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopti inchipuie moartea; iar ziua ce se incheie cu noaptea - chipul intregii vieti; iar intreaga viata este chipul veciniciei. Asadar o zi este chipul intregii vecinicii, chipul "zilei celei neinserate".
Limitati-va gandurile la ziua de astazi, e destul trezvia aceasta - "Astazi de veti auzi glasul Domnului...". Si acel astazi devine un fel de vecinicie; nasterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristica experientei vietii noastre de la nastere pana la moarte. Si deci ziua reprezinta in viata pamanteasca a omului un fel de "vecinicie." Si Biserica spune: E un nonsens sa te impartasesti de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie sa insisti niciodata: o data - si pe veci! Dar care veci? Ei uite, traim un fel de "vecinicie" in douazeci si patru de ore.
Dar acuma merg mai departe. Daca "nu mai des de o data pe zi," inseamna ca impartasania se poate primi in fiecare zi. Si Sfantul Vasile, dar si alti multi sfinti spuneau ca crestinii ar vrea sa se impartaseasca zilnic, ca sa incepem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare "vecinicie" s-o sfintim cu Dumnezeu.
Impartasindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trai poate chiar ceea ce cerem in Liturghie, "ziua intreaga, desavarsita, sfanta, fara de pacat." Fara Dumnezeu nimic nu se poate face; ca si Mantuitorul a spus: "Ramaneti in Mine, ca altoiul in vita, ca fara de Mine nu puteti face nimic" - ca si cum ai taia o craca dintr-un trunchi, si se vestejeste. Si as zice ca, intr-o anume masura, o zi fara impartasanie este o zi in care ne vestejim duhovniceste.
Dar povestea noastra nu s-a oprit aicea. Experienta Bisericii este ca nu toti au intensitatea si ravna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; si atuncea a intervenit, prin intelepciunea, prin inteleptirea omului data de catre Duhul Sfant, si practica aceasta a abtinerii. De exemplu: "Cu cine esti, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Daca nu cu Dumnezeu, atunci ramai fara Dumnezeu si gusta si vezi. Iti place? Vrei asta? Ca Dumnezeu nu forteaza nimica. Si aicea intervine notiunea adevarat crestina de pedeapsa.
Pedeapsa inseamna "educare de copii" (pes in greceste inseamna "copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne invata. Cum ne invata? Daca noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage catre El, ci zice: "Bine, incearca, gusta." L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam sa manance din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi cand zicem "oprit," sa bagam de seama ce zicem, sa intelegem ce zicem prin "rodul oprit." Pericolul este ca nu era "oprit," nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: "Adame..," si asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Daca Adam "nu a vrut," Dumnezeu i-a dat voie, dar mai tarziu l-a cercetat; in cuvintele lui Dumnezeu, "Adame, unde esti?", este un fel de a zice: "Te bucuri de asta? Nu ti-am spus Eu ca o sa fie moarte daca o sa mananci din asta? Ti s-au deschis ochii, cum ti-a spus sarpele? Asta era ce voiai sa vezi? Sa te vezi gol si sa te rusinezi? Te rusinai tu inainte sa mananci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ti-am dat-o avea vreo rusine in ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce esti acuma?"
Adam nu a inteles graiul lui Dumnezeu si a dus pacatul mai departe. in loc sa zica "Am gresit, Doamne, intr-adevar nu voiam," a dat vina pe Dumnezeu. "Pai, femeia pe care Tu mi-ai dat-o." Si Dumnezeu iarasi l-a lasat, si S-a intors catre femeie: "Hai sa-mi iau raspunderea asupra Mea, poate ca el Ma vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, imi iau raspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai facut?" Si Eva raspunde in acelasi duh. Si atuncea ce se intampla? Pedeapsa, educatia: Adam trebuia sa guste din moarte si, gustand din moarte si din durerile ei, poate candva avea sa strige: "Miluieste-ma, Dumnezeule, gresit-am, nelegiuit-am inaintea Ta," cum spunem in Canonul Sfantului Andrei. Si strigatul acesta al Prorocilor, "Pleaca cerurile si Te pogoara, Doamne, ca fara Tine nu ne mantuim!" Si "a plecat cerurile," si S-a pogorat, si a preluat creatia Lui, reinnoirea omului. Dar vedeti ca Dumnezeu nu opreste, ci lasa, si asta-i pericolul cu Dumnezeu. Si asta se intampla si cu noi.
Paganii, fiind intorsi dintr-un intuneric al paganatatii, au simtit harul puterii vietii celei noi, au putut sa traiasca aceasta noua ravna a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfantul Pavel (desi el nu era pagan). Ceea ce era lumina in Vechiul Testament, in Lumina lui Hristos s-a facut intunerec; iar acuma, lumina in care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, facandu-se intuneric, cu aceeasi ravna mergea acest Pavel, "ca un al doilea Ilie," sa distruga de pe fata pamantului "secta asta care indumnezeieste pe un om oarecare."
Deci pentru ravna asta, buna in sine, chiar daca prost intrebuintata, Hristos Dumnezeu, stiind ce era bun in inima lui Pavel, vine si i se arata in Lumina. Dupa Lumina aceasta, Pavel orbeste (fiindca ce era lumina in Vechiul Legamant ramane ca intuneric fata de lumina Noului Legamant, fata de Lumina lui Hristos); si Pavel se preschimba, si cu cata insuflare poate sa vorbeasca el despre Cel pe care odinioara il omora si II prigonea, si devine marele stalp al Bisericii, si "Apostolul neamurilor."
Cu timpul insa s-a introdus in viata si experienta Bisericii o anume "polaritate" intre ce este mantuitor si ce este ziditor - un paradox! Mantuitor este a se impartasi cu Hristos. Dar in unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora sa nu se impartaseasca o vreme, pentru felurite motive. Si aceasta, mai ales incepand cu Sfantul Constantin cel Mare, cand toti membrii Imperiului Roman au trebuit sa se boteze, din porunca imparatului.
Da, crestinismul devenise religia noului Imperiu, dar daca nu toti devenisera crestini din convingere, nici constiinta lor nu era la inaltimea crestinismului originar. Si totusi, a inceput o perioada lunga in care Hristos avea sa "imparateasca cu sfintii Lui," cel putin in masura in care Biserica a impartasit lumii, prin sfintii ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societatii crestine. Crestine - dar numai intr-o oarecare masura, ca aceste norme, aceste "valori," formal acceptate de "toata lumea," au suferit mult amestec cu ipocriziile si vicleniile unei omeniri, care in realitate niciodata nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea ca doua mii de ani nu au fost destul omenirii ca sa inteleaga mesajul lui Hristos.
In aceasta "imparatie" a lui Hristos pe pamant cu sfintii Lui, care au dat canoanele si normele, felul de a fi, etosul si etica morala, omul nu a stiut sa traiasca niciodata lucrul acesta, asa cum Adam nu a stiut sa traiasca in Rai; si, in loc sa se apropie de Dumnezeu, omul s-a instrainat, "i s-a urat cu binele," cum zicem noi. Totul era asa usor, biserici la doi pasi una de alta, preoti cati vrei, cu duiumul, te puteai impartasi orisiunde, orisicand si in fiecare zi: Raiul pe pamant! Ei, nu a fost sa fie asa, fiindca omul nu a stiut sa-si traiasca Raiul, si atunci Biserica a recunoscut nevoia de a indeparta putin impartasania, de a introduce un "pelerinaj," un post, si asta ca omul sa vina la impartasanie cu o constiinta ascutita cat de cat, sa simta "pe pielea lui" ca este ceva important.
Caci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o lingurita cu o bucatica de paine si un pic de vin. Cum zicea un preot care intreba pe parohieni; "Stiti cu ce va impartasiti? Stiti ce este impartasania?" "Apai cuminecatura, Dom' Parinte." "Si cuminecatura ce este?" "Apai impartasanie, Dom' Parinte." Si nu o mai scotea la capat. Si asa, am ajuns intr-o situatie in care omul nu mai are nici o notiune despre cele sfinte; nici ca un pacat este un pacat, si nu cunoaste "nici gustul harului." Si atunci de unde sa incepi? Pai incepi punand cateva stavile, infricosand putin pe om, si aici trebuie multa bagare de seama, ce fel de infricosare, nu ca sa-l alungi pe om de la Biserica, dar ca sa-i trezesti o oarecare constiinta, sa-l increstinezi putin cate putin si sa-l aduci la impartasanie, la lucrul cel mantuitor, mai des.
Asadar se intampla ca neimpartasania poate fi in unele conditii - cum am spus mai sus - mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, si acum ne vedem in aceasta epoca postmoderna. Iar daca va ganditi la cuvantul acesta, este un cuvant vadit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. "Modo" pe latina inseamna "astazi." Deci suntem in "post-astazi," suntem in ziua de "maine" deja, si viata tragica pe care, intr-un anume sens, am simtit-o mai mult noi, pribegii in strainatate, in sensul ca, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram straini in pamant strain, intre neamuri straine, cu legi straine, totul era strain.
Si acolo, daca am tanjit catre Biserica, apoi tanjirea era vie, si era simtul mortii in noi, si de aceea s-au facut multe innoiri, ca si pentru Israil in pribegiile lor vaviloniene. S-au innoit si ei intr-o oarecare masura, dar vreau sa zic ca acuma vine si aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) si peste tot neamul ortodox, vine urgia "Noului Veac," New Age, postmodernisrmtl, sau cum vreti sa-i spuneti, pe care l-am trait noi deja in Apus, si se nimiceste viata Bisericii, se reintroduce vechiul duh al paganismului pana la capat.
In America, de mult, de zeci de ani, exista inregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, si gata, sunt inregistrate in lege, si fac acolo ce fac. Vreau sa zic ca s-a terminat cu epoca aceea "usoara;" acum din ce in ce mai mult este cernerea, si tare mi-e teama ca o sa vedeti si voi, dragi studenti, in zilele acestea... cine stie?
Deja, spune Preasfintitul, unii oameni - probabil botezati crestini ortodocsi - nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca sa zic asa, normal pentru zilele noastre. Pregatiti-va pentru acestea, si pentru mai rau. Cernerea este: "Vrei, Adame, sau nu vrei? Daca vrei, esti cu Mine; daca nu, ti-am spus."Cuvantul din Apocalipsa, "De acum, cel ce nedreptateste mai nedreptateasca, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea si cel sfant mai sfinteasca-se" arata ca acum e un fel de "a face ce vrei". Si aicea, iarasi zic, este pericolul pentru om de a se prapadi. Dar in prapadul acesta pe care-l traim pe pamant se poate naste si constiinta (care a inceput poate mai ales in pribegie) unei nevoi mai mari de impartasanie mai des. Si imi inchipui ca va fi simtita nevoia aceasta din ce in ce mai mult si in Romania, si in Grecia, si in tarile acestea unde Ortodoxia a fost prigonita ca la noi, celelalte tari de sub comunism, unde, avand indaratul nostru o inertie de doua mii de ani de istorie, greu se schimba lucrurile.
In Apus, unde eram ca niste craci taiate din trunchi - cu craca poti sa faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu - dar vreau sa zic ca acolo imediat am resimtit nevoia de mai mare apropiere de Sfanta impartasanie. Aicea este inca lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai tine. Si va spun inca un lucru: sectarii si catolicii (greco-sau romano), romanii botezati in orice secte, nici nu-si dau seama in ce masura traiesc si ei din sangele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.
Un pastor protestant Elvetian a venit de doua ori in vacanta in Romania, si asa de mult a indragit tara aceasta si Biserica Ortodoxa, incat pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi in tara, desi el si sotia lui au ramas protestanti - ca imi inchipui.ca nu voiau sa faca scandal in biserica lor (nu stiu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Si el zicea entuziasmat ca in Romania parca si natura este altfel simtita, si m-am bucurat sa aud asta, ca eu stiu ca asa este. Asta se exprima in teologie in niste "formule" pe care le invatati. Dar uite ca "formula" a izvorat dintr-o experienta traita concret de cineva care a vazut ca natura este sfintita.
Cum sa nu fie sfintita, cand in toata Romania sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai putin de doua mii de ani - nu stiu ce se intampla in Transilvania pe vremea lui Bukow - dar de vreo doua mii de ani se tot sfinteste apa la Boboteaza, si se sfinteste toata firea cu apa sfintita, si oamenii se impartasesc, cat de cat. Si sectele care traiesc aici la noi nici nu-si dau seama cat traiesc din aer ortodox.
In Apus, unde acest "aer" nu exista, sub presiunea modernitatii, duhovnicia apuseana din ce in ce mai mult da faliment, si din ce in ce mai multi dintre credinciosii apuseni se intorc catre Ortodoxie. Ortodoxia, sa stiti, este mult mai apreciata in Apus decat aici, in tara noastra -bineinteles, in cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceristilor etc, dar cei ce apreciaza cat de cat duhul, poate nu devin ei insisi ortodocsi (ca si pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie si o cinstire, pe care rar o gasesti intr-un ortodox in locul de bastina. Si aicea este un moment paradoxal: suntem in situatia Evreilor de pe vremea lui Hristos, in care noi suntem pe pozitia de a ne pierde mostenirea, spre profitul strainilor sau paganilor. Adica paganii L-au primit si iubit pe Hristos, si neamul Lui l-a lepadat. Si de aicea mai mult nevoia unei impartasiri, pentru ca, pur si simplu, sa putem supravietui.
Stiu ca sunt oameni care se impartasesc zilnic. Si chiar si Parintele Sofronie, cand il intrebau oamenii: "Ce sunteti voi, calugarii, ce faceti? Ce vreti voi, de ce deveniti calugari?", Parintele Sofronie le spunea, le explica in cuvinte ca acestea: "Noi am vrea, daca am putea, sa incepem fiecare zi cu Sfanta Liturghie." Dar cum stiti, inalt Preasfintite, la noi o Sfanta Liturghie nu inseamna doar o slujba la care zicem "Amin," "Doamne miluieste!" La noi toti se impartaseau, in principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe saptamana, de trei ori ne impartaseam; aveam de patru ori, mai toti se impartaseau de patru ori. Nu puteam mai des, dar daca ar fi fost zilnic, ne-am fi impartasit ca in Saptamana Luminata, cand toti ne impartasim zilnic (in afara de Luni, fiindca ne-am luat noi un canon ca numai Lunea sa nu ne impartasim, fiindca in noaptea de Pasti mancam o bucatica de carne, fie ea si "simbolica," una pe an, si atunci, fiindca am mancat carne, nu se impartaseste decat preotul care slujeste).
Dar am simtit o nevoie din ce in ce mai mare de impartasanie, si cred ca o sa vina si aicea, o sa se resimta o nevoie din ce in ce mai mare pentru impartasanie des, dar intre timp subzista aceste doua tendinte care dau doua scoli diferite.
Acuma nu vorbesc de vrednicie si nevrednicie, fiindca toti suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face ca pentru unii este mantuitor si ziditor sa se impartaseasca mai des, sau chiar zilnic. Pentru altii este mai ziditor sa se abtina, poate ca sa intareasca lucrarea - simtul pocaintei. Asa cum se canta intr-un Tropar din aceasta saptamana a Postului Pastilor - "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa;" deci sa starneasca un pic de ravna, de dor, de "dureri mantuitoare." Dar, pana la urma, imi inchipui ca o sa ramana nevoi diferite.
Si, in concluzia acestei teme, as zice ca trebuie sa fie asa: duhovnicul sa fie cel ce hotaraste in cazul fiecarui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Si, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate si ca loc - cine stie daca bietul Ardeal, care a cunoscut atata prigonire de la 1700, si pe Bukow, si altele, nu are nevoie de impartasire mai des. Si cine stie care-i situatia in Moldova! De ce Parintele Cleopa este in Moldova si Parintele Ioan este in Ardeal?
Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie sa le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi sa ne socotim inaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastra, si sa ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, si sa vedem cum ne randuieste Dumnezeu mantuirea noastra.
In rest, atitudinea cea mai sanatoasa este sa lasam la discretia duhovnicilor, si sa stim ca sunt mai multe cai, si mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, si ca noi toti formam o singura Biserica.
Sfantul Apostol Pavel spune: "Cel ce mananca sa nu defaime pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, pentru ca Dumnezeu l-a primit, caci si unul si altul multameste lui Dumnezeu;" deci amandoi sunt pe calea cea buna.
Acum mi s-a limpezit si un alt gand in legatura cu Sfanta impartasanie. Anume, ca teologic ar fi poate mai drept sa zicem "impartasanie des" decat "impartasanie deasa." Pentru ca "des" se refera la viata noastra practica, o viata compusa din ciclicitati (zile si nopti, toamne si primaveri etc); dar chiar aceasta viata, candva, se va trai ca o singura "zi," o singura clipa (de pilda, la Judecata de Apoi). in schimb impartasania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin insasi esenta ei - o data pentru totdeauna.
Alt gand pe care l-as impartasi fara zabava este ca niciodata, in legatura cu nici un subiect, nu trebuie sa uitam contextul deplin din care face parte elementul pe care il gandim. in cele de mai sus, m-am nevoit sa raspund cat de strict la insasi intrebarea pusa; insa nu trebuie uitat tot restul contextului vietii mantuirii in Biserica: rugaciunea, postul, mult-discutata "pregatire," pocainta, sufletul, vecinicia, Dumnezeu.. Cugetul Bisericii este. "intreaga-cugetare," acocppoauvri; "intreaga" - si in sensul de "sanatoasa" ("intreg la minte"), si in sensul de integritate a viziunii. Fara aceasta, riscam sa ne impartim in diferite tabere, "mainistii" sau "picioristii," uitand ca este vorba de intregul trup, unde nici mana, nici piciorul nu pot fi dispretuite. Riscam sa uitam ca ce este important, in final, este ca toti sa ne intalnim "la Poarta Raiului," cum ne zicea Parintele Cleopa.
Parintele Rafail Noica
Intrebare: Va rugam sa ne vorbiti putin despre Sfanta Impartasanie, despre deasa Impartasanie. Poate cunoasteti problema de la noi din tara, referitor la cei doi mari Luceferi ai Ortodoxiei, Parintele Ioan de la Recea si Parintele Cleopa Ilie, care au pareri diferite. Ce legatura este intre parerile lor?
Parintele Rafail Noica: Intai as vrea sa indemn pe toti fratii sa nu impartim Biserica, sa nu se "polarizeze" Biserica. Nu trebuie sa gandim ca doi poli. Eu as zice ca cel mai drept ar fi sa gandim ca scoli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu stiu de ce este asa, si las in mainile Domnului, Care Singur stie sa mantuiasca pe om; dar s-ar putea ca in jurul Parintelui Cleopa Ilie sa se mantuiasca un anumit fel de om, iar in jurul Parintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om - intr-adevar, nevoi diferite!
Aceasta viziune a intregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o traire mai adevarata, daca o traim in duh si in adevarul lui Hristos. Deci as vrea sa indemn pe toti fratii si surorile catre aceasta traire, sa stiti intai macar teoretic; dar rugati-va ca Dumnezeu sa dezvaluie, si noua, si Bisericii intregi, aceasta viziune - ca mi-e teama uneori de acest risc de polarizare. Si acesta este primul lucru.
Al doilea lucru pe care l-am vazut citind scrierile Parintelui Cleopa (am citit putin si am auzit putin din lucrurile nenumarate cu care ne imbogateste Sfantul Parinte), dar vad ca nu este asa de definita pozitia lui ca fiind impotriva desei Impartasanii. Din ce am citit eu, as spune ca lasa cel putin usa deschisa, dar are si o anume pozitie, si probabil ca pozitia aceasta este in legatura cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea sa le trimita la Parintele Cleopa.
Iar, intre noi, eu zic asa: Domnul sa lumineze pe fiecare - daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Cleopa, apoi la scoala Parintelui Cleopa sa ma mantuiasca Dumnezeu (nu zic neaparat ca trebuie sa ne ducem la acest Parinte; dar oricare Parinte o sa dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, si mai des pentru altul). Iar daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Ioan de la Recea, apoi sa am parte de scolirea in felul Parintelui Ioan. Deci trebuie sa avem ingaduinta, sa lasam "usi deschise" si sa dam posibilitatea lui Dumnezeu sa ne mantuiasca pe fiecare cum stie, fiindca omul nu este un obiect al productiei in masa ca in fabricile moderne.
Fiecare om este o alta mantuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodata in istorie si in toata creatia, si niciodata nu va mai fi. Si asta are de-a face cu maretia fiecarui om. Si deci fiecare este o cu totul alta cale decat oricare alt om, dintru nefiinta intru fiinta. Se aseamana caile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodata identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.
In creatia lui Dumnezeu nu exista repetitie; se pare ca nici fulgii de zapada, cate miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cat mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se intampla? (Eu totdeauna am avut tendinta sa gandesc intre doua extreme, sa duc gandirea pana la capat, ba chiar adesea pana la absurd.) in Biserica Ortodoxa este oprita impartasirea mai des de o data pe zi. In Catolicism pot sa faca pana la sapte liturghii pe zi, si acel preot sa se impartaseasca de sapte ori. In Biserica noastra, nu.
As face un pas mai inapoi, in inceputurile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu exista repetitie, dar in nici un fel si nicaieri. Dumnezeu face o data pentru vecinicie, si cuvantul lui Dumnezeu nu se repeta. Daca Hristos si-a dat Trupul si Sangele ca sa impartaseasca pe om, omul se impartaseste o singura data in toata vecinicia si e destul. Parintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea ca si orice rugaciune, daca o spunem o data, si nici macar rugaciunea intreaga, doar cuvintele "Tatal nostru," in deplina constiinta duhovniceasca, suntem mantuiti pentru vecinicie.
Adica, in gandirea lui Dumnezeu, in facerea lui Dumnezeu, mantuirea s-a facut. Dar ce se intampla: Noi care traim in timpul acesta al spiralei, al repetitiei, al renasterii, s.a.m.d. - cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii si a materiei - ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca sa ajungem la desavarsirea oricarui lucru pe care vrem sa-l desavarsim. Nimica nu se intampla ca pentru Dumnezeu: "Sa fie!" - si iata a fost. Pentru om nu este asa, el trebuie sa munceasca pentru aceasta cu sudoarea fruntii. Asa si la mantuire. Ce se intampla? Ne impartasim; dar am cunoscut oare harul, in intregimea lui, fiindca ne-am impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic - Doamne fereste! -cum de multe ori ne impartasim, cum spunem in Rugaciune, "nedeslusind Trupul si Sangele Tau"). Si atunci ce facem? Pai revenim, si revenim, pana cand repetitia - nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine - ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetitia.
Si revin la Biserica Ortodoxa, nu mai des decat o data pe zi, si o data numai intr-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe acelasi altar de doua ori in aceeasi zi. Ce este acest inteles al zilei? Pentru Dumnezeu este o data, o data pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un "timp" care se desfasoara la un infinit matematic. "Vecinicia," spunea tot Parintele Sofronie cu un zambet siret, "este foarte scurta, este numai o clipa", doar o clipa care nu sfarseste, nu are desfasurare, este vecinicul prezent.
Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvantul meu este deja in trecut, iar ce am in gandul meu este in viitor; cand il spun, s-a si dus in trecut. In scurgerea aceasta a timpului nu exista prezent. Din punct de vedere stiintific am putea zice ca prezentul este o fictiune. Dar noi nu zicem "fictiune," fiindca nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru ca prezentul il traim: dar prezentul este un fel de limita intre trecut si viitor, care tot curge, curge, curge.
Vecinicia este invecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trait harul veciniciei inca de pe pamant, nu poate sa o conceapa macar. Noi, in cel mai bun caz, putem intelege vecinicia printr-o capacitate "filosofica," la care ma refer eu acuma.
Deci vecinicia este o clipa, clipa scurta, dar sa nu ne inchipuim prea mult, fiindca nici nu putem in starea noastra - numai harul singur ne-o poate dezvalui prin traire. Dar, pentru moment, sa ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopti inchipuie moartea; iar ziua ce se incheie cu noaptea - chipul intregii vieti; iar intreaga viata este chipul veciniciei. Asadar o zi este chipul intregii vecinicii, chipul "zilei celei neinserate".
Limitati-va gandurile la ziua de astazi, e destul trezvia aceasta - "Astazi de veti auzi glasul Domnului...". Si acel astazi devine un fel de vecinicie; nasterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristica experientei vietii noastre de la nastere pana la moarte. Si deci ziua reprezinta in viata pamanteasca a omului un fel de "vecinicie." Si Biserica spune: E un nonsens sa te impartasesti de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie sa insisti niciodata: o data - si pe veci! Dar care veci? Ei uite, traim un fel de "vecinicie" in douazeci si patru de ore.
Dar acuma merg mai departe. Daca "nu mai des de o data pe zi," inseamna ca impartasania se poate primi in fiecare zi. Si Sfantul Vasile, dar si alti multi sfinti spuneau ca crestinii ar vrea sa se impartaseasca zilnic, ca sa incepem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare "vecinicie" s-o sfintim cu Dumnezeu.
Impartasindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trai poate chiar ceea ce cerem in Liturghie, "ziua intreaga, desavarsita, sfanta, fara de pacat." Fara Dumnezeu nimic nu se poate face; ca si Mantuitorul a spus: "Ramaneti in Mine, ca altoiul in vita, ca fara de Mine nu puteti face nimic" - ca si cum ai taia o craca dintr-un trunchi, si se vestejeste. Si as zice ca, intr-o anume masura, o zi fara impartasanie este o zi in care ne vestejim duhovniceste.
Dar povestea noastra nu s-a oprit aicea. Experienta Bisericii este ca nu toti au intensitatea si ravna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; si atuncea a intervenit, prin intelepciunea, prin inteleptirea omului data de catre Duhul Sfant, si practica aceasta a abtinerii. De exemplu: "Cu cine esti, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Daca nu cu Dumnezeu, atunci ramai fara Dumnezeu si gusta si vezi. Iti place? Vrei asta? Ca Dumnezeu nu forteaza nimica. Si aicea intervine notiunea adevarat crestina de pedeapsa.
Pedeapsa inseamna "educare de copii" (pes in greceste inseamna "copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne invata. Cum ne invata? Daca noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage catre El, ci zice: "Bine, incearca, gusta." L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam sa manance din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi cand zicem "oprit," sa bagam de seama ce zicem, sa intelegem ce zicem prin "rodul oprit." Pericolul este ca nu era "oprit," nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: "Adame..," si asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Daca Adam "nu a vrut," Dumnezeu i-a dat voie, dar mai tarziu l-a cercetat; in cuvintele lui Dumnezeu, "Adame, unde esti?", este un fel de a zice: "Te bucuri de asta? Nu ti-am spus Eu ca o sa fie moarte daca o sa mananci din asta? Ti s-au deschis ochii, cum ti-a spus sarpele? Asta era ce voiai sa vezi? Sa te vezi gol si sa te rusinezi? Te rusinai tu inainte sa mananci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ti-am dat-o avea vreo rusine in ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce esti acuma?"
Adam nu a inteles graiul lui Dumnezeu si a dus pacatul mai departe. in loc sa zica "Am gresit, Doamne, intr-adevar nu voiam," a dat vina pe Dumnezeu. "Pai, femeia pe care Tu mi-ai dat-o." Si Dumnezeu iarasi l-a lasat, si S-a intors catre femeie: "Hai sa-mi iau raspunderea asupra Mea, poate ca el Ma vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, imi iau raspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai facut?" Si Eva raspunde in acelasi duh. Si atuncea ce se intampla? Pedeapsa, educatia: Adam trebuia sa guste din moarte si, gustand din moarte si din durerile ei, poate candva avea sa strige: "Miluieste-ma, Dumnezeule, gresit-am, nelegiuit-am inaintea Ta," cum spunem in Canonul Sfantului Andrei. Si strigatul acesta al Prorocilor, "Pleaca cerurile si Te pogoara, Doamne, ca fara Tine nu ne mantuim!" Si "a plecat cerurile," si S-a pogorat, si a preluat creatia Lui, reinnoirea omului. Dar vedeti ca Dumnezeu nu opreste, ci lasa, si asta-i pericolul cu Dumnezeu. Si asta se intampla si cu noi.
Paganii, fiind intorsi dintr-un intuneric al paganatatii, au simtit harul puterii vietii celei noi, au putut sa traiasca aceasta noua ravna a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfantul Pavel (desi el nu era pagan). Ceea ce era lumina in Vechiul Testament, in Lumina lui Hristos s-a facut intunerec; iar acuma, lumina in care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, facandu-se intuneric, cu aceeasi ravna mergea acest Pavel, "ca un al doilea Ilie," sa distruga de pe fata pamantului "secta asta care indumnezeieste pe un om oarecare."
Deci pentru ravna asta, buna in sine, chiar daca prost intrebuintata, Hristos Dumnezeu, stiind ce era bun in inima lui Pavel, vine si i se arata in Lumina. Dupa Lumina aceasta, Pavel orbeste (fiindca ce era lumina in Vechiul Legamant ramane ca intuneric fata de lumina Noului Legamant, fata de Lumina lui Hristos); si Pavel se preschimba, si cu cata insuflare poate sa vorbeasca el despre Cel pe care odinioara il omora si II prigonea, si devine marele stalp al Bisericii, si "Apostolul neamurilor."
Cu timpul insa s-a introdus in viata si experienta Bisericii o anume "polaritate" intre ce este mantuitor si ce este ziditor - un paradox! Mantuitor este a se impartasi cu Hristos. Dar in unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora sa nu se impartaseasca o vreme, pentru felurite motive. Si aceasta, mai ales incepand cu Sfantul Constantin cel Mare, cand toti membrii Imperiului Roman au trebuit sa se boteze, din porunca imparatului.
Da, crestinismul devenise religia noului Imperiu, dar daca nu toti devenisera crestini din convingere, nici constiinta lor nu era la inaltimea crestinismului originar. Si totusi, a inceput o perioada lunga in care Hristos avea sa "imparateasca cu sfintii Lui," cel putin in masura in care Biserica a impartasit lumii, prin sfintii ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societatii crestine. Crestine - dar numai intr-o oarecare masura, ca aceste norme, aceste "valori," formal acceptate de "toata lumea," au suferit mult amestec cu ipocriziile si vicleniile unei omeniri, care in realitate niciodata nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea ca doua mii de ani nu au fost destul omenirii ca sa inteleaga mesajul lui Hristos.
In aceasta "imparatie" a lui Hristos pe pamant cu sfintii Lui, care au dat canoanele si normele, felul de a fi, etosul si etica morala, omul nu a stiut sa traiasca niciodata lucrul acesta, asa cum Adam nu a stiut sa traiasca in Rai; si, in loc sa se apropie de Dumnezeu, omul s-a instrainat, "i s-a urat cu binele," cum zicem noi. Totul era asa usor, biserici la doi pasi una de alta, preoti cati vrei, cu duiumul, te puteai impartasi orisiunde, orisicand si in fiecare zi: Raiul pe pamant! Ei, nu a fost sa fie asa, fiindca omul nu a stiut sa-si traiasca Raiul, si atunci Biserica a recunoscut nevoia de a indeparta putin impartasania, de a introduce un "pelerinaj," un post, si asta ca omul sa vina la impartasanie cu o constiinta ascutita cat de cat, sa simta "pe pielea lui" ca este ceva important.
Caci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o lingurita cu o bucatica de paine si un pic de vin. Cum zicea un preot care intreba pe parohieni; "Stiti cu ce va impartasiti? Stiti ce este impartasania?" "Apai cuminecatura, Dom' Parinte." "Si cuminecatura ce este?" "Apai impartasanie, Dom' Parinte." Si nu o mai scotea la capat. Si asa, am ajuns intr-o situatie in care omul nu mai are nici o notiune despre cele sfinte; nici ca un pacat este un pacat, si nu cunoaste "nici gustul harului." Si atunci de unde sa incepi? Pai incepi punand cateva stavile, infricosand putin pe om, si aici trebuie multa bagare de seama, ce fel de infricosare, nu ca sa-l alungi pe om de la Biserica, dar ca sa-i trezesti o oarecare constiinta, sa-l increstinezi putin cate putin si sa-l aduci la impartasanie, la lucrul cel mantuitor, mai des.
Asadar se intampla ca neimpartasania poate fi in unele conditii - cum am spus mai sus - mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, si acum ne vedem in aceasta epoca postmoderna. Iar daca va ganditi la cuvantul acesta, este un cuvant vadit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. "Modo" pe latina inseamna "astazi." Deci suntem in "post-astazi," suntem in ziua de "maine" deja, si viata tragica pe care, intr-un anume sens, am simtit-o mai mult noi, pribegii in strainatate, in sensul ca, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram straini in pamant strain, intre neamuri straine, cu legi straine, totul era strain.
Si acolo, daca am tanjit catre Biserica, apoi tanjirea era vie, si era simtul mortii in noi, si de aceea s-au facut multe innoiri, ca si pentru Israil in pribegiile lor vaviloniene. S-au innoit si ei intr-o oarecare masura, dar vreau sa zic ca acuma vine si aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) si peste tot neamul ortodox, vine urgia "Noului Veac," New Age, postmodernisrmtl, sau cum vreti sa-i spuneti, pe care l-am trait noi deja in Apus, si se nimiceste viata Bisericii, se reintroduce vechiul duh al paganismului pana la capat.
In America, de mult, de zeci de ani, exista inregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, si gata, sunt inregistrate in lege, si fac acolo ce fac. Vreau sa zic ca s-a terminat cu epoca aceea "usoara;" acum din ce in ce mai mult este cernerea, si tare mi-e teama ca o sa vedeti si voi, dragi studenti, in zilele acestea... cine stie?
Deja, spune Preasfintitul, unii oameni - probabil botezati crestini ortodocsi - nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca sa zic asa, normal pentru zilele noastre. Pregatiti-va pentru acestea, si pentru mai rau. Cernerea este: "Vrei, Adame, sau nu vrei? Daca vrei, esti cu Mine; daca nu, ti-am spus."Cuvantul din Apocalipsa, "De acum, cel ce nedreptateste mai nedreptateasca, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea si cel sfant mai sfinteasca-se" arata ca acum e un fel de "a face ce vrei". Si aicea, iarasi zic, este pericolul pentru om de a se prapadi. Dar in prapadul acesta pe care-l traim pe pamant se poate naste si constiinta (care a inceput poate mai ales in pribegie) unei nevoi mai mari de impartasanie mai des. Si imi inchipui ca va fi simtita nevoia aceasta din ce in ce mai mult si in Romania, si in Grecia, si in tarile acestea unde Ortodoxia a fost prigonita ca la noi, celelalte tari de sub comunism, unde, avand indaratul nostru o inertie de doua mii de ani de istorie, greu se schimba lucrurile.
In Apus, unde eram ca niste craci taiate din trunchi - cu craca poti sa faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu - dar vreau sa zic ca acolo imediat am resimtit nevoia de mai mare apropiere de Sfanta impartasanie. Aicea este inca lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai tine. Si va spun inca un lucru: sectarii si catolicii (greco-sau romano), romanii botezati in orice secte, nici nu-si dau seama in ce masura traiesc si ei din sangele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.
Un pastor protestant Elvetian a venit de doua ori in vacanta in Romania, si asa de mult a indragit tara aceasta si Biserica Ortodoxa, incat pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi in tara, desi el si sotia lui au ramas protestanti - ca imi inchipui.ca nu voiau sa faca scandal in biserica lor (nu stiu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Si el zicea entuziasmat ca in Romania parca si natura este altfel simtita, si m-am bucurat sa aud asta, ca eu stiu ca asa este. Asta se exprima in teologie in niste "formule" pe care le invatati. Dar uite ca "formula" a izvorat dintr-o experienta traita concret de cineva care a vazut ca natura este sfintita.
Cum sa nu fie sfintita, cand in toata Romania sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai putin de doua mii de ani - nu stiu ce se intampla in Transilvania pe vremea lui Bukow - dar de vreo doua mii de ani se tot sfinteste apa la Boboteaza, si se sfinteste toata firea cu apa sfintita, si oamenii se impartasesc, cat de cat. Si sectele care traiesc aici la noi nici nu-si dau seama cat traiesc din aer ortodox.
In Apus, unde acest "aer" nu exista, sub presiunea modernitatii, duhovnicia apuseana din ce in ce mai mult da faliment, si din ce in ce mai multi dintre credinciosii apuseni se intorc catre Ortodoxie. Ortodoxia, sa stiti, este mult mai apreciata in Apus decat aici, in tara noastra -bineinteles, in cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceristilor etc, dar cei ce apreciaza cat de cat duhul, poate nu devin ei insisi ortodocsi (ca si pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie si o cinstire, pe care rar o gasesti intr-un ortodox in locul de bastina. Si aicea este un moment paradoxal: suntem in situatia Evreilor de pe vremea lui Hristos, in care noi suntem pe pozitia de a ne pierde mostenirea, spre profitul strainilor sau paganilor. Adica paganii L-au primit si iubit pe Hristos, si neamul Lui l-a lepadat. Si de aicea mai mult nevoia unei impartasiri, pentru ca, pur si simplu, sa putem supravietui.
Stiu ca sunt oameni care se impartasesc zilnic. Si chiar si Parintele Sofronie, cand il intrebau oamenii: "Ce sunteti voi, calugarii, ce faceti? Ce vreti voi, de ce deveniti calugari?", Parintele Sofronie le spunea, le explica in cuvinte ca acestea: "Noi am vrea, daca am putea, sa incepem fiecare zi cu Sfanta Liturghie." Dar cum stiti, inalt Preasfintite, la noi o Sfanta Liturghie nu inseamna doar o slujba la care zicem "Amin," "Doamne miluieste!" La noi toti se impartaseau, in principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe saptamana, de trei ori ne impartaseam; aveam de patru ori, mai toti se impartaseau de patru ori. Nu puteam mai des, dar daca ar fi fost zilnic, ne-am fi impartasit ca in Saptamana Luminata, cand toti ne impartasim zilnic (in afara de Luni, fiindca ne-am luat noi un canon ca numai Lunea sa nu ne impartasim, fiindca in noaptea de Pasti mancam o bucatica de carne, fie ea si "simbolica," una pe an, si atunci, fiindca am mancat carne, nu se impartaseste decat preotul care slujeste).
Dar am simtit o nevoie din ce in ce mai mare de impartasanie, si cred ca o sa vina si aicea, o sa se resimta o nevoie din ce in ce mai mare pentru impartasanie des, dar intre timp subzista aceste doua tendinte care dau doua scoli diferite.
Acuma nu vorbesc de vrednicie si nevrednicie, fiindca toti suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face ca pentru unii este mantuitor si ziditor sa se impartaseasca mai des, sau chiar zilnic. Pentru altii este mai ziditor sa se abtina, poate ca sa intareasca lucrarea - simtul pocaintei. Asa cum se canta intr-un Tropar din aceasta saptamana a Postului Pastilor - "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa;" deci sa starneasca un pic de ravna, de dor, de "dureri mantuitoare." Dar, pana la urma, imi inchipui ca o sa ramana nevoi diferite.
Si, in concluzia acestei teme, as zice ca trebuie sa fie asa: duhovnicul sa fie cel ce hotaraste in cazul fiecarui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Si, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate si ca loc - cine stie daca bietul Ardeal, care a cunoscut atata prigonire de la 1700, si pe Bukow, si altele, nu are nevoie de impartasire mai des. Si cine stie care-i situatia in Moldova! De ce Parintele Cleopa este in Moldova si Parintele Ioan este in Ardeal?
Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie sa le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi sa ne socotim inaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastra, si sa ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, si sa vedem cum ne randuieste Dumnezeu mantuirea noastra.
In rest, atitudinea cea mai sanatoasa este sa lasam la discretia duhovnicilor, si sa stim ca sunt mai multe cai, si mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, si ca noi toti formam o singura Biserica.
Sfantul Apostol Pavel spune: "Cel ce mananca sa nu defaime pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, pentru ca Dumnezeu l-a primit, caci si unul si altul multameste lui Dumnezeu;" deci amandoi sunt pe calea cea buna.
Acum mi s-a limpezit si un alt gand in legatura cu Sfanta impartasanie. Anume, ca teologic ar fi poate mai drept sa zicem "impartasanie des" decat "impartasanie deasa." Pentru ca "des" se refera la viata noastra practica, o viata compusa din ciclicitati (zile si nopti, toamne si primaveri etc); dar chiar aceasta viata, candva, se va trai ca o singura "zi," o singura clipa (de pilda, la Judecata de Apoi). in schimb impartasania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin insasi esenta ei - o data pentru totdeauna.
Alt gand pe care l-as impartasi fara zabava este ca niciodata, in legatura cu nici un subiect, nu trebuie sa uitam contextul deplin din care face parte elementul pe care il gandim. in cele de mai sus, m-am nevoit sa raspund cat de strict la insasi intrebarea pusa; insa nu trebuie uitat tot restul contextului vietii mantuirii in Biserica: rugaciunea, postul, mult-discutata "pregatire," pocainta, sufletul, vecinicia, Dumnezeu.. Cugetul Bisericii este. "intreaga-cugetare," acocppoauvri; "intreaga" - si in sensul de "sanatoasa" ("intreg la minte"), si in sensul de integritate a viziunii. Fara aceasta, riscam sa ne impartim in diferite tabere, "mainistii" sau "picioristii," uitand ca este vorba de intregul trup, unde nici mana, nici piciorul nu pot fi dispretuite. Riscam sa uitam ca ce este important, in final, este ca toti sa ne intalnim "la Poarta Raiului," cum ne zicea Parintele Cleopa.
Parintele Rafail Noica
Despre deasa impartasanie - Parintele Gheorghe Calciu
Despre deasa impartasanie - Parintele Gheorghe Calciu Cerberii Potirului sau paznicii impartasaniei?
Deoarece am constatat ca problema desei impartasanii agita unele spirite nu numai in Vest, inclusiv USA, ci si chiar in tara, ca o forma acomoditatii crestinilor si ca un fel de asalt al laicilor asupra Sf. Potir pentru a primi impartasania neconditionat de nimic canonic, ci numai de decizia personala, publicam raspunsul nostrtu de mai jos.
Preacuviosul Parinte Roman Braga, duhovnicul Sfintei Manastiri Adormirea Maicii Domnului, din Rives Junction, MI, publica in revista SOLIA din Iulie 2002, pag. 19-21, a Episcopiei Ortodoxe Romane din America, avandu-si sediul in Jackson, MI, un articol cu titlul citat si in subtitlul articolului nostru: Cerberii Sfantului Potir, in care se declara, fara reserve, pentru deasa impartasanie, disociind taina spovedaniei de taina impartasaniei, ca nefiind conditionate una de alta. Ambele sunt taine ale Ortodoxiei, cu valoare absoluta pentru mantuire, dar impartasania nu este conditionata de spovedanie, afirma el. Poti sa te impartasesti fara a te spovedi si poti sa te spovedesti fara a te impartasi. Ultimul fapt este practicat de noi toti preotii (vorbesc de penitentii nostri), primul este acceptat cu greu desi, probabil, unii preoti ortodocsi il practica (personal, nu am nici o cunostinta de preoti care fac acest lucru).
Parintele Roman Braga este un teolog de temut, are un stil convingator si-si argumenteaza cu o logica greu de rezistat afimatiile sale; are o viata spirituala adanca, este un propovaduitor neintrecut si si-a pecetluit teologia cu suferinta si lacrimi sub regimul comunist in inchisori si lagare de munca fortata. Ne cunoastem de multa vreme, din inchisoare, am trecut impreuna prin iadul de la Pitesti, chiar in aceeasi celula si am toata pietatea la el.
Citindu-i articolul, iti dai seama ca problema frecventei impartasanii este una foarte veche, datand din vremea bisericii timpurii, asa cum arata citatul sau din Sf. Vasile cel Mare, care deplange faptul ca, in vremea lui (372), credinciosii se impartaseau numai de patru ori pe saptamana, pe care-l reproducem: "Caci este bine si folositor este a se impartasi in fiecare zi, caci Insusi Iisus zice: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica" (In. 6:54). Dar noi ne impartasim numai de patru ori pe saptamana: Duminica, Miercurea, Vinerea si Sambata si in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant". (Epistola catre Chesarie)
Este deci evident ca, in perioada respectiva, crestinii se impartaseau des, aproape zilnic. Desi Preacuviosul Parinte Roman nu mentioneaza acest lucru, amintesc despre Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite care este, de fapt, o Vecernie solemna, special compusa de Sf. Grigore Dialogul, pentru ca cei care simt lipsa impartasaniei sa se poata cumineca si in zilele aliturgice ale Postului Mare; pentru aceasta Vecernie, Sf. Impartasanie a fost pregatita la liturghia anterioara asa ca cei credinciosi se pot impartasi cu niste daruri pre-sfintite.
Cuviosia sa da mai multe citate, printre care si Canonul 9, atribuit Sfintilor Apostoli, care spune: "Cei care vin la biserica...dar refuza sa se impartaseasca, toti aceia trebuie exclusi din biserica..."
Nu este frumos ca intr-o problema atat de adanca a credintei sa joci pe cuvinte. Dar mi se pare ca a refuza nu este acelasi lucru cu a nu se impartasi. Dar poate ca atunci, sau in contextul canonului, sensurile sunt identice. Parintele este suparat ca, de multe ori, la Sf. Liturghie, preotul iese in usa altarului cu Sf. Potir in mana si cheama credinciosii: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!" si nimeni nu vine sa se impartaseasca, poate, cel mult, cativa copii si are dreptate sa se supere si noi ne suparam, dar aceasta este realitatea, putini oameni, chiar dintre cei credinciosi, se impartasesc. Se intreaba Parintele: Cum de s-a ajuns la aceasta restrictie a impartasirii credinciosilor si cum de s-a legat taina spovedaniei de taina impartasaniei, cand nici un canon bisericesc, nici Scriptura nu le mentioneaza? Retorica Parintelui Roman urca pana la a numi pe preotii care nu impartasesc pe credinciosi, oricare ar fi ei, la dorinta lor, Cerberii Sf. Potir.
Daca Mantuitorul ne invata sa nu aruncam margaritarele noastre inaintea porcilor, oare putem noi preotii sa dam oricui Sf. Impartasanie? Intr-un citat dat de parintele Roman, apartinand Cuviosului Iov, intareste cele spuse mai inainte:"Preotii care refuza pe crestinii care se apropie de Sf. Impartasanie cu evlavie si cu credinta sunt socotiti de Dumnezeu ca ucigasi, asa cum scrie la proorocul Osie: "Au ascuns preotii calea si voia si porunca lui Dumnezeu, au omorit Sihemul si au facut nelegiuire in poporul meu."
Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila, chiar daca parintele nu lasa nici macar sa se intrevada acest lucru. Dar noua ni se pare implicit. Citim la Ioan 21: 25: "Ci sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris. Amin." Dau acest citat pentru a-l folosi in ajutorul meu. Citatul acesta este cel mai puternic argument pentru Sf. Traditie. Multe din spusele Mantuitorului s-au pierdut, multe din minunile Lui, de asemenea. Dar daca nu ar fi fost Sf. Traditie, si mai multe lucruri ar fi fost pierdute. Impresia mea este ca Parintele Braga si cei care sunt pe pozitia precuviosiei sale, cred ca traditia este numai un tezaur de invatatura si de lucruri petrecute, pe care le scoatem ori de cate ori avem nevoie sa atacam pe cineva care nu face ceea ce ni se pare noua drept.
Traditia este, intr-adevar, asa ceva, dar ea este si o forta dinamica spirituala care alege si pastreaza lucrurile bune care pot sa se introduca in traditie si le elimina pe cele neconvenabile. Ea lucreaza continuu si innoieste sufletul si imbogateste mintea crestina. Inainte de fixarea canonului Bibliei, circulau zeci de texte "scripturistice" evanghelii, Apocalipse, Epistole. A venit Sf.Traditie si a spus: Stati! Aceste carti sunt canonice, acestea sunt apocrife, acestea sunt eretice. Traditia a fost mai tare decat lucrul scris si a eliminat ceea ce nu era adevarat.
Pornind de la Iacov 5: 16: "Marturisiti-va pacatele unii altora si va rugati unii pentru altii..." biserica primara a instituit spovedania publica, practicata vreme de mai multe secole. Cu timpul s-a observat ca spovedania publica nu numai ca nu curata sufletele credinciosilor care se spovedeau, dar intinau inima celor ce-i ascultau si erau adesea ispititi sa savarseasca aceleasi pacate ca penitentul respectiv si astfel, spovedania devenea, cel putin pentru unii, o scoala a pacatelor neobisnuite sau, in cel mai bun caz, un instrument de deceptie, pentru ca auzeau uneori pacate savarsite de oameni pe care ii stimau si acum ii vedeau pacatosi si ei insisi se descurajau. Spusa Scripturii, a fost astfel schimbata si experienta spirituala colectiva a dus la un comportament nou care a devenit traditional, tocmai pe baza fortei dinamice a traditiei stabilite care nu este moarta, ci vie si productiva. Spovedania a devenit un act foarte intim, care are loc numai intre preot si penitent sub binecuvantarea Mantuitorului.
Stiu ca sunt unii calugari romani (cel putin unul despre care am auzit) care practica si astazi aceasta spovedanie comuna, nu chiar asa cum se facea in vechime, ci fiecare penitent, dupa molitva citita de calugar, isi marturiseste pacatele in taina inimii, sau, eventual, chiar cu voce mai tare, apoi li se da iertarea de pacate (deslegarea) si se pot impartasi la momentul prescris in Sf. Liturghie. Astfel pot fi impartasiti sute de oameni cu acest simulacru de spovedanie si am vazut ca multi dintre penitenti spun ca se simt foarte bine cu ambele taine implinite pe aceasta cale.
Mie mi se pare ca se practica un fel de populism pentru castigarea clientilor, un fel de comert mascat cu Sfintele Daruri, desi s-ar putea sa fie si, cu siguranta sunt, si oamenii piosi care se spovedesc si impartasesc astfel. Oricum, cantitatea este in detrimentul adevaratei spirtualitati.
Dupa ce am iesit din inchisoare si am ajuns in America, am fost invitat in multe parti de pe continentul american si in Europa pentru a vorbi despre persecutia religioasa din Romania: de ortodocsi, de catolici si chiar de protestanti. Am vazut la catolici cum aproape toti cei din biserica se impartaseau. Am fost mirat si am intrebat pe preoti daca toti cei care se impartasisera se si spovedisera. Ei au fost surprinsi, la randul lor si mi-au spus ca nu exista nici un fel de legatura intre spovedanie si impartasanie. Credinciosii se impartasesc la fiecare liturghie si se spovedesc numai cand vor ei (poate chiar niciodata?).
"Si atunci, am intrebat eu, care este pregatirea lor pentru a primi trupul si sangele Domnului?" "Simpla lor dorinta este suficienta."
Din istoria bisericii stim ca, la inceput, foarte adeseori, se dadea Sf. Impartasanie credinciosului ca sa aiba acasa pe mai multe zile, daca acesta dorea. Cu timpul s-a observat ca unii credinciosi erau neglijenti cu Sf. Impartasanie, iar cei rau intentionati o foloseau pentru liturghia neagra sau pentru diferite vraji (pentru ca si ei credeau ca era trupul si sangele Domnului). Atunci biserica a interzis practicarea acestui lucru. La catolici a continuat multe secole, pana de curand, cand constatandu-se ceea ce biserica primara constatase inca de la inceputurile ei, s-a interzis practica. (la catolici, frauda era mult mai usor de faptuit fiindca, folosind numai azima pentru impartasire, care se dadea in mana credinciosului, era lesne ca acesta sa n-o manance si s-o foloseasca la lucruri blestemate). De aceea, in ultimul timp, s-a introdus, metoda de a pune partea din ostie cuvenita credinciosului direct in gura si nu in mana. Ceea ce nu inseama ca el n-ar putea-o scoate din gura spre blestemata folosinta.
Daca distribuirea Sf. Impartasanii ar fi atat de simpla, de ce atunci, catehumenilor, in vremea veche, nu li se dadea voie nici macar s-o vada, nici macar sa fie de fata la impartasirea credinciosilor? De ce spune preotul, la sfarsitul partii prime din Liturghie (numita a catehumenilor): "...Cei chemati (catehumenii) iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramana. Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace, Domnului sa ne rugam!"
Aceasta este exact puterea pe care Dumnezeu o da preotului de a fi paznicul Sfantului Potir de a avea grija de trupul si sangele Domnului. Astazi, nici un catehumen nu mai iese din biserica la rostirea acestei invitatii, dar noi o repetam - si Parintele Roman o repeta la fiecare Sf. Liturghie, spre aducere aminte, ca pe o formula traditionala, pentru a intari autoritatea noastra pentru paza Sfintei Impartasanii.
Parintele Braga spune ca, in biserica primara, la frangerea painii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se impartaseau la sfarsitul unei mese solemne unde mancau si beau "...iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context", dar nu merge la concluzia finala ca traditia, cu forta ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greseli si a instituit postul si rugaciunea, spovedania si canonul pentru curatirea lui sufleteasca si pentru invrednicirea lui, atat cat sta in puterile omenesti si - fara indoiala ii sta ceva, altfel am cadea in protestantism - pentru a primi trupul si sangele lui Iisus.
Biserica a fixat anumite reguli de pocainta, anumite canoane care dau spovedaniei un drept de apreciere a acestei "vrednicii" si nu o lasa la bunavoia penitentului care, daca este cinstit, cu greu si-ar putea aprecia aceasta vrednicie. Unii, prea lacsi, ar veni la impartasanie ca si cum ar merge la restaurant, altii, prea drastici, nu s-ar impartasi niciodata.
Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i da dreptul penitentului la impartasire in mod obligatoriu. Preotul are dreptul de a-l opri de la primirea trupului si sangelui Domnului pentru pacate prevazute de canoane, sau poate sa-i dea permisiunea daca socoteste ca, impartasindu-l, ii intareste inima in lupta impotriva unor pacate.
Iertarea pacatelor, fie ele si comune, nu se obtine nici prin citirea rugaciunilor pregatitoare, (Canonul Sf. Impartasanii) nici prin rugaciunile Sf. Liturghii si nici prin simplul act al impartasirii, (cum afirma parintele Braga) care este o conceptie laxa, catolica, oricat de confortabila s-ar parea, ci dupa invatatura bisericii, numai Sf. Maslu si spovedania te curata de pacate. Dintre acestea, numai spovedania are rugaciune speciala de iertare a pacatelor, la sfarsit: (Sf. Impartasanie te intareste spre a nu mai pacatui, iti aduce un plus de har, te vindeca sufleteste si trupeste)
"Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii sale de oameni, sa te ierte pe tine fiul meu (fiica mea) N si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu netrebnicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data de sus, te iert si te desleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin."
Altfel, daca numai rugaciunile citate de parintele Braga sunt suficiente sa-ti obtina iertarea pacatelor (care constituie o gresala grava), nimeni nu ar mai trebui sa se spovedeasca decat pentru pacatele foarte mari, mortale. In acest caz, preotul nu ar fi duhovnic decat numai pentru criminali si alti foarte mari pacatosi - ceilalti se iarta pe ei singuri - si pentru distribuirea sfintei Impartasanii la dispozitia credinciosului. Sunt multe propozitii in articolul parintelui Braga care ar putea fi condamnate de autoritatea bisericeasca. Aceasta afirmatie imi aminteste de jansenism si de scoala de la Port Royal, a carei soarta s-a invartit tot in jurul desei impartasanii, similara cu cea ridicata de Preacuviosul Roman.
Una din lucrarile mele in timp ce urmam cursurile de doctorat (pe care nu l-am mai terminat din cauza arestarii) la Institutul Telogic din Bucuresti a fost Scoala de la
Port Royal asa ca pot afirma ca vorbesc, oarecum, in cunostinta de cauza. Acest curent teologic, de o mare austeritate in tinuta, cult si traire, initiat de Jansenius (de aceea s-a numit Jansenism), s-a ridicat impotriva Iezuitilor care patrunsesera in saloanele clasei nobile ca abati, preoti, confesori si, mai ales, un fel de teologi de curte. Ei initiau discutii teologice, dar nu luptau suficient impotriva luxului saloanelor, a flirturilor si a iubirilor ilicite. Pe atunci, saloanele si teologii discutau foarte mult problema desei impartasanii si aproape toata lumea catolica era pe pozitia Parintelui Braga. Scoala de la Port Royal si-a afirmat doctrina mai ales printr-o manastire de maici condusa de Mere Angelique Arnault, care facea parte dintr-o foarte puternica familie veche, bogata si nobila, cu mai multi episcopi si teologi pe parcursul istoriei Frantei si, mai ales, in timpul disputei, cand episcop era un membru al familiei, teolog temut, numit Arnauld cel Mare.
Doctrina jansenista, care isi tragea seva din Fericitul Augustin, care era foarte aproape de teoria protestanta a predestinarii, a creat o lupta teologice intinsa pe doua secole: al 17-lea si al 18-lea. Jansenius scrisese o carte, Augustinus, pe care Vaticanul a condamnat-o pentru 5 propozitii, condamnare pe care Jansenistii nu au acceptat-o, (din aceast curent a facurt parte si Blaise Pascal, care a accentuat preocupare mistica a curentului). Ei aveau slujbele extrem de simple, bisericile severe, fara podoabe, cu o muzica la fel simpla si severa si supravegheau impartasirea cu strasnicie, ca nu cumva sa se primeasca Trupul si Sangele Domnului cu nevrednicie, opus Iezuitilor care impartaseau cucoanele saloanelor cu usurinta, pentru ca Iisus pentru aceasta venise in lume ca sa se daruiasca tuturor. Desi in disputele de atunci deasa impartasanie a ocupat un loc secundar, ea a constituit o problema foarte fierbinte si a durat cat timp a durat si Jansenismul care, in cele din urma, a fost condamnat si s-a stins.
Presupun ca, si in Ortodoxie a existat o confruntare in acest sens, nu numai citatele date de Parintele Braga, dar nu am avut posibilitatea sa urmaresc eventualele dispute din istoria bisericii. De aceea revin la prezent.
Nu vreau sa afirm ca astazi este mai multa blestematie in lume decat in trecut, sau ca vrajitoria si liturghiile negre sunt mai raspandite, dar este sigur ca multi vrajitori si vrajitoare folosesc discursul crestin pentru a insela pe naivii care ii cerceteaza si pentru a le adormi teama de inselatorie. Acesti slujitori ai diavolului minciunii si inselatoriei, in goana dupa castig, fac pe piosii, chiar pe oamenii bisericii, venind din cand in cand la slujbe. Dupa parerea parintelui Braga, preotul, vazadu-i piosi, ar trebui sa le acorde Sf. Impartasanie chiar daca ei nu se spovedesc. Si, de obicei, acesti oameni nu se spovedesc, ca si multi alti pacatosi gravi, pentru ca stiu ca preotul are un har de la Dumnezeu care, in unele imprejurari, ii descopera cele ascunse ale oamenilor si ei nu doresc sa fie descoperiti.
Parintele citeaza (incomplet) din 1 Cor. 11: "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului." Trupul Domnului este incredintat pazei preotului. De aceea preotul pastreaza in altar, in chivot, Trupul Domnului pentru impartasirile grabnice si de aceea Liturghierele prevad sfaturi cum se pastreaza si cum se admininstreaza Sfanta Impartasanie, pentru ca nu numai trupul Domnului ne este incerdintat, ci si sufletele credinciosilor, care se pot mantui sau pot pieri prin mana noastra preoteasca si, cu ei pierim si noi ca sluga
necredincioasa care nu a administrat cum trebuie avutul lasat de stapan, sau ca strajerul lui Iezechiel care, neanuntand pericolul, provoaca moartea pacatosului: "Cand Eu voi zice pacatosului:"Pacatosule vei muri" si tu nu-i vei grai nimic pentru a-l prevesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci el va muri pentru pacatele lui, dar sangele lui il voi cere din mana ta. Iar daca tu ai prevestit pe pacatos sa se abata de la calea lui si sa se intoarca de la ea si el nu s-a abatut de la calea sa, atunci el va muri pentru pacatele lui, iar tu ti-ai scapat viata." (Iez. 33: 8-9)
In mana mea, a preotului, sta nu numai sufletul "pacatosului" al carui sange se va cere de la mine, ci si "Scumpul Sau (al lui Hristos) sange" care, si unul, si altul, se vor cere de la mine. Aceasta nu este o fraza frumoasa, buna de pus intr-o predica, ci este viata sau moartea mea si a penitentului. Si ce as castiga de as aduce toata lumea la impartasanie, dar sufletele toate, si al meu, le voi pierde?
Exista pustnici care traiesc in singuratate si care, odata pe luna, sau mai rar, vin la manastire pentru a se spovedi si a se impartasi. Fara indoiala ca acest pustnic are o viata mai curata decat a oricaruia dintre noi, poate mai curata decat a ieromonahului "cerber" care il spovedeste si impartaseste si, cu toate acestea, nici pustnicul, nici ieromonahul nu se gandesc macar o clipa ca Sfanta Impartasanie ar putea fi administrata fara spovedania prealabila.
Parintele Ioanichie ne spunea odata, cand am vizitat sfanta manastire Sihastria, ca, in jurul ei traiau atunci, circa noua pustnici, pe care nimeni nu-i cunoaste (probabil numai duhovnicul lor dupa numele de monah) si care tin, spunea el, manastirea aceasta si tot muntele si tot ce este in jurul nostru prin rugaciunile lor. Acesti oameni vin din cand in cand la manastire, se spovedesc si se impartasesc, primesc o traista cu mancare care le ajunge doar pentru cateva zile si dispar in pustia padurii, nimeni nu stie unde, nimeni nu stie daca vor mai reveni la manastire. Unii mor acolo, in crapaturile stancilor si nici macar numele nu le este cunoscut spre a fi pomeniti. Doar Dumnezeu ii stie. Sunt ei oare atat de ignoranti incat sa se spovedeaasca inainte de impartasanie, crezand ca nu au dreptul la Trupul si Sangele fara a se spovedi in prealabil? Fara indoiala ca nu. Ei stiu insa ca exista o regula a rugaciunii iertarii dupa spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da si care este, in acelasi timp, poarta prin care se ajunge la Sf. Impartasanie.
In predica despre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei, tot a Parintelui Ioanichie Balan, publicata si in Buletinul Bisericii noastre Sf. Cruce din Alexandria, Virginia (SUA), pe luna August, 2002, autorul afirma:
"Candva, in manastiri, se facea spovedania zilnic, seara, a tot ce facea calugarul in timpul zilei. Mai tarziu, ca si astazi, in unele manastiri se face spovedania saptamanal -Vinerea - iar impartasirea la 30-40 de zile, dupa ravna si vrednicie, cum stabileste duhovnicul."
Dupa cum se vede, Preacuviosul Ieromonah Ioanichie, contribuie la transformarea preotilor in "Cerberi ai Sfantului Potir", cum ii numeste Preacuviosul Roman. Si asta se intampla in toate manastirile, cu exceptia a doua sau trei, care, si ele, conditioneaza impartasirea de spovada, numai ca aceasta din urma e practicata public asa cum am mai aratat. Practica spovedaniei si iertarea pacatelor de catre preoti, este o putere, un dar dat de Insusi Iisus dupa Invierea Sa din morti, cand a intrat la Apostoli prin usile incuiate, a suflat peste ei si le-a spus:
"Luati Duh Sfant: carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea vor fi tinute." (Ioan 20: 22-23)
Aceasta este cea mai mare putere data Sfintilor Apostoli si transmisa de acestia ucenicilor lor, apoi Episcopilor si acestia preotilor. Acelasi Dar genuin a lucrat in Apostoli, ucenici, episcopi, preoti, neschimbat, nediminuat, neintrerupt, de la Iisus si pana la cel din urma dintre preoti, care sunt eu: puterea de a ierta. Aceasta iertare conditioneaza accesul la impartasanie. In biserica ortodoxa, singura data cand un credincios se apropie de Sf. Potir fara a se spovedi este la botez, pentru ca, prin Taina Sfantului Botez se iarta celui ce l-a primit, nu numai pacatul stamosesc, ci si toate pacatele personale savarsite pana atunci. Dupa aceea, noi ramanem sa pazim Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului cata vreme suntem apti sa ne implinim misiunea sfanta de preoti.
Parintele Roman Braga spune si alte lucruri, pe deplin valabile: spovedania preotilor, alunecarea spre forme de pietate prin recomandarea diverselor carti de pietate populara neconfirmate de biserica, etc. Dar acestea toate nu au intrat in preocuparile articolului de fata, ci numai pozitia sa gresita fata de relatia dintre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei.
Folosirea cuvantului "Cerber" de catre preacuviosia sa are o intentie sfichiuitoare, ba chiar de insulta la adresa acelor preoti care conditioneaza primirea impartasaniei de spovada si de iertarea pacatelor de catre preot, pe baza poruncii Matuitorului de la Ioan 20: 22-23 si eu ma socotesc printre acestia. De aceea iau foarte in serios termenul de "cerber", desi mai propriu mi se pare termenul de paznic al Potirului. In clipa in care Constantinopolul a cazut sub atacul Turcilor pe 29 Mai, 1453, spune o legenda pioasa, Patriarhul Constantinopolului, care tocmai facea Sf. Liturghia cerand cu lacrimi mantuirea cetatii, in vazul tuturor credinciosilor care, cu strigate mari cereau si ei ajutorul Domnului spre a fi scapati de pagani, a luat potirul cu sfanta Impartasanie si a intrat in zidul Bisericii Sfanta Sofia spre a feri Sf. Impartasanie de profanarea paganilor, care, tocmai atunci, spargeau usa bisericii. El va iesi din zid cu potirul in mana, atunci cand Constantinopolul va fi iarasi in stapanirea crestinilor. Aceasta legenda este un simbol al virtutii preotului de a fi paznicul Sfintei Impartasanii, spre a o feri de orice tip de profanare, caci si primirea cuminecarii fara prealabila iertare a pacatelor este tot o profanare.
Este mai bine sa fii "cerberul Sfantului Potir" decat un functionar care imparte "gratuit" sfanta Impartasanie, fara spovedanie si fara post prealabil gramadind jaratec aprins peste capul sau si al penitentilor.
Intr-un interviu dat de parintele Rafael Noica, la o intrebare pusa in legatura cu deasa impartasire, el raspunde: "Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat mai des, atat de des cat ii sfatuiesc duhovncii lor (sublinierea noastra). Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca - si asta este foarte important de inteles - omul nu este un obiect si, ca atare, nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.
As prefera o impartasanie cat mai deasa. Nu este caracteristic impartasaniei sa fie deasa, ci as zice impartasire des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle fiecarui duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare
Duminica, pentru altcineva Duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d."
Parintele Rafael vine dintr-o manastire occidentala si totusi afirma autoritatea duhovnicului in privinta desei impartasiri. Iar eu spun cu fiecare penitent: "...Ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai, nici sarutare iti voi da ca Iuda...." (Rugaciunile impartasaniei), pentru ca razboiul intru cuvant nu este numai intre alb si negru, intre binele si raul bine delimitat, ci si in zonele mai cenusii ale intelegerii umane, unde culorile se amesteca si unde ratiunea noastra inselatoare ne poate minti in acecasta dicernere, adormindu-ne trezvia. "Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Priveghiati." (Marcu 13:37)
Despre deasa impartasanie - Parintele Gheorghe Calciu Cerberii Potirului sau paznicii impartasaniei?
Deoarece am constatat ca problema desei impartasanii agita unele spirite nu numai in Vest, inclusiv USA, ci si chiar in tara, ca o forma acomoditatii crestinilor si ca un fel de asalt al laicilor asupra Sf. Potir pentru a primi impartasania neconditionat de nimic canonic, ci numai de decizia personala, publicam raspunsul nostrtu de mai jos.
Preacuviosul Parinte Roman Braga, duhovnicul Sfintei Manastiri Adormirea Maicii Domnului, din Rives Junction, MI, publica in revista SOLIA din Iulie 2002, pag. 19-21, a Episcopiei Ortodoxe Romane din America, avandu-si sediul in Jackson, MI, un articol cu titlul citat si in subtitlul articolului nostru: Cerberii Sfantului Potir, in care se declara, fara reserve, pentru deasa impartasanie, disociind taina spovedaniei de taina impartasaniei, ca nefiind conditionate una de alta. Ambele sunt taine ale Ortodoxiei, cu valoare absoluta pentru mantuire, dar impartasania nu este conditionata de spovedanie, afirma el. Poti sa te impartasesti fara a te spovedi si poti sa te spovedesti fara a te impartasi. Ultimul fapt este practicat de noi toti preotii (vorbesc de penitentii nostri), primul este acceptat cu greu desi, probabil, unii preoti ortodocsi il practica (personal, nu am nici o cunostinta de preoti care fac acest lucru).
Parintele Roman Braga este un teolog de temut, are un stil convingator si-si argumenteaza cu o logica greu de rezistat afimatiile sale; are o viata spirituala adanca, este un propovaduitor neintrecut si si-a pecetluit teologia cu suferinta si lacrimi sub regimul comunist in inchisori si lagare de munca fortata. Ne cunoastem de multa vreme, din inchisoare, am trecut impreuna prin iadul de la Pitesti, chiar in aceeasi celula si am toata pietatea la el.
Citindu-i articolul, iti dai seama ca problema frecventei impartasanii este una foarte veche, datand din vremea bisericii timpurii, asa cum arata citatul sau din Sf. Vasile cel Mare, care deplange faptul ca, in vremea lui (372), credinciosii se impartaseau numai de patru ori pe saptamana, pe care-l reproducem: "Caci este bine si folositor este a se impartasi in fiecare zi, caci Insusi Iisus zice: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica" (In. 6:54). Dar noi ne impartasim numai de patru ori pe saptamana: Duminica, Miercurea, Vinerea si Sambata si in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant". (Epistola catre Chesarie)
Este deci evident ca, in perioada respectiva, crestinii se impartaseau des, aproape zilnic. Desi Preacuviosul Parinte Roman nu mentioneaza acest lucru, amintesc despre Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite care este, de fapt, o Vecernie solemna, special compusa de Sf. Grigore Dialogul, pentru ca cei care simt lipsa impartasaniei sa se poata cumineca si in zilele aliturgice ale Postului Mare; pentru aceasta Vecernie, Sf. Impartasanie a fost pregatita la liturghia anterioara asa ca cei credinciosi se pot impartasi cu niste daruri pre-sfintite.
Cuviosia sa da mai multe citate, printre care si Canonul 9, atribuit Sfintilor Apostoli, care spune: "Cei care vin la biserica...dar refuza sa se impartaseasca, toti aceia trebuie exclusi din biserica..."
Nu este frumos ca intr-o problema atat de adanca a credintei sa joci pe cuvinte. Dar mi se pare ca a refuza nu este acelasi lucru cu a nu se impartasi. Dar poate ca atunci, sau in contextul canonului, sensurile sunt identice. Parintele este suparat ca, de multe ori, la Sf. Liturghie, preotul iese in usa altarului cu Sf. Potir in mana si cheama credinciosii: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!" si nimeni nu vine sa se impartaseasca, poate, cel mult, cativa copii si are dreptate sa se supere si noi ne suparam, dar aceasta este realitatea, putini oameni, chiar dintre cei credinciosi, se impartasesc. Se intreaba Parintele: Cum de s-a ajuns la aceasta restrictie a impartasirii credinciosilor si cum de s-a legat taina spovedaniei de taina impartasaniei, cand nici un canon bisericesc, nici Scriptura nu le mentioneaza? Retorica Parintelui Roman urca pana la a numi pe preotii care nu impartasesc pe credinciosi, oricare ar fi ei, la dorinta lor, Cerberii Sf. Potir.
Daca Mantuitorul ne invata sa nu aruncam margaritarele noastre inaintea porcilor, oare putem noi preotii sa dam oricui Sf. Impartasanie? Intr-un citat dat de parintele Roman, apartinand Cuviosului Iov, intareste cele spuse mai inainte:"Preotii care refuza pe crestinii care se apropie de Sf. Impartasanie cu evlavie si cu credinta sunt socotiti de Dumnezeu ca ucigasi, asa cum scrie la proorocul Osie: "Au ascuns preotii calea si voia si porunca lui Dumnezeu, au omorit Sihemul si au facut nelegiuire in poporul meu."
Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila, chiar daca parintele nu lasa nici macar sa se intrevada acest lucru. Dar noua ni se pare implicit. Citim la Ioan 21: 25: "Ci sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris. Amin." Dau acest citat pentru a-l folosi in ajutorul meu. Citatul acesta este cel mai puternic argument pentru Sf. Traditie. Multe din spusele Mantuitorului s-au pierdut, multe din minunile Lui, de asemenea. Dar daca nu ar fi fost Sf. Traditie, si mai multe lucruri ar fi fost pierdute. Impresia mea este ca Parintele Braga si cei care sunt pe pozitia precuviosiei sale, cred ca traditia este numai un tezaur de invatatura si de lucruri petrecute, pe care le scoatem ori de cate ori avem nevoie sa atacam pe cineva care nu face ceea ce ni se pare noua drept.
Traditia este, intr-adevar, asa ceva, dar ea este si o forta dinamica spirituala care alege si pastreaza lucrurile bune care pot sa se introduca in traditie si le elimina pe cele neconvenabile. Ea lucreaza continuu si innoieste sufletul si imbogateste mintea crestina. Inainte de fixarea canonului Bibliei, circulau zeci de texte "scripturistice" evanghelii, Apocalipse, Epistole. A venit Sf.Traditie si a spus: Stati! Aceste carti sunt canonice, acestea sunt apocrife, acestea sunt eretice. Traditia a fost mai tare decat lucrul scris si a eliminat ceea ce nu era adevarat.
Pornind de la Iacov 5: 16: "Marturisiti-va pacatele unii altora si va rugati unii pentru altii..." biserica primara a instituit spovedania publica, practicata vreme de mai multe secole. Cu timpul s-a observat ca spovedania publica nu numai ca nu curata sufletele credinciosilor care se spovedeau, dar intinau inima celor ce-i ascultau si erau adesea ispititi sa savarseasca aceleasi pacate ca penitentul respectiv si astfel, spovedania devenea, cel putin pentru unii, o scoala a pacatelor neobisnuite sau, in cel mai bun caz, un instrument de deceptie, pentru ca auzeau uneori pacate savarsite de oameni pe care ii stimau si acum ii vedeau pacatosi si ei insisi se descurajau. Spusa Scripturii, a fost astfel schimbata si experienta spirituala colectiva a dus la un comportament nou care a devenit traditional, tocmai pe baza fortei dinamice a traditiei stabilite care nu este moarta, ci vie si productiva. Spovedania a devenit un act foarte intim, care are loc numai intre preot si penitent sub binecuvantarea Mantuitorului.
Stiu ca sunt unii calugari romani (cel putin unul despre care am auzit) care practica si astazi aceasta spovedanie comuna, nu chiar asa cum se facea in vechime, ci fiecare penitent, dupa molitva citita de calugar, isi marturiseste pacatele in taina inimii, sau, eventual, chiar cu voce mai tare, apoi li se da iertarea de pacate (deslegarea) si se pot impartasi la momentul prescris in Sf. Liturghie. Astfel pot fi impartasiti sute de oameni cu acest simulacru de spovedanie si am vazut ca multi dintre penitenti spun ca se simt foarte bine cu ambele taine implinite pe aceasta cale.
Mie mi se pare ca se practica un fel de populism pentru castigarea clientilor, un fel de comert mascat cu Sfintele Daruri, desi s-ar putea sa fie si, cu siguranta sunt, si oamenii piosi care se spovedesc si impartasesc astfel. Oricum, cantitatea este in detrimentul adevaratei spirtualitati.
Dupa ce am iesit din inchisoare si am ajuns in America, am fost invitat in multe parti de pe continentul american si in Europa pentru a vorbi despre persecutia religioasa din Romania: de ortodocsi, de catolici si chiar de protestanti. Am vazut la catolici cum aproape toti cei din biserica se impartaseau. Am fost mirat si am intrebat pe preoti daca toti cei care se impartasisera se si spovedisera. Ei au fost surprinsi, la randul lor si mi-au spus ca nu exista nici un fel de legatura intre spovedanie si impartasanie. Credinciosii se impartasesc la fiecare liturghie si se spovedesc numai cand vor ei (poate chiar niciodata?).
"Si atunci, am intrebat eu, care este pregatirea lor pentru a primi trupul si sangele Domnului?" "Simpla lor dorinta este suficienta."
Din istoria bisericii stim ca, la inceput, foarte adeseori, se dadea Sf. Impartasanie credinciosului ca sa aiba acasa pe mai multe zile, daca acesta dorea. Cu timpul s-a observat ca unii credinciosi erau neglijenti cu Sf. Impartasanie, iar cei rau intentionati o foloseau pentru liturghia neagra sau pentru diferite vraji (pentru ca si ei credeau ca era trupul si sangele Domnului). Atunci biserica a interzis practicarea acestui lucru. La catolici a continuat multe secole, pana de curand, cand constatandu-se ceea ce biserica primara constatase inca de la inceputurile ei, s-a interzis practica. (la catolici, frauda era mult mai usor de faptuit fiindca, folosind numai azima pentru impartasire, care se dadea in mana credinciosului, era lesne ca acesta sa n-o manance si s-o foloseasca la lucruri blestemate). De aceea, in ultimul timp, s-a introdus, metoda de a pune partea din ostie cuvenita credinciosului direct in gura si nu in mana. Ceea ce nu inseama ca el n-ar putea-o scoate din gura spre blestemata folosinta.
Daca distribuirea Sf. Impartasanii ar fi atat de simpla, de ce atunci, catehumenilor, in vremea veche, nu li se dadea voie nici macar s-o vada, nici macar sa fie de fata la impartasirea credinciosilor? De ce spune preotul, la sfarsitul partii prime din Liturghie (numita a catehumenilor): "...Cei chemati (catehumenii) iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramana. Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace, Domnului sa ne rugam!"
Aceasta este exact puterea pe care Dumnezeu o da preotului de a fi paznicul Sfantului Potir de a avea grija de trupul si sangele Domnului. Astazi, nici un catehumen nu mai iese din biserica la rostirea acestei invitatii, dar noi o repetam - si Parintele Roman o repeta la fiecare Sf. Liturghie, spre aducere aminte, ca pe o formula traditionala, pentru a intari autoritatea noastra pentru paza Sfintei Impartasanii.
Parintele Braga spune ca, in biserica primara, la frangerea painii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se impartaseau la sfarsitul unei mese solemne unde mancau si beau "...iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context", dar nu merge la concluzia finala ca traditia, cu forta ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greseli si a instituit postul si rugaciunea, spovedania si canonul pentru curatirea lui sufleteasca si pentru invrednicirea lui, atat cat sta in puterile omenesti si - fara indoiala ii sta ceva, altfel am cadea in protestantism - pentru a primi trupul si sangele lui Iisus.
Biserica a fixat anumite reguli de pocainta, anumite canoane care dau spovedaniei un drept de apreciere a acestei "vrednicii" si nu o lasa la bunavoia penitentului care, daca este cinstit, cu greu si-ar putea aprecia aceasta vrednicie. Unii, prea lacsi, ar veni la impartasanie ca si cum ar merge la restaurant, altii, prea drastici, nu s-ar impartasi niciodata.
Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i da dreptul penitentului la impartasire in mod obligatoriu. Preotul are dreptul de a-l opri de la primirea trupului si sangelui Domnului pentru pacate prevazute de canoane, sau poate sa-i dea permisiunea daca socoteste ca, impartasindu-l, ii intareste inima in lupta impotriva unor pacate.
Iertarea pacatelor, fie ele si comune, nu se obtine nici prin citirea rugaciunilor pregatitoare, (Canonul Sf. Impartasanii) nici prin rugaciunile Sf. Liturghii si nici prin simplul act al impartasirii, (cum afirma parintele Braga) care este o conceptie laxa, catolica, oricat de confortabila s-ar parea, ci dupa invatatura bisericii, numai Sf. Maslu si spovedania te curata de pacate. Dintre acestea, numai spovedania are rugaciune speciala de iertare a pacatelor, la sfarsit: (Sf. Impartasanie te intareste spre a nu mai pacatui, iti aduce un plus de har, te vindeca sufleteste si trupeste)
"Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii sale de oameni, sa te ierte pe tine fiul meu (fiica mea) N si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu netrebnicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data de sus, te iert si te desleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin."
Altfel, daca numai rugaciunile citate de parintele Braga sunt suficiente sa-ti obtina iertarea pacatelor (care constituie o gresala grava), nimeni nu ar mai trebui sa se spovedeasca decat pentru pacatele foarte mari, mortale. In acest caz, preotul nu ar fi duhovnic decat numai pentru criminali si alti foarte mari pacatosi - ceilalti se iarta pe ei singuri - si pentru distribuirea sfintei Impartasanii la dispozitia credinciosului. Sunt multe propozitii in articolul parintelui Braga care ar putea fi condamnate de autoritatea bisericeasca. Aceasta afirmatie imi aminteste de jansenism si de scoala de la Port Royal, a carei soarta s-a invartit tot in jurul desei impartasanii, similara cu cea ridicata de Preacuviosul Roman.
Una din lucrarile mele in timp ce urmam cursurile de doctorat (pe care nu l-am mai terminat din cauza arestarii) la Institutul Telogic din Bucuresti a fost Scoala de la
Port Royal asa ca pot afirma ca vorbesc, oarecum, in cunostinta de cauza. Acest curent teologic, de o mare austeritate in tinuta, cult si traire, initiat de Jansenius (de aceea s-a numit Jansenism), s-a ridicat impotriva Iezuitilor care patrunsesera in saloanele clasei nobile ca abati, preoti, confesori si, mai ales, un fel de teologi de curte. Ei initiau discutii teologice, dar nu luptau suficient impotriva luxului saloanelor, a flirturilor si a iubirilor ilicite. Pe atunci, saloanele si teologii discutau foarte mult problema desei impartasanii si aproape toata lumea catolica era pe pozitia Parintelui Braga. Scoala de la Port Royal si-a afirmat doctrina mai ales printr-o manastire de maici condusa de Mere Angelique Arnault, care facea parte dintr-o foarte puternica familie veche, bogata si nobila, cu mai multi episcopi si teologi pe parcursul istoriei Frantei si, mai ales, in timpul disputei, cand episcop era un membru al familiei, teolog temut, numit Arnauld cel Mare.
Doctrina jansenista, care isi tragea seva din Fericitul Augustin, care era foarte aproape de teoria protestanta a predestinarii, a creat o lupta teologice intinsa pe doua secole: al 17-lea si al 18-lea. Jansenius scrisese o carte, Augustinus, pe care Vaticanul a condamnat-o pentru 5 propozitii, condamnare pe care Jansenistii nu au acceptat-o, (din aceast curent a facurt parte si Blaise Pascal, care a accentuat preocupare mistica a curentului). Ei aveau slujbele extrem de simple, bisericile severe, fara podoabe, cu o muzica la fel simpla si severa si supravegheau impartasirea cu strasnicie, ca nu cumva sa se primeasca Trupul si Sangele Domnului cu nevrednicie, opus Iezuitilor care impartaseau cucoanele saloanelor cu usurinta, pentru ca Iisus pentru aceasta venise in lume ca sa se daruiasca tuturor. Desi in disputele de atunci deasa impartasanie a ocupat un loc secundar, ea a constituit o problema foarte fierbinte si a durat cat timp a durat si Jansenismul care, in cele din urma, a fost condamnat si s-a stins.
Presupun ca, si in Ortodoxie a existat o confruntare in acest sens, nu numai citatele date de Parintele Braga, dar nu am avut posibilitatea sa urmaresc eventualele dispute din istoria bisericii. De aceea revin la prezent.
Nu vreau sa afirm ca astazi este mai multa blestematie in lume decat in trecut, sau ca vrajitoria si liturghiile negre sunt mai raspandite, dar este sigur ca multi vrajitori si vrajitoare folosesc discursul crestin pentru a insela pe naivii care ii cerceteaza si pentru a le adormi teama de inselatorie. Acesti slujitori ai diavolului minciunii si inselatoriei, in goana dupa castig, fac pe piosii, chiar pe oamenii bisericii, venind din cand in cand la slujbe. Dupa parerea parintelui Braga, preotul, vazadu-i piosi, ar trebui sa le acorde Sf. Impartasanie chiar daca ei nu se spovedesc. Si, de obicei, acesti oameni nu se spovedesc, ca si multi alti pacatosi gravi, pentru ca stiu ca preotul are un har de la Dumnezeu care, in unele imprejurari, ii descopera cele ascunse ale oamenilor si ei nu doresc sa fie descoperiti.
Parintele citeaza (incomplet) din 1 Cor. 11: "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului." Trupul Domnului este incredintat pazei preotului. De aceea preotul pastreaza in altar, in chivot, Trupul Domnului pentru impartasirile grabnice si de aceea Liturghierele prevad sfaturi cum se pastreaza si cum se admininstreaza Sfanta Impartasanie, pentru ca nu numai trupul Domnului ne este incerdintat, ci si sufletele credinciosilor, care se pot mantui sau pot pieri prin mana noastra preoteasca si, cu ei pierim si noi ca sluga
necredincioasa care nu a administrat cum trebuie avutul lasat de stapan, sau ca strajerul lui Iezechiel care, neanuntand pericolul, provoaca moartea pacatosului: "Cand Eu voi zice pacatosului:"Pacatosule vei muri" si tu nu-i vei grai nimic pentru a-l prevesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci el va muri pentru pacatele lui, dar sangele lui il voi cere din mana ta. Iar daca tu ai prevestit pe pacatos sa se abata de la calea lui si sa se intoarca de la ea si el nu s-a abatut de la calea sa, atunci el va muri pentru pacatele lui, iar tu ti-ai scapat viata." (Iez. 33: 8-9)
In mana mea, a preotului, sta nu numai sufletul "pacatosului" al carui sange se va cere de la mine, ci si "Scumpul Sau (al lui Hristos) sange" care, si unul, si altul, se vor cere de la mine. Aceasta nu este o fraza frumoasa, buna de pus intr-o predica, ci este viata sau moartea mea si a penitentului. Si ce as castiga de as aduce toata lumea la impartasanie, dar sufletele toate, si al meu, le voi pierde?
Exista pustnici care traiesc in singuratate si care, odata pe luna, sau mai rar, vin la manastire pentru a se spovedi si a se impartasi. Fara indoiala ca acest pustnic are o viata mai curata decat a oricaruia dintre noi, poate mai curata decat a ieromonahului "cerber" care il spovedeste si impartaseste si, cu toate acestea, nici pustnicul, nici ieromonahul nu se gandesc macar o clipa ca Sfanta Impartasanie ar putea fi administrata fara spovedania prealabila.
Parintele Ioanichie ne spunea odata, cand am vizitat sfanta manastire Sihastria, ca, in jurul ei traiau atunci, circa noua pustnici, pe care nimeni nu-i cunoaste (probabil numai duhovnicul lor dupa numele de monah) si care tin, spunea el, manastirea aceasta si tot muntele si tot ce este in jurul nostru prin rugaciunile lor. Acesti oameni vin din cand in cand la manastire, se spovedesc si se impartasesc, primesc o traista cu mancare care le ajunge doar pentru cateva zile si dispar in pustia padurii, nimeni nu stie unde, nimeni nu stie daca vor mai reveni la manastire. Unii mor acolo, in crapaturile stancilor si nici macar numele nu le este cunoscut spre a fi pomeniti. Doar Dumnezeu ii stie. Sunt ei oare atat de ignoranti incat sa se spovedeaasca inainte de impartasanie, crezand ca nu au dreptul la Trupul si Sangele fara a se spovedi in prealabil? Fara indoiala ca nu. Ei stiu insa ca exista o regula a rugaciunii iertarii dupa spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da si care este, in acelasi timp, poarta prin care se ajunge la Sf. Impartasanie.
In predica despre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei, tot a Parintelui Ioanichie Balan, publicata si in Buletinul Bisericii noastre Sf. Cruce din Alexandria, Virginia (SUA), pe luna August, 2002, autorul afirma:
"Candva, in manastiri, se facea spovedania zilnic, seara, a tot ce facea calugarul in timpul zilei. Mai tarziu, ca si astazi, in unele manastiri se face spovedania saptamanal -Vinerea - iar impartasirea la 30-40 de zile, dupa ravna si vrednicie, cum stabileste duhovnicul."
Dupa cum se vede, Preacuviosul Ieromonah Ioanichie, contribuie la transformarea preotilor in "Cerberi ai Sfantului Potir", cum ii numeste Preacuviosul Roman. Si asta se intampla in toate manastirile, cu exceptia a doua sau trei, care, si ele, conditioneaza impartasirea de spovada, numai ca aceasta din urma e practicata public asa cum am mai aratat. Practica spovedaniei si iertarea pacatelor de catre preoti, este o putere, un dar dat de Insusi Iisus dupa Invierea Sa din morti, cand a intrat la Apostoli prin usile incuiate, a suflat peste ei si le-a spus:
"Luati Duh Sfant: carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea vor fi tinute." (Ioan 20: 22-23)
Aceasta este cea mai mare putere data Sfintilor Apostoli si transmisa de acestia ucenicilor lor, apoi Episcopilor si acestia preotilor. Acelasi Dar genuin a lucrat in Apostoli, ucenici, episcopi, preoti, neschimbat, nediminuat, neintrerupt, de la Iisus si pana la cel din urma dintre preoti, care sunt eu: puterea de a ierta. Aceasta iertare conditioneaza accesul la impartasanie. In biserica ortodoxa, singura data cand un credincios se apropie de Sf. Potir fara a se spovedi este la botez, pentru ca, prin Taina Sfantului Botez se iarta celui ce l-a primit, nu numai pacatul stamosesc, ci si toate pacatele personale savarsite pana atunci. Dupa aceea, noi ramanem sa pazim Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului cata vreme suntem apti sa ne implinim misiunea sfanta de preoti.
Parintele Roman Braga spune si alte lucruri, pe deplin valabile: spovedania preotilor, alunecarea spre forme de pietate prin recomandarea diverselor carti de pietate populara neconfirmate de biserica, etc. Dar acestea toate nu au intrat in preocuparile articolului de fata, ci numai pozitia sa gresita fata de relatia dintre Taina Spovedaniei si a Impartasaniei.
Folosirea cuvantului "Cerber" de catre preacuviosia sa are o intentie sfichiuitoare, ba chiar de insulta la adresa acelor preoti care conditioneaza primirea impartasaniei de spovada si de iertarea pacatelor de catre preot, pe baza poruncii Matuitorului de la Ioan 20: 22-23 si eu ma socotesc printre acestia. De aceea iau foarte in serios termenul de "cerber", desi mai propriu mi se pare termenul de paznic al Potirului. In clipa in care Constantinopolul a cazut sub atacul Turcilor pe 29 Mai, 1453, spune o legenda pioasa, Patriarhul Constantinopolului, care tocmai facea Sf. Liturghia cerand cu lacrimi mantuirea cetatii, in vazul tuturor credinciosilor care, cu strigate mari cereau si ei ajutorul Domnului spre a fi scapati de pagani, a luat potirul cu sfanta Impartasanie si a intrat in zidul Bisericii Sfanta Sofia spre a feri Sf. Impartasanie de profanarea paganilor, care, tocmai atunci, spargeau usa bisericii. El va iesi din zid cu potirul in mana, atunci cand Constantinopolul va fi iarasi in stapanirea crestinilor. Aceasta legenda este un simbol al virtutii preotului de a fi paznicul Sfintei Impartasanii, spre a o feri de orice tip de profanare, caci si primirea cuminecarii fara prealabila iertare a pacatelor este tot o profanare.
Este mai bine sa fii "cerberul Sfantului Potir" decat un functionar care imparte "gratuit" sfanta Impartasanie, fara spovedanie si fara post prealabil gramadind jaratec aprins peste capul sau si al penitentilor.
Intr-un interviu dat de parintele Rafael Noica, la o intrebare pusa in legatura cu deasa impartasire, el raspunde: "Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat mai des, atat de des cat ii sfatuiesc duhovncii lor (sublinierea noastra). Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca - si asta este foarte important de inteles - omul nu este un obiect si, ca atare, nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.
As prefera o impartasanie cat mai deasa. Nu este caracteristic impartasaniei sa fie deasa, ci as zice impartasire des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle fiecarui duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare
Duminica, pentru altcineva Duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d."
Parintele Rafael vine dintr-o manastire occidentala si totusi afirma autoritatea duhovnicului in privinta desei impartasiri. Iar eu spun cu fiecare penitent: "...Ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai, nici sarutare iti voi da ca Iuda...." (Rugaciunile impartasaniei), pentru ca razboiul intru cuvant nu este numai intre alb si negru, intre binele si raul bine delimitat, ci si in zonele mai cenusii ale intelegerii umane, unde culorile se amesteca si unde ratiunea noastra inselatoare ne poate minti in acecasta dicernere, adormindu-ne trezvia. "Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Priveghiati." (Marcu 13:37)
Parintele Dumitru Staniloae - Despre Sfanta Liturghie
Parintele Ioanichie Balan: Care este definitia cea mai cuprinzatoare a Sfintei liturghii?
Parintele Dumitru Staniloae: Definitia cea mai cuprinzatoare a Sfintei Liturghii este ca ea este continuarea principala a lucrarii lui Hristos in orice timp. Ea ni-L face prezent si ni-L comunica real pe Hristos, in starea permanenta de jertfa si de inviere, ca sa ne insusim si noi puterea de jertfa opusa egoismului si placerilor trecatoare, si sa intarim in sufletul nostru puterea viitoarei invieri pentru vesnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos si cu semenii.
- In ce masura Sfanta Liturghie este jertfa nesingeroasa a lui Hristos?
- In Sfanta Liturghie are loc prefacerea darurilor noastre de paine si vin in Trupul si Sangele lui Hristos, in starea de jertfa in care s-au transpus ele pe Golgota. Amintirea lui Hristos, starea Sa de jertfa de pe Golgota e asa de accentuata, si El ramane asa de mult in simtirea ei, ca stare de suprema daruire Tatalui, din compatimire si iubire fata de oameni si din vointa de a birui prin ea moartea noastra, incat o traieste neincetat in eficienta ei, dar fara ca ea sa fie o continua varsare a sangelui Sau. In Sfanta Liturghie El preface fundamentul ontologic al painii si vinului in Trupul si Sangele Sau, traite in starea permanenta de jertfa, prin chemarea Duhului Sfant de catre preot, insotita de rugaciunea credinciosilor. Simtirea de catre Hristos a starii de jertfa pentru noi, il tine in gradul cel mai apropiat de noi si gata de a ni Se comunica sub chipul painii si vinului ori de cate ori il chemam prin preot sa faca aceasta.
- De ce se numeste Sfanta Liturghie si Euharistie? Cand anume si cum multumim lui Dumnezeu in timpul Sfintei Liturghii?
- Sfanta Liturghie e toata o pregatire a credinciosilor prin rugaciunile preotului si ale lor, pentru momentele prefacerii darurilor lor de paine si vin in Trupul si Sangele lui Hristos, si ale impartasirii de ele. Aceste doua evenimente spirituale incheie si incoroneaza Sfanta Liturghie. Iar intrucat prezenta Trupului si Sangelui Domnului, spre a se impartasi credinciosii, constituie Euharistia, iar Sfanta Liturghie culmineaza in ea, intreaga Sfanta Liturghie se poate numi si Euharistie. Iar prezenta amintita in scopul amintit se numeste Euharistie, sau "Multumire", pentru ca insusi Hristos a prefacut la Cina cea de Taina painea si vinul in Trupul si Sangele Sau, multumind "Tatalui", pentru ca L-a trimis sa Se faca om si sa Se aduca jertfa prin Trupul si Sangele Sau pentru oameni si sa Se dea lor sub chipul acestora pentru mantuirea lor. E o multumire adusa Tatalui si ca Om in numele oamenilor. Cu atat mai mult prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, pentru a Se da noua, e un motiv de "multumire" a noastra catre Tatal; ba si catre Hristos insusi. E supremul act de iubire al lui Dumnezeu catre noi, deci si supremul motiv de multumire al nostru catre El. De aceea, comunitatea canta lui Dumnezeu, in vreme ce prin Sfantul Duh chemat de preot se savarseste prefacerea: "Pre Tine Te laudam, pre Tine bine Te cuvantam, Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru". Il laudam pe Dumnezeu pentru marea iubire ce ne-o arata si pentru marea minune prin care ne comunica iubirea Sa, prefacand painea si vinul in Trupul si Sangele Fiului Sau, spre a ni Se da noua.
- Care este legatura intre jertfa si Euharistie si care este efectul lor pentru mantuirea omului, a lumii intregi?
- Prin Euharistie Domnul Hristos ni Se ofera noua in starea de jertfa in care Se aduce Tatalui ca om, in numele nostru, pentru noi. Prin jertfa de pe Golgota a ridicat din nou umanitatea in relatia de daruire catre Dumnezeu-Tatal, dupa ce aceasta umanitate slabise legatura cu Tatal prin pacat. Dandu-se noua in timpul Liturghiei, ne alipeste pe toti Sie-si ca om in aceasta stare de totala predare Tatalui, ca jertfa adusa din iubire, ca om, ca sa atraga si iubirea Tatalui fata de noi, dupa ce si-a atras-o Hristos ca om in numele nostru. in fata omeneasca a lui Hristos care Se preda Tatalui ca jertfa, Tatal priveste cu iubire fata tuturor oamenilor. Dar acestia trebuie sa-si insuseasca starea de jertfa a lui Hristos catre Tatal, ca iubirea cu care ne priveste Tatal virtual pe toti in Fiul Sau, sa devina o iubire actuala fata de fiecare dintre noi, care ne insusim starea de jertfa a Fiului Sau ca om.
Dar Hristos predandu-Se Tatalui cu desavarsita iubire, ca om, prin jertfa Sa, si atragand iubirea Tatalui ca om asupra Sa, intra totodata ca om in plenitudinea vietii dumnezeiesti, invingand moartea prin inviere. Aceasta biruinta asupra mortii ne-o comunica si noua Hristos, comunicandu-ne starea Lui de jertfa, care-I aduce iubirea Tatalui ca om, datorita iubirii Lui totale ca om fata de Tatal. Deocamdata puterea invierii o avem de la Hristos, sau de la noua Lui relatie ca om cu Tatal, ca arvuna ce creste in sufletul nostru, pentru a se actualiza deplin la invierea de obste, care va avea loc prin refacerea intregului cosmos material cu care trupul omului este in legatura prin patrunderea deplina a puterii trupului inviat al lui Hristos in tot cosmosul.
Daca prin Cuvantul sau printr-un cuvant al Cuvantului s-a creat lumea, inseamna ca in El au fost date potential inainte de creare ratiunile lumii intregi, ca un tot armonic, inclusiv ratiunea omului ca chip al Cuvantului dumnezeiesc, subiect al ratiunilor lumii. Intrupandu- Se Cuvantul lui Dumnezeu, si-a facut trupul mijlocul cel mai intim prin care sta in legatura ca subiect uman cu tot cosmosul, putandu-l aduna spiritual in sine, dar putandu-1 si influenta. Inviind cu trupul, Hristos poate face sa sa reverse peste tot cosmosul starea de inviere a trupului Sau si deci pot primi si oamenii din cosmosul transfigurat de trupul lui Hristos, trupurile lor inviate. Dar Hristos intra in relatia de iubire cu noi si ne atrage in relatia de iubire cu Tatal nu numai aducandu-Se pe Sine Tatalui ca jertfa si dandu-ni-Se in aceasta stare si noua, ci lasandu-Se adus si de noi ca jertfa Tatalui, pentru ca sa ne aducem si pe noi impreuna cu El. Euharistia este jertfa lui Hristos adusa Tatalui pentru comunitate, si jertfa comunitatii intre ei, cu Hristos si cu Tatal. Si in aceasta se arata dragostea Fiului pentru noi si unirea ce o realizeaza El intre noi si Tatal, odata cu atragerea iubirii Tatalui catre Fiul Sau ca om si catre noi. Comunitatea e nu numai primitoarea jertfei lui Hristos, ci si aducatoarea Lui ca jertfa, la care se asociaza si ea. in amindoua felurile se umple de binefacere si puterea innobila-toare a jertfei Lui.
- Cum trebuie sa intelegem porunca lui Hristos rostita la Cina cea de Taina: "Faceti aceasta spre pomenirea Mea"?
- Prin porunca "Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea" (Luca 22, 19), Hristos ne asigura ca El va fi tot atat de prezent cu noi si Se va darui sub chipul painii si vinului, ori de cate ori Apostolii si urmasii lor se vor ruga Lui sa faca aceasta cum a facut-o la Cina cea de Taina. Ba chiar le porunceste sa faca aceasta spre a-L pomeni pe El, spre a-si aduce aminte de ceea ce a facut El atunci. Le cere sa-I adreseze Lui rugaciunea de a face mereu pentru ei ceea ce a facut El la Cina cea de Taina, ca sa-L pomeneasca. Pomenirea Lui nu este fara prezenta Lui si prezenta Lui nu are loc fara pomenirea Lui. Euharistia nu este o simpla pomenire a lui Hristos fara prezenta Lui, nici nu se obtine prezenta Lui fara pomenirea a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Intre Cina cea de Taina si jertfa liturgica sau Euharistia din orice timp, este o stransa legatura. Aceea o face posibila pe aceasta si aceasta ne pune in legatura cu aceea. Nu El are nevoie de pomenirea noastra, ci noi, ca sa ni Se daruiasca mereu.
- Care este diferenta dogmatica si liturgica intre Liturghia ortodoxa, cea catolica si cele protestante si neoprotestante?
- Diferenta intre Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca in Liturghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sangele Sau prin chemarea Sfantului Duh, pe cand in cea catolica prin cuvintele: "Luati, mancati..., Beti dintru acesta toti ..." in liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la Cina cea de Taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. Pe cand in Ortodoxie, credinta in lucrarea prezenta a Duhului Sfant, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta in Duhul Sfant ca Persoana distincta, si in lucrarea Lui mereu prezenta in orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos Si-a inceput si-Si continua lucrarea in oameni, dupa inaltare prin Duhul Sfant. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfant ca Persoana prin care se prelungesc actele mantuitoare ale lui Hristos cu Hristos insusi care S-a inaltat de la noi.
In al doilea rand, catolicismul, desi pastreaza credinta in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofici aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinului sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, fara asemenea precizari.
In al treilea rand, catolicismul impartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasand numai preotilor impartasirea si sub chipul vinului, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, in timpul din urma catolicii incep sa se apropie in toate aceste trei puncte din urma de gandirea si practica ortodoxa.
Invatatura luterana, in parte ca o reactie, in parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca painea si vinul raman in intregimea lor Trupul Domnului, facandu-se prezent in paine, sub paine, cu paine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mancand numai painea. Calvin a vazut in paine si vin numai o putere a Trupului si Sangelui Domnului, nu Trupul si Sangele Domnului, iar neoprotestantii vad in mancarea painii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.
Daca luteranii, calvinii si neoprotestantii despart painea si vinul de Trupul si Sangele lui Hristos, catolicii despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se impartasesc de Trupul si Sangele Domnului odata cu mancarea piinii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se impartasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.
La catolici, accidentii piinii si vinului nu fac parte din Trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.
La ortodocsi cei nevrednici se impartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii painii si vinului (I Cor. 11, 27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din paine si vin de Trupul lui Hristos. Invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin astfel: "Painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa precum tot prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in Sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devin un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot astfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire, in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelasi" (P. G. 94, 1144 urm.).
Nu trebuie sa se uite Cuvantul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea lui, la inceput trupului omenesc cu temelia in ratiunea divina, iar la nasterea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc in general si trupul Sau, in legatura cu painea, ca reprezentanta a hranei cosmice si deci si ratiunea celui dintai cu ratiunea celei din urma. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu painea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrand toata legatura Lui cu painea, uneste fundamentul ontologic al painii cat se poate de strans cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul vazut al painii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazand trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mancam trupul Lui, aratandu-ni-L in starea Lui materiala vazuta.
Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele Lui. E ceea ce spune Sfantul Simeon Noul Teolog: "Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos Se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos, eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El". Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre Dumnezeierea Lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre Trupul lui Hristos, facut intreg lumina de Dumnezeirea Lui sau de Duhul Lui cel Sfant, fara ca noi sa-L vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul Lui isi extinde prezenta Lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul Sau delumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperi prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa Sfanta impartasanie: "Da-ne noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale". Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat mai mult ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina. Taranul roman vede in bobul de grau din care se face piinea care ne hraneste, ca are in sine pe Hristos. Faptul acesta isi primeste implinirea deplina in Euharistie. Intr-un fel, trupul e painea si painea e trup, chiar prin creatie. Mai ales e trupul Cuvantului care a creat trupul omenesc legat de paine.
Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul painii si vinului in starea Lui de jertfa si de inviere, ca sa ne ridice si pe noi in aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. In viata viitoare, in toata creatia se va vedea Hristos in stare de jertfa daruita Tatalui si in cea de inviere, sau toata creatia se va vedea ridicata in El la aceasta stare. Caci jertfa inseamna daruirea creatiei Tatalui, ceea ce ii procura invierea intru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfarsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal.
- De ce se savarseste jertfa liturgica zilnic in biserici si manastiri? Numai pentru a ne reaminti de jertfa lui Hristos de pe cruce?
- Jertfa liturgica se savarseste zilnic in biserici, aratand permanenta si vesnicia starii de jertfa a Fiului facut om, menita sa devina proprie in veci si creatiei. Deci, nu se savarseste numai pentru a ne aminti de jertfa lui Hristos, ci si pentru a ne-o insusi cat mai des pentru a ne pregati pentru insusirea ei vesnica, pentru a trai in bucuria si iubirea liturgica si a ne hrani zilnic din ea.
- In ce masura Sfanta Liturghie contribuie direct la mantuirea noastra, a credinciosilor vii si a celor raposati, in Ortodoxie?
- Fara impartasirea de Hristos Cel jertfit, nu ne unim deplin cu El si Tatal nu are prilejul sa ne vada ca fii daruiti Lui in unire cu Fiul Sau. Nici iubirea noastra fata de Fiul nu s-ar manifesta in intregime, nici iubirea filiala fata de Tatal prin daruirea noastra Tatalui, impreuna cu Fiul, si nici iubirea Tatalui fata de Fiul Sau nu ne-ar invalui si pe noi impreuna cu El. Iar mantuirea deplina este fericirea nemarginita a acestei iubiri reciproce intre noi si Fiul si intre noi si Tatal. Iubirea Tatalui care se revarsa spre noi, uniti cu Fiul in stare de jertfa, se revarsa si peste cei raposati ai nostri, pe care ii tinem lipiti de noi prin pomenirea lor din dragoste. Hristos insusi a spus ucenicilor: "Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13, 34-35; 15, 17).
Daca Hristos ne-a iubit pana la a-si da viata pentru noi, trebuie sa luam si noi pilda de la El, caci pentru aceea s-a facut jertfa pentru noi, si ni Se da in stare de jertfa, adica cu puterea de iubire si de jertfa pentru altii, cuprinsa in ea. De aceea daca nu ne gandim si la cei raposati ai nostri cand auzim la Sfanta Liturghie de jertfa lui Hristos, cand auzim chemarea Lui la impartasirea de El, cand ne impartasim de El in starea de jertfa, inseamna ca ramanem nesimtitori la pilda Lui si nu vrem sa rodeasca in noi deplin puterea Lui de jertfa din iubire. Dragostea lui Hristos fata de noi e o dragoste indreptata spre altii. Deci trebuie sa o traim si noi ca dragoste fata de altii. Dar aceasta inseamna si vointa ca sa aiba si ei parte de fericirea dragostei lui Hristos si a Tatalui, adica parte de mantuire. Acestei vointe trebuie sa-i urmeze deci si cererea noastra catre Hristos de a le face si altora, si in primul rand celor raposati ai nostri, parte de dragostea Lui, sau de rodul jertfei Lui, chiar daca ei neavind trup ca noi, nu se mai pot ampartasi impreuna cu noi de Trupul si Sangele lui Hristos, sub chipul painii si vinului.
- Pentru ce scoatem miride pentru vii si morti si in ce mod tainic se iarta pacatele celor pomeniti la Sfanta liturghie?
- Cerem preotului sa scoata miride sau particele din prescura, pentru noi si pentru altii, vii si adormiti, la Proscomidie, langa partea care reprezinta pe Hristos cel rastignit, si se va preface in trupul Lui (langa Agnet - Miel), pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru oameni sa se reverse asupra noastra si a lor, sau ca jertfa Lui sa atraga dragostea Tatalui asupra noastra si asupra lor. Aceasta dragoste are in ea si iertarea pacatelor noastre si ale acelora. Si e bine ca sa se scoata particele pentru noi si altii de multe ori, pentru ca Dumnezeu sa vada cainta noastra staruitoare si dragostea noastra neobosita pentru ei.
Scotand aceste particele, preotul le rosteste numele, sau cere lui Hristos si Tatalui sa ia aminte la toti cei al caror nume se pomeneste de catre el, insusindu-si pomenirea lor de la cei care i-au dat pomelnicele. Pomenirea lor de catre preot indreptata spre Hristos, il face si pe Hristos sa-i pomeneasca in fata Tatalui. indreptandu-si astfel Hristos atentia fata de toti cei al caror nume ii este adus in atentie, El ii aduna pe toti in atentia Sa. Voind - cei de la care porneste pomenirea ior - sa-i aiba uniti cu Sine in Hristos, se implineste de catre Hristos vointa lor, dar si a Lui, "ca toti sa fie una" in El (loan 17, 11).
Lui Hristos nu-i place sa ma prezint singur in fata Lui, sau cerand mantuirea numai pentru mine, cum nu se prezinta El cu jertfa Lui numai pentru fericirea Sa ca om. Sfantul Varsanufie spune ca daca te prezinti singur lui Dumnezeu, te intreaba: "De ce n-ai adus si pe altii cu tine ?".
- Credinciosii nostri dau slujbe la Sfanta Liturghie (pomelnice), impreuna cu prescuri si vin, ca sa fie pomeniti. Care sunt efectele harice pentru cei vii si morti, pomeniti la Sfanta Liturghie?
- La Proscomidie se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica si de Dumnezeu, oricate pacate ar fi facut. Dar cei ce au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu si de Biserica, nu pot fi pomeniti. Sunt poate multi care au murit in acest dispret si fara sa fie cunoscuti ca atare. Deci nu avem nici o vina daca ii pomenim si pe unii ca acestia. Va face Dumnezeu ce va sti. Unii credinciosi insotesc pomelnicele cu numele celor ce voiesc sa fie pomeniti de preot si de Hristos, cu cate o prescura si cu cate o lumanare aprinsa. Ei isi aduc darul lor de paine lui Hristos, reprezentand viata lor, sau jertfa lor, pentru ca Hristos sa li-1 intoarca prefacut in darul trupului Lui, adus ca jertfa pentru ei. Relatia omului cu Dumnezeu e un continuu schimb de daruri. Dumnezeu-Cuvantul ne-a dat viata si puterea de a ne procura painea din pamantul ce ni 1-a dat. Noi aducem puterea data noua, actualizata in painea ce am pregatit-o. Dumnezeu Cuvantul cel intrupat ne-o intoarce prefacuta in Trupul Lui, in care este El insusi ca painea vietii vesnice care S-a pogorat din cer (Ioan 6, 53-58).
Iar lumanarea aprinsa o aduce credinciosul ca sa o tina preotul aprinsa in altar, langa Hristos, care este in stare de jertfa sau Care se va jertfi, ca o constiinta treaza, luminata sau de invatatura lui Hristos, sau de Hristos insusi, ca lumina lumii, ca izvorul luminii si al tuturor sensurilor lumii.
- Daca cineva este ortodox, dar nu merge la biserica, sau duce viata in pacate, il ajuta la pocainta Sfanta liturghie? Cum anume?
- Daca este ortodox, dar nu merge la biserica, este un suflet amortit, chiar daca a primit viata cea noua din Hristos la Botez. Si mai grav este cand nu merge la biserica din dispret fata de Hristos. Daca nu iese din aceasta amortire prin pocainta, cat traieste pe pamant, nu se va mantui. Dar greu va iesi din ea, sau greu se va pocai, daca s-a obisnuit cu dispretul fata de Hristos.
- Daca cineva a raposat nespovedit si cu pacate grele sau mai usoare, prin Sfanta Liturghie poate fi izbavit de osanda iadului?
- Daca a raposat nespovedit din dispret fata de Hristos, nu se va putea mantui nici prin pomenirea lui de catre altii la Sfanta Liturghie. Dar daca a raposat nespovedit si neimpartasit datorita vreunei imprejurari care nu i-a putut da posibilitatea sa se spovedeasca si impartaseasca, sau din nestiinta despre importanta acestora, care poate fi din vina celor care i-au fost aproape, cei ramasi e bine sa apeleze la mila lui Dumnezeu pentru el. Dar cine poate sti sigur ca poate si la baza nespovedirii si neimpartasirii unora din dispret, nu s-a aflat si vreo vina a celor din jurul lor, sau chiar a celor ce vor sa ceara lui Dumnezeu dupa aceea mantuirea lor. Noi trebuie sa batem la poarta lui Dumnezeu cu rugaciunea noastra pentru toti, chiar daca ea poate nu se va deschide pentru vreunul, in fata acestor rugaciuni, din pricina vreunui dispret hotarat care se datoreste numai aceluia.
- Savarsirea Sfintei Liturghii este valida, deplina, indiferent de viata si sfintenia preotului savarsitor?
- Liturghia se savarseste cu adevarat chiar cand e savarsita de un preot care are si el pacate. Numai caterisirea lui face Liturghia savarsita de el nevalida. Caci Liturghia nu se infaptuieste numai prin puterea rugaciunilor lui, ci si prin puterea rugaciunilor poporului dreptcredincios. Golul duhovnicesc al rugaciunilor lui e umplut de caldura rugaciunilor poporului. Si nu numai de a celor de fata, ci a Bisericii de pretutindeni si a ingerilor si sfintilor nevazuti, intre care se afla Hristos cu lucrarea Lui. Hristos lucreaza prin rostirea rugaciunilor catre El si a cuvintelor Lui, indiferent de calitatea celui ce le rosteste. Caci lucreaza prin ele macar asupra altora. Caci Liturghia e lucrarea lui Hristos nu pentru preot, ci pentru cei pentru care se rostesc de catre el rugaciunile si cuvintele lui. Caci ele sunt insusite si rostite si de cei ce le aud, cu caldura care lipseste poate preotului. Un cuvant frumos poate avea efect asupra celor ce-l aud, chiar daca e rostit de un om fara sa puna caldura sufletului sau in rostirea lui. Cuvantul are in insasi rasunarea lui obiectiva, puterea ce i s-a dat de cel ce l-a gandit prima data cu credinta, sau de cei ce i l-au rostit de atatea ori cu pretuirea intelesului lui.
- Efectele harice ale Sfintei Liturghii sunt aceleasi, indiferent de cel ce o savarseste?
- Desigur, in orice Liturghie se realizeaza aceeasi prefacere a painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, si credinciosii se impartasesc de ele, indiferent de calitatea preotului. Hristos nu-Si face dependenta prezenta Sa ca jertfa pe altar de calitatea rugaciunilor preotului, ci a intregii comunitati prezente care urmareste si umple de caldura ei cuvintele rostite de preot. Prezenta lui Hristos la Sf. Liturghie depinde si de rugaciunile Bisericii de pretutindeni. Caci credinciosii dintr-un locas bisericesc nu sunt despartiti de credinciosii din alte locasuri bisericesti si de credinciosii din parohie care, din binecuvantate pricini n-au putut veni la biserica si care toti sunt uniti cu ingerii si cu sfintii. Prin preot se duce mai departe in timp Liturghia, continua sa se afle mai departe Hristos in stare de jertfa intre credinciosi, sa-i cheme mai departe la cunoasterea Sa. Este mare lucru sa stiu ca Hristos este aici, aproape de mine, in biserica din parohia mea.
- Stiind ca jertfa liturgica este cea mai mare Taina si slujba harica in Biserica lui Hristos, care ar fi principalele virtuiti care il pot face pe preot vrednic de cele sfinte?
- Preotul trebuie sa se retina de la pacatele grele in tot timpul, pentru ca el savarseste duminica de duminica si in multe sarbatori Sfanta Liturghie. Adica de la manie, ura, nedreptatire a semenilor si mandrie. Iar cu doua zile inaintea savarsirii Sfintei Liturghii si dupa aceea, sa-si pastreze trupul curat de actul conjugal. Sa citeasca in seara zilei anterioare sau daca a fost impiedicat de cine stie ce imprejurari, in dimineata zilei cand savarseste Sfanta Liturghie, rugaciunile prevazute in Liturghier. Preotul trebuie sa se straduiasca sa castige o tot mai mare blandete, smerenie, iubire si mila fata de toti, impacare a oamenilor, nejudecare si nebarfire a unora catre altii, fie chiar si in cugetul sau. Sa evite manifestarile de lacomie. Sa fie el si sotia lui si copiii lui prietenosi cu oamenii. Sa fie el si sotia lui seriosi in orice discutii. Sotia sa nu fie stapanita de mandrie si lux. Toata familia preotului sa fie model de moralitate. Caci, in aceasta se vede staruinta lui in viata placuta lui Hristos.
Parintele Ioanichie Balan: Care este definitia cea mai cuprinzatoare a Sfintei liturghii?
Parintele Dumitru Staniloae: Definitia cea mai cuprinzatoare a Sfintei Liturghii este ca ea este continuarea principala a lucrarii lui Hristos in orice timp. Ea ni-L face prezent si ni-L comunica real pe Hristos, in starea permanenta de jertfa si de inviere, ca sa ne insusim si noi puterea de jertfa opusa egoismului si placerilor trecatoare, si sa intarim in sufletul nostru puterea viitoarei invieri pentru vesnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos si cu semenii.
- In ce masura Sfanta Liturghie este jertfa nesingeroasa a lui Hristos?
- In Sfanta Liturghie are loc prefacerea darurilor noastre de paine si vin in Trupul si Sangele lui Hristos, in starea de jertfa in care s-au transpus ele pe Golgota. Amintirea lui Hristos, starea Sa de jertfa de pe Golgota e asa de accentuata, si El ramane asa de mult in simtirea ei, ca stare de suprema daruire Tatalui, din compatimire si iubire fata de oameni si din vointa de a birui prin ea moartea noastra, incat o traieste neincetat in eficienta ei, dar fara ca ea sa fie o continua varsare a sangelui Sau. In Sfanta Liturghie El preface fundamentul ontologic al painii si vinului in Trupul si Sangele Sau, traite in starea permanenta de jertfa, prin chemarea Duhului Sfant de catre preot, insotita de rugaciunea credinciosilor. Simtirea de catre Hristos a starii de jertfa pentru noi, il tine in gradul cel mai apropiat de noi si gata de a ni Se comunica sub chipul painii si vinului ori de cate ori il chemam prin preot sa faca aceasta.
- De ce se numeste Sfanta Liturghie si Euharistie? Cand anume si cum multumim lui Dumnezeu in timpul Sfintei Liturghii?
- Sfanta Liturghie e toata o pregatire a credinciosilor prin rugaciunile preotului si ale lor, pentru momentele prefacerii darurilor lor de paine si vin in Trupul si Sangele lui Hristos, si ale impartasirii de ele. Aceste doua evenimente spirituale incheie si incoroneaza Sfanta Liturghie. Iar intrucat prezenta Trupului si Sangelui Domnului, spre a se impartasi credinciosii, constituie Euharistia, iar Sfanta Liturghie culmineaza in ea, intreaga Sfanta Liturghie se poate numi si Euharistie. Iar prezenta amintita in scopul amintit se numeste Euharistie, sau "Multumire", pentru ca insusi Hristos a prefacut la Cina cea de Taina painea si vinul in Trupul si Sangele Sau, multumind "Tatalui", pentru ca L-a trimis sa Se faca om si sa Se aduca jertfa prin Trupul si Sangele Sau pentru oameni si sa Se dea lor sub chipul acestora pentru mantuirea lor. E o multumire adusa Tatalui si ca Om in numele oamenilor. Cu atat mai mult prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, pentru a Se da noua, e un motiv de "multumire" a noastra catre Tatal; ba si catre Hristos insusi. E supremul act de iubire al lui Dumnezeu catre noi, deci si supremul motiv de multumire al nostru catre El. De aceea, comunitatea canta lui Dumnezeu, in vreme ce prin Sfantul Duh chemat de preot se savarseste prefacerea: "Pre Tine Te laudam, pre Tine bine Te cuvantam, Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru". Il laudam pe Dumnezeu pentru marea iubire ce ne-o arata si pentru marea minune prin care ne comunica iubirea Sa, prefacand painea si vinul in Trupul si Sangele Fiului Sau, spre a ni Se da noua.
- Care este legatura intre jertfa si Euharistie si care este efectul lor pentru mantuirea omului, a lumii intregi?
- Prin Euharistie Domnul Hristos ni Se ofera noua in starea de jertfa in care Se aduce Tatalui ca om, in numele nostru, pentru noi. Prin jertfa de pe Golgota a ridicat din nou umanitatea in relatia de daruire catre Dumnezeu-Tatal, dupa ce aceasta umanitate slabise legatura cu Tatal prin pacat. Dandu-se noua in timpul Liturghiei, ne alipeste pe toti Sie-si ca om in aceasta stare de totala predare Tatalui, ca jertfa adusa din iubire, ca om, ca sa atraga si iubirea Tatalui fata de noi, dupa ce si-a atras-o Hristos ca om in numele nostru. in fata omeneasca a lui Hristos care Se preda Tatalui ca jertfa, Tatal priveste cu iubire fata tuturor oamenilor. Dar acestia trebuie sa-si insuseasca starea de jertfa a lui Hristos catre Tatal, ca iubirea cu care ne priveste Tatal virtual pe toti in Fiul Sau, sa devina o iubire actuala fata de fiecare dintre noi, care ne insusim starea de jertfa a Fiului Sau ca om.
Dar Hristos predandu-Se Tatalui cu desavarsita iubire, ca om, prin jertfa Sa, si atragand iubirea Tatalui ca om asupra Sa, intra totodata ca om in plenitudinea vietii dumnezeiesti, invingand moartea prin inviere. Aceasta biruinta asupra mortii ne-o comunica si noua Hristos, comunicandu-ne starea Lui de jertfa, care-I aduce iubirea Tatalui ca om, datorita iubirii Lui totale ca om fata de Tatal. Deocamdata puterea invierii o avem de la Hristos, sau de la noua Lui relatie ca om cu Tatal, ca arvuna ce creste in sufletul nostru, pentru a se actualiza deplin la invierea de obste, care va avea loc prin refacerea intregului cosmos material cu care trupul omului este in legatura prin patrunderea deplina a puterii trupului inviat al lui Hristos in tot cosmosul.
Daca prin Cuvantul sau printr-un cuvant al Cuvantului s-a creat lumea, inseamna ca in El au fost date potential inainte de creare ratiunile lumii intregi, ca un tot armonic, inclusiv ratiunea omului ca chip al Cuvantului dumnezeiesc, subiect al ratiunilor lumii. Intrupandu- Se Cuvantul lui Dumnezeu, si-a facut trupul mijlocul cel mai intim prin care sta in legatura ca subiect uman cu tot cosmosul, putandu-l aduna spiritual in sine, dar putandu-1 si influenta. Inviind cu trupul, Hristos poate face sa sa reverse peste tot cosmosul starea de inviere a trupului Sau si deci pot primi si oamenii din cosmosul transfigurat de trupul lui Hristos, trupurile lor inviate. Dar Hristos intra in relatia de iubire cu noi si ne atrage in relatia de iubire cu Tatal nu numai aducandu-Se pe Sine Tatalui ca jertfa si dandu-ni-Se in aceasta stare si noua, ci lasandu-Se adus si de noi ca jertfa Tatalui, pentru ca sa ne aducem si pe noi impreuna cu El. Euharistia este jertfa lui Hristos adusa Tatalui pentru comunitate, si jertfa comunitatii intre ei, cu Hristos si cu Tatal. Si in aceasta se arata dragostea Fiului pentru noi si unirea ce o realizeaza El intre noi si Tatal, odata cu atragerea iubirii Tatalui catre Fiul Sau ca om si catre noi. Comunitatea e nu numai primitoarea jertfei lui Hristos, ci si aducatoarea Lui ca jertfa, la care se asociaza si ea. in amindoua felurile se umple de binefacere si puterea innobila-toare a jertfei Lui.
- Cum trebuie sa intelegem porunca lui Hristos rostita la Cina cea de Taina: "Faceti aceasta spre pomenirea Mea"?
- Prin porunca "Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea" (Luca 22, 19), Hristos ne asigura ca El va fi tot atat de prezent cu noi si Se va darui sub chipul painii si vinului, ori de cate ori Apostolii si urmasii lor se vor ruga Lui sa faca aceasta cum a facut-o la Cina cea de Taina. Ba chiar le porunceste sa faca aceasta spre a-L pomeni pe El, spre a-si aduce aminte de ceea ce a facut El atunci. Le cere sa-I adreseze Lui rugaciunea de a face mereu pentru ei ceea ce a facut El la Cina cea de Taina, ca sa-L pomeneasca. Pomenirea Lui nu este fara prezenta Lui si prezenta Lui nu are loc fara pomenirea Lui. Euharistia nu este o simpla pomenire a lui Hristos fara prezenta Lui, nici nu se obtine prezenta Lui fara pomenirea a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Intre Cina cea de Taina si jertfa liturgica sau Euharistia din orice timp, este o stransa legatura. Aceea o face posibila pe aceasta si aceasta ne pune in legatura cu aceea. Nu El are nevoie de pomenirea noastra, ci noi, ca sa ni Se daruiasca mereu.
- Care este diferenta dogmatica si liturgica intre Liturghia ortodoxa, cea catolica si cele protestante si neoprotestante?
- Diferenta intre Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca in Liturghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sangele Sau prin chemarea Sfantului Duh, pe cand in cea catolica prin cuvintele: "Luati, mancati..., Beti dintru acesta toti ..." in liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la Cina cea de Taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. Pe cand in Ortodoxie, credinta in lucrarea prezenta a Duhului Sfant, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta in Duhul Sfant ca Persoana distincta, si in lucrarea Lui mereu prezenta in orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos Si-a inceput si-Si continua lucrarea in oameni, dupa inaltare prin Duhul Sfant. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfant ca Persoana prin care se prelungesc actele mantuitoare ale lui Hristos cu Hristos insusi care S-a inaltat de la noi.
In al doilea rand, catolicismul, desi pastreaza credinta in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofici aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinului sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, fara asemenea precizari.
In al treilea rand, catolicismul impartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasand numai preotilor impartasirea si sub chipul vinului, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, in timpul din urma catolicii incep sa se apropie in toate aceste trei puncte din urma de gandirea si practica ortodoxa.
Invatatura luterana, in parte ca o reactie, in parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca painea si vinul raman in intregimea lor Trupul Domnului, facandu-se prezent in paine, sub paine, cu paine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mancand numai painea. Calvin a vazut in paine si vin numai o putere a Trupului si Sangelui Domnului, nu Trupul si Sangele Domnului, iar neoprotestantii vad in mancarea painii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.
Daca luteranii, calvinii si neoprotestantii despart painea si vinul de Trupul si Sangele lui Hristos, catolicii despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se impartasesc de Trupul si Sangele Domnului odata cu mancarea piinii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se impartasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.
La catolici, accidentii piinii si vinului nu fac parte din Trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.
La ortodocsi cei nevrednici se impartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii painii si vinului (I Cor. 11, 27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din paine si vin de Trupul lui Hristos. Invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin astfel: "Painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa precum tot prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in Sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devin un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot astfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire, in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelasi" (P. G. 94, 1144 urm.).
Nu trebuie sa se uite Cuvantul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea lui, la inceput trupului omenesc cu temelia in ratiunea divina, iar la nasterea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc in general si trupul Sau, in legatura cu painea, ca reprezentanta a hranei cosmice si deci si ratiunea celui dintai cu ratiunea celei din urma. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu painea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrand toata legatura Lui cu painea, uneste fundamentul ontologic al painii cat se poate de strans cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul vazut al painii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazand trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mancam trupul Lui, aratandu-ni-L in starea Lui materiala vazuta.
Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele Lui. E ceea ce spune Sfantul Simeon Noul Teolog: "Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos Se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos, eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El". Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre Dumnezeierea Lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre Trupul lui Hristos, facut intreg lumina de Dumnezeirea Lui sau de Duhul Lui cel Sfant, fara ca noi sa-L vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul Lui isi extinde prezenta Lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul Sau delumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperi prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa Sfanta impartasanie: "Da-ne noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale". Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat mai mult ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina. Taranul roman vede in bobul de grau din care se face piinea care ne hraneste, ca are in sine pe Hristos. Faptul acesta isi primeste implinirea deplina in Euharistie. Intr-un fel, trupul e painea si painea e trup, chiar prin creatie. Mai ales e trupul Cuvantului care a creat trupul omenesc legat de paine.
Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul painii si vinului in starea Lui de jertfa si de inviere, ca sa ne ridice si pe noi in aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. In viata viitoare, in toata creatia se va vedea Hristos in stare de jertfa daruita Tatalui si in cea de inviere, sau toata creatia se va vedea ridicata in El la aceasta stare. Caci jertfa inseamna daruirea creatiei Tatalui, ceea ce ii procura invierea intru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfarsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal.
- De ce se savarseste jertfa liturgica zilnic in biserici si manastiri? Numai pentru a ne reaminti de jertfa lui Hristos de pe cruce?
- Jertfa liturgica se savarseste zilnic in biserici, aratand permanenta si vesnicia starii de jertfa a Fiului facut om, menita sa devina proprie in veci si creatiei. Deci, nu se savarseste numai pentru a ne aminti de jertfa lui Hristos, ci si pentru a ne-o insusi cat mai des pentru a ne pregati pentru insusirea ei vesnica, pentru a trai in bucuria si iubirea liturgica si a ne hrani zilnic din ea.
- In ce masura Sfanta Liturghie contribuie direct la mantuirea noastra, a credinciosilor vii si a celor raposati, in Ortodoxie?
- Fara impartasirea de Hristos Cel jertfit, nu ne unim deplin cu El si Tatal nu are prilejul sa ne vada ca fii daruiti Lui in unire cu Fiul Sau. Nici iubirea noastra fata de Fiul nu s-ar manifesta in intregime, nici iubirea filiala fata de Tatal prin daruirea noastra Tatalui, impreuna cu Fiul, si nici iubirea Tatalui fata de Fiul Sau nu ne-ar invalui si pe noi impreuna cu El. Iar mantuirea deplina este fericirea nemarginita a acestei iubiri reciproce intre noi si Fiul si intre noi si Tatal. Iubirea Tatalui care se revarsa spre noi, uniti cu Fiul in stare de jertfa, se revarsa si peste cei raposati ai nostri, pe care ii tinem lipiti de noi prin pomenirea lor din dragoste. Hristos insusi a spus ucenicilor: "Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13, 34-35; 15, 17).
Daca Hristos ne-a iubit pana la a-si da viata pentru noi, trebuie sa luam si noi pilda de la El, caci pentru aceea s-a facut jertfa pentru noi, si ni Se da in stare de jertfa, adica cu puterea de iubire si de jertfa pentru altii, cuprinsa in ea. De aceea daca nu ne gandim si la cei raposati ai nostri cand auzim la Sfanta Liturghie de jertfa lui Hristos, cand auzim chemarea Lui la impartasirea de El, cand ne impartasim de El in starea de jertfa, inseamna ca ramanem nesimtitori la pilda Lui si nu vrem sa rodeasca in noi deplin puterea Lui de jertfa din iubire. Dragostea lui Hristos fata de noi e o dragoste indreptata spre altii. Deci trebuie sa o traim si noi ca dragoste fata de altii. Dar aceasta inseamna si vointa ca sa aiba si ei parte de fericirea dragostei lui Hristos si a Tatalui, adica parte de mantuire. Acestei vointe trebuie sa-i urmeze deci si cererea noastra catre Hristos de a le face si altora, si in primul rand celor raposati ai nostri, parte de dragostea Lui, sau de rodul jertfei Lui, chiar daca ei neavind trup ca noi, nu se mai pot ampartasi impreuna cu noi de Trupul si Sangele lui Hristos, sub chipul painii si vinului.
- Pentru ce scoatem miride pentru vii si morti si in ce mod tainic se iarta pacatele celor pomeniti la Sfanta liturghie?
- Cerem preotului sa scoata miride sau particele din prescura, pentru noi si pentru altii, vii si adormiti, la Proscomidie, langa partea care reprezinta pe Hristos cel rastignit, si se va preface in trupul Lui (langa Agnet - Miel), pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru oameni sa se reverse asupra noastra si a lor, sau ca jertfa Lui sa atraga dragostea Tatalui asupra noastra si asupra lor. Aceasta dragoste are in ea si iertarea pacatelor noastre si ale acelora. Si e bine ca sa se scoata particele pentru noi si altii de multe ori, pentru ca Dumnezeu sa vada cainta noastra staruitoare si dragostea noastra neobosita pentru ei.
Scotand aceste particele, preotul le rosteste numele, sau cere lui Hristos si Tatalui sa ia aminte la toti cei al caror nume se pomeneste de catre el, insusindu-si pomenirea lor de la cei care i-au dat pomelnicele. Pomenirea lor de catre preot indreptata spre Hristos, il face si pe Hristos sa-i pomeneasca in fata Tatalui. indreptandu-si astfel Hristos atentia fata de toti cei al caror nume ii este adus in atentie, El ii aduna pe toti in atentia Sa. Voind - cei de la care porneste pomenirea ior - sa-i aiba uniti cu Sine in Hristos, se implineste de catre Hristos vointa lor, dar si a Lui, "ca toti sa fie una" in El (loan 17, 11).
Lui Hristos nu-i place sa ma prezint singur in fata Lui, sau cerand mantuirea numai pentru mine, cum nu se prezinta El cu jertfa Lui numai pentru fericirea Sa ca om. Sfantul Varsanufie spune ca daca te prezinti singur lui Dumnezeu, te intreaba: "De ce n-ai adus si pe altii cu tine ?".
- Credinciosii nostri dau slujbe la Sfanta Liturghie (pomelnice), impreuna cu prescuri si vin, ca sa fie pomeniti. Care sunt efectele harice pentru cei vii si morti, pomeniti la Sfanta Liturghie?
- La Proscomidie se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica si de Dumnezeu, oricate pacate ar fi facut. Dar cei ce au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu si de Biserica, nu pot fi pomeniti. Sunt poate multi care au murit in acest dispret si fara sa fie cunoscuti ca atare. Deci nu avem nici o vina daca ii pomenim si pe unii ca acestia. Va face Dumnezeu ce va sti. Unii credinciosi insotesc pomelnicele cu numele celor ce voiesc sa fie pomeniti de preot si de Hristos, cu cate o prescura si cu cate o lumanare aprinsa. Ei isi aduc darul lor de paine lui Hristos, reprezentand viata lor, sau jertfa lor, pentru ca Hristos sa li-1 intoarca prefacut in darul trupului Lui, adus ca jertfa pentru ei. Relatia omului cu Dumnezeu e un continuu schimb de daruri. Dumnezeu-Cuvantul ne-a dat viata si puterea de a ne procura painea din pamantul ce ni 1-a dat. Noi aducem puterea data noua, actualizata in painea ce am pregatit-o. Dumnezeu Cuvantul cel intrupat ne-o intoarce prefacuta in Trupul Lui, in care este El insusi ca painea vietii vesnice care S-a pogorat din cer (Ioan 6, 53-58).
Iar lumanarea aprinsa o aduce credinciosul ca sa o tina preotul aprinsa in altar, langa Hristos, care este in stare de jertfa sau Care se va jertfi, ca o constiinta treaza, luminata sau de invatatura lui Hristos, sau de Hristos insusi, ca lumina lumii, ca izvorul luminii si al tuturor sensurilor lumii.
- Daca cineva este ortodox, dar nu merge la biserica, sau duce viata in pacate, il ajuta la pocainta Sfanta liturghie? Cum anume?
- Daca este ortodox, dar nu merge la biserica, este un suflet amortit, chiar daca a primit viata cea noua din Hristos la Botez. Si mai grav este cand nu merge la biserica din dispret fata de Hristos. Daca nu iese din aceasta amortire prin pocainta, cat traieste pe pamant, nu se va mantui. Dar greu va iesi din ea, sau greu se va pocai, daca s-a obisnuit cu dispretul fata de Hristos.
- Daca cineva a raposat nespovedit si cu pacate grele sau mai usoare, prin Sfanta Liturghie poate fi izbavit de osanda iadului?
- Daca a raposat nespovedit din dispret fata de Hristos, nu se va putea mantui nici prin pomenirea lui de catre altii la Sfanta Liturghie. Dar daca a raposat nespovedit si neimpartasit datorita vreunei imprejurari care nu i-a putut da posibilitatea sa se spovedeasca si impartaseasca, sau din nestiinta despre importanta acestora, care poate fi din vina celor care i-au fost aproape, cei ramasi e bine sa apeleze la mila lui Dumnezeu pentru el. Dar cine poate sti sigur ca poate si la baza nespovedirii si neimpartasirii unora din dispret, nu s-a aflat si vreo vina a celor din jurul lor, sau chiar a celor ce vor sa ceara lui Dumnezeu dupa aceea mantuirea lor. Noi trebuie sa batem la poarta lui Dumnezeu cu rugaciunea noastra pentru toti, chiar daca ea poate nu se va deschide pentru vreunul, in fata acestor rugaciuni, din pricina vreunui dispret hotarat care se datoreste numai aceluia.
- Savarsirea Sfintei Liturghii este valida, deplina, indiferent de viata si sfintenia preotului savarsitor?
- Liturghia se savarseste cu adevarat chiar cand e savarsita de un preot care are si el pacate. Numai caterisirea lui face Liturghia savarsita de el nevalida. Caci Liturghia nu se infaptuieste numai prin puterea rugaciunilor lui, ci si prin puterea rugaciunilor poporului dreptcredincios. Golul duhovnicesc al rugaciunilor lui e umplut de caldura rugaciunilor poporului. Si nu numai de a celor de fata, ci a Bisericii de pretutindeni si a ingerilor si sfintilor nevazuti, intre care se afla Hristos cu lucrarea Lui. Hristos lucreaza prin rostirea rugaciunilor catre El si a cuvintelor Lui, indiferent de calitatea celui ce le rosteste. Caci lucreaza prin ele macar asupra altora. Caci Liturghia e lucrarea lui Hristos nu pentru preot, ci pentru cei pentru care se rostesc de catre el rugaciunile si cuvintele lui. Caci ele sunt insusite si rostite si de cei ce le aud, cu caldura care lipseste poate preotului. Un cuvant frumos poate avea efect asupra celor ce-l aud, chiar daca e rostit de un om fara sa puna caldura sufletului sau in rostirea lui. Cuvantul are in insasi rasunarea lui obiectiva, puterea ce i s-a dat de cel ce l-a gandit prima data cu credinta, sau de cei ce i l-au rostit de atatea ori cu pretuirea intelesului lui.
- Efectele harice ale Sfintei Liturghii sunt aceleasi, indiferent de cel ce o savarseste?
- Desigur, in orice Liturghie se realizeaza aceeasi prefacere a painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, si credinciosii se impartasesc de ele, indiferent de calitatea preotului. Hristos nu-Si face dependenta prezenta Sa ca jertfa pe altar de calitatea rugaciunilor preotului, ci a intregii comunitati prezente care urmareste si umple de caldura ei cuvintele rostite de preot. Prezenta lui Hristos la Sf. Liturghie depinde si de rugaciunile Bisericii de pretutindeni. Caci credinciosii dintr-un locas bisericesc nu sunt despartiti de credinciosii din alte locasuri bisericesti si de credinciosii din parohie care, din binecuvantate pricini n-au putut veni la biserica si care toti sunt uniti cu ingerii si cu sfintii. Prin preot se duce mai departe in timp Liturghia, continua sa se afle mai departe Hristos in stare de jertfa intre credinciosi, sa-i cheme mai departe la cunoasterea Sa. Este mare lucru sa stiu ca Hristos este aici, aproape de mine, in biserica din parohia mea.
- Stiind ca jertfa liturgica este cea mai mare Taina si slujba harica in Biserica lui Hristos, care ar fi principalele virtuiti care il pot face pe preot vrednic de cele sfinte?
- Preotul trebuie sa se retina de la pacatele grele in tot timpul, pentru ca el savarseste duminica de duminica si in multe sarbatori Sfanta Liturghie. Adica de la manie, ura, nedreptatire a semenilor si mandrie. Iar cu doua zile inaintea savarsirii Sfintei Liturghii si dupa aceea, sa-si pastreze trupul curat de actul conjugal. Sa citeasca in seara zilei anterioare sau daca a fost impiedicat de cine stie ce imprejurari, in dimineata zilei cand savarseste Sfanta Liturghie, rugaciunile prevazute in Liturghier. Preotul trebuie sa se straduiasca sa castige o tot mai mare blandete, smerenie, iubire si mila fata de toti, impacare a oamenilor, nejudecare si nebarfire a unora catre altii, fie chiar si in cugetul sau. Sa evite manifestarile de lacomie. Sa fie el si sotia lui si copiii lui prietenosi cu oamenii. Sa fie el si sotia lui seriosi in orice discutii. Sotia sa nu fie stapanita de mandrie si lux. Toata familia preotului sa fie model de moralitate. Caci, in aceasta se vede staruinta lui in viata placuta lui Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune ce crezi!