joi, 30 iulie 2009

Sf. Nicodim Aghioritul: ADEVARATA POCAINTA





“Sa stii ca cine doreste sa-si faca livada intr-un loc salbatic are nevoie de 4 lucruri:

1) sa taie lastarii si crengile copacilor neroditori.

2) sa-i taie si sa le scoata radacinile, pentru ca daca radacinile raman, rasar apoi alti lastari.

3) in locul copacilor salbatici sa sadeasca pomi roditori.

4) sa-i pazeasca de animale si de vitregii pana le cresc radacinile, se fac mari si dau roade. Si tu, frate, ca sa dobandesti cainta adevarata ai nevoie de 4 lucruri:

1) Sa tai lastarii si crengile pacatului, adica sa fii hotarat din toata inima sa nu mai pacatuiesti niciodata si sa te tii departe de orice fapta si lucrare a pacatului, asa cum te-ai tine departe de moarte si de iad, pentru ca lastarii si crengile sunt faptele noi ale pacatului. te va tine departe de pacat vorbirea neintrerupta cu Dumnezeu, amintirea mortii, amintirea Judecatii lui Dumnezeu si a iadului, deasa marturisire si deasa impartasire cu sfintele taine, daca nu esti oprit. Mai cu seama Sfanta Impartasanie te va ajuta sa ocolesti toate prilejurile de a gresi. Te va ajuta de asemenea foarte mult daca vei evita tovarasiile rele si persoanele cu care ai pacatuit si, mai ales, acele tovarasii si prietenii care-ti fac rau sufletului.
2) Nu ajunge sa te tii departe de pacat, ci trebuie sa-i tai ramurile si mai ales sa-i smulgi radacinile, care sunt: relele inclinatii si deprinderi, ispitele, patimile, poftele si dorintele care raman inradacinate adanc in inima chiar si dupa ce te indepartezi de pacat. Ca sa-ti smulgi din inima radacinile tuturor acestor porniri, ispite si amintiri ale pacatului, trebuie sa lupti, frate. Iar daca nu vei scoate radacinile, exista primejdia ca alte pacate sa rasara si sa odrasleasca.

Si spune Sfantul Vasile cel Mare: “Asa cum, atunci cand vrei sa tai o planta dar ii lasi radacinile, ea va rasari din nou, tot asa si cel ce voieste a se curata de pacate, trebuie mai intai sa lepede pricinile pacatului, aceasta fiindca pacatele se nasc unele din altele si nu sunt despartite“.

Neincetata trebuie sa fie durerea inimii, fiindca neincetata este si pocainta. De aceea, frate, si tu trebuie sa ai mereu durere in inima. Cu cat o ai mai mult, cu atat ai si mai multa pocainta. Cum dispare durerea, cum se departeaza de la tine si pocainta, cum spune si Gheorghios Karessios dimpreuna cu ceilalti teologi. De aceea Sfantul Isaac zice ca: “nici o virtute nu este mai inalta decat pocainta, pentru ca pocainta nu se sfarseste nicicand” (Cuvantul 55).


(…)

Aceasta pentru ca in fiecare zi si in fiecare noapte pacatuim, toti oamenii, cand cu cuvantul, cand cu ganduri viclene, ganduri de hula si rusinoase, maniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toti sa avem inima indurerata si zilnic sa ne caim pentru aceste pacate si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele noastre trecute, ci si pentru cele de acum si pentru cele de fiecare zi.

Sfantul Isaac Sirul intareste prin cuvantul sau: “Trebuie sa stim ca in orice vreme, in aceste douazeci si patru de ceasuri cat tin ziua si noaptea, avem nevoie de pocainta” (Cuvantul 20).

Frate, daca vesnic ai in inima aceasta tristete sfasietoare, sa stii ca mult bine face sufletului, pogorand si adunand mintea in inima si nelasand-o sa-si mai aminteasca de rele si de pacate, caci se stie ca daca ne doare vreo parte a corpului, mintea noastra este acolo.

Aceasta strapungere va face inima sa verse otrava si carligul pacatului pe care le-a inghitit. O va inmuia, o va smeri si o va face sa se dezlipeasca repede de patimile si de inclinatiile pe care le dobandise prin pacat. Inima pacatosului este impietrita si nesmerita si fara strapungere nu se poate smeri si nici inmuia, cum se spune: “Inima indaratnica sfarseste rau“ (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 26). Aceasta strapungere va urca in fata Domnului Savaot si aproape ca-L va sili sa-ti ierte pacatele, cum se spune: “Judecata mea este la Domnul si durerea mea este in fata lui Dumnezeu” (Isaia). (…)

Aceasta strapungere te va face sa mananci si sa bei altceva decat mancai si beai inainte de a te pocai, sa te imbraci si sa dormi cu totul altfel si sa-ti schimbi felul de viata. Astfel trebuie sa traiasca cei ce s-au pocait, in smerenie, adica plangand, in putinatate si in saracie. Asa cum bolnavii nu au acelasi fel de viata cu cei sanatosi, cum zice Sf. Grigorie de Nissa in Cuvantul sau despre pocainta: “Nu trebuie ca unul care spune ca este bolnav sa traiasca ca cei sanatosi, pentru ca intr-un fel traieste un bolnav si altfel un om cu sanatatea nestirbita“. Si zice tot el in alta parte: “Ii fagaduim lui Dumnezeu sa ne pocaim, dar faptele noastre nu arata ca ne ostenim si ca suferim, ci ca traim la fel cum traiam pe cand pacatuiam (…) Ne pocaim numai cu numele si nu cu fapta si cainta noastra nu da roade“.

(…)

Aceasta suferinta nu este atat de amara incat sa te duca in pragul disperarii, pentru ca o durere care duce la deznadejde trebuie alungata ca una ce vine de la diavol. Strapungerea aceasta este dulce si aduce bucurie, fiind unita cu speranta mantuirii, cu o preadulce cucernicie si smerenie, cu lacrimi si usurarea cugetului.

De aceea Sf. Ioan Scararul spune in alta parte: “Eu, atunci cand ma gandesc la smerenie sunt mirat. Cum de se impletesc suferinta si durerea cu bucuria si fericirea, ca mierea cu ceara? Ce invatam de aici? Ca smerenia si cucernicia sunt Darul Domnului si ca sufletul smerit si cucernic simte o bucurie adevarata, pentru ca Dumnezeu Insusi, in chip tainic, ii mangaie pe cei cu inima zdrobita“. (Cuvantul 7 - Despre intristare)


In sfarsit, strapungerea iti va smulge din inima deprinderile rele si obiceiul de a pacatui si iti va aduce adevarata pocainta de care vorbeste Sf. Grigorie de Nissa. Va face sa dispara cu totul nu numai pacatul in fapte, ci si dispozitia si pornirile inimii spre pacat, gandurile pacatoase, ispitele si atacurile vrajmasului asupra cugetului. “Pocainta este dezlegarea si stergerea celor ce erau inainte, faptuite sau cugetate” (Cuvant despre pocainta).

O, intristare atat de dulce ce vine din cainta cea adevarata prin harul dumnezeiesc! Intristare ce aduce bucurie si-l face pe om neispitit sau greu de miscat spre pacat. Fericita intristare ce vine din fericirea neintristata!

Ai invatat, frate:

1) cum sa tai vlastarii si ramurile pacatului, infranandu-te cu hotarare de la pacat.

2) cum sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului avand inima intristata.

3) invata acum cum trebuie sa-ti sadesti in inima in locul copacilor neroditori si salbatici, pomi buni si roditori, sa sadesti adica virtuti in locul pacatelor. Sa sadesti smerenie in locul trufiei, infranare in locul lacomiei, milostenie in locul iubirii de arginti, blandete in locul rautatii si cruzimii, feciorie si cumintenie in locul patimilor carnii, dreptate in locul nedreptatii si al pradalniciei, adica sa dai si ce este al tau. Sa sadesti iubirea si dragostea frateasca in locul pizmei si urii, pazirea si lucrarea poruncilor lui Dumnezeu in locul calcarii.

Caci nu este de ajuns pentru mantuire, frate, si nici pentru dobandirea caintei adevarate numai sa-ti smulgi din inima radacinile pacatului si sa lasi apoi locul sterp, ci trebuie sa sadesti acolo unde a fost pacat copacii si florile virtutilor. Daca-ti lasi inima necultivata, o vor napadi iarasi spinii si copacii salbatici ai pacatului. Asa te indeamna Duhul Sfant prin gura psalmistului David. Asadar trebuie sa ocolesti relele si sa faci cele bune. “Fereste-te de rau si fa binele” (Ps. 33, 13).


4) In ultimul rand, dupa ce-ti sadesti aceste virtuti in inima, trebuie sa le ingrijesti cat de mult poti, pana ce vor prinde bine radacini, adica pana ce vor deveni obiceiuri, practicandu-le neintrerupt, asa cum mai inainte obiceiuri iti devenisera patimile si pacatele. Sa le ingrijesti pana ce vor inflori si vor rodi mantuirea, cainta adevarata si iertarea pacatelor tale. Daca nu le ingrijesti, vine samanta neghinei, diavolul, si, in timp ce dormi si n-ai habar de nimic, ti le smulge din inima si-ti pune in locul lor rautatile lui.


Iarasi, daca nu sadesti aceste virtuti cu toata grija, se intorc patimile. De aceea, parintii au numit patimile “cele care se intorc usor“. Si cand se intorc si gasesc tarina inimii cultivata si lucrata, prind radacini mai usor decat cele dintai si astfel “si starea de pe urma a omului aceluia se face mai rea decat cea dintai” (Matei 12, 45), lucru care, iubite, sa nu ti se intample niciodata.

Acestea patru alcatuiesc, frate, adevarata pocainta. Prin ele o poti dobandi. Biserica Il roaga pe Dumnezeu in cateva rugaciuni anume randuite, sa ne dea dar: “Binevoieste a ne aduce la pocainta cea adevarata“. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada ca Dumnezeu ti-a iertat cu adevarat pacatele si s-a impacat cu tine”.

Parintele Sofronie-lumea contemporana


“Lumea contemporana nu a putut sa-si organizeze viata asa incat sa aiba destul ragaz, destul timp liber pentru rugaciune si pentru contemplarea vietii Dumnezeiesti. Pricina acestora este o patima arzanda de “a avea”. Aceasta patima a iubirii de agonisire, Sfantul Pavel a numit-o inchinare la idoli (Col. 3:5), iar Sfantul Ioan Scararul - “fiica a necredintei”, “hula impotriva Evangheliei, indepartare de la Dumnezeu” (Cuv. al 16-lea).
Adevarata neagonisire crestina este necunoscuta, neinteleasa lumii. Si daca am adauga ca ea ajunge sa cuprinda nu numai agonisirea celor materialnice, ci chiar pe cea a celor “intelectuale”, atunci majoritatea oamenilor ar considera-o curata nebunie. Oamenii vad in cunostintele lor stiintifice bogatia lor duhovniceasca (“spirituala”), fara sa banuiasca ca exista o alta cunoastere mai inalta si o bogatie cu adevarat neasemuita, aducatoare de adanca odihna. In goana dupa confortul material oamenii si-au pierdut confortul duhovnicesc, si astazi dinamismul materialist, din ce in ce mai mult isi asuma un caracter dracesc. Si nu este de mirare, caci aceasta nu este alta decat dinamica pacatului”.




“Cand vedem suferintele a milioane de oameni, nu putem sa ramanem nepasatori. Cum putem sa-i ajutam? Din punct de vedere crestinesc, aceasta tragedie de pe pamant este urmarea neascultarii. Adam a ravnit la indumnezeire, la viata vesnica, rupand legatura cu Tatal si Creatorul sau. Hristos-Omul, primul in istoria lumii, S-a suit pe Golgota; a ales moartea pe cruce pentru a dezlega acest blestem. A te hotari sa-L urmezi inseamna a te expune la suferinta. Este inevitabil! In masura in care suntem, de la crearea lumii, un madular din imensul trup al umanitatii, insufletiti de viata cosmica ce ne strabate, traim tragedia umanitatii ca pe propria noastra nenorocire”.
“In lume ne scaldam in atmosfera si admiratia pacatului. Traim cu usurinta si foarte adesea, ne rusinam sa ne marturisim credinta, sa spunem ca suntem crestini.”
“Sa nu aveti prea multa incredere in educatia aleasa pe care ati primit-o in lume. Civilizatia in care traim este o cultura a caderii.”
“Dupa doua razboaie mondiale - si razboaiele sunt, prin excelenta, consecinta pacatului - lumea contemporana a pierdut harul Sfantului Duh“.

Postul Sfintei Marii



Postul Sfintei Marii sau Postul Sîntămariei a fost rînduit să fie ţinut în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, care, înainte de Adormirea sa, a petrecut în neîncetată rugăciune şi post. Timp de două săptămîni, pînă pe 14 august inclusiv, ne înfrînăm trebuinţele biologice, purificîndu-ne la trup şi suflet. Ne aducem aminte de virtuţile Fecioarei încercînd să ne apropiem de ele prin propriul comportament. Postul Adormirii Maicii Domnului precedă praznicul Adormirii Preacuratei Fecioare Maria şi este mai uşor decît cel al Paştelui, dar mai aspru decît al Naşterii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli. La finalul postului, vom sărbători Sfînta Maria Mare, pe 15 august. De fapt, postul Sfintei Marii este penultimul din acest an bisericesc.

Ce şi cum mîncăm

Lăsatul secului se ţine pe 31 iulie, sau 30 iulie, dacă această zi cade miercuri sau vineri. În aceste două săptămîni, vom sărbători şi Schimbarea la Faţă din 6 august, praznic ce-L proslăveşte pe Fiul lui Dumnezeu, cînd Sfinţii părinţi au acordat dezlegare la peşte, vin şi untdelemn. În restul postului se mănîncă ulei şi se bea vin numai sîmbătă şi duminică. Tipicurile şi învăţăturile bisericeşti prescriu ajunare lunea, miercurea şi vinerea, pînă la ceasul al IX-lea (ora 15.00), cînd se mănîncă hrană uscată. Marţea şi joia se consumă legume fierte fără ulei. În mănăstiri, postul este mai aspru. Zilnic, se citesc cele două Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov. Dacă Adormirea Maicii Domnului cade în zi de post, mîncăm de dulce a doua zi, adică pe 16 august, iar în ziua Adormirii mîncăm peşte. „Căci postul potoleşte trupul, înfrînează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă“, spune Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Un post al bucuriei

Dar a posti nu înseamnă numai abţinere de la anumite alimente. Preoţii ne îndeamnă să ţinem Postul Sfintei Marii din dragoste pentru Maica Domnului, cea care ne ajută la nevoi. Nu este un post de tristeţe, cum e cel al Paştelui. E un post al bucuriei, cum spun şi cuvintele rostite în ziua Adormirii: „Mutatu-te-ai din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer!“. Maica Domnului a fost primită în braţe de Fiul ei, şi acum este pururea mijlocitoare pentru noi, încît nu pleacă nimeni dinaintea Ei neajutat şi neascultat. Prin urmare, să postim, dar şi să ne rugăm la Maica Domnului. Este bine ca în post să ne spovedim păcatele la duhovnic şi, dacă ne dă dezlegare, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.


“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.
Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.

Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.

Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?

Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.

Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor - deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin - ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.

Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.

Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.

Să postească voia ta de dorirea cea rea.

Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).

Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.

Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.

Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.

Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată)


Rugăciune către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu

• „Împărăteasa mea cea preabună şi nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor şi ajutătoarea străinilor, bucuria celor mîhniţi, acoperirea celor necăjiţi, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul; ajută-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum vrei, că nu am alt ajutor afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin!“

luni, 20 iulie 2009

P S Siluan-Pastorala la Invierea Domnului




Învierea lui Hristos - mângâierea și bucuria tuturor!

Scrisoare Pastorală la Praznicul Învierii Domnului din anul mântuirii 2009


Preacuvioșilor și Preacucernicilor Clerici,

Preacuviosului Cin Monahal

și poporului celui binecredincios

din cuprinsul de-Dumnezeu-păzitei Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Har și pace de la Hristos Cel înviat din morți,

Iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări.



Iată, iubiți frați și surori, că, după lunga și anevoioasa perioadă a Postului celui Mare, rânduită de Biserică pentru subțierea simțurilor și pentru înfrânarea și curățirea patimilor, din mila lui Dumnezeu, ne-am învrednicit să ajungem să ne închinăm și Sfintei Învieri și să auzim din nou dulcea vestire, pe care cu bucurie V-o adresăm și noi:

Hristos a înviat!

Postul Paștilor din anul acesta a fost pentru comunitatea noastră din Italia, unul presărat cu încercări. Dacă acesta a început cu acuze asupra noastră a tuturor pentru fărădelegile săvârșite de ”frați” de-ai noștri, acuze care pe mulți dintre Dumneavoastră V-au întristat, V-au rănit sau chiar au determinat plecarea din Italia a unora dintre credincioșii parohiilor noastre, ultimele două săptămâni au adus peste frații noștri din Abruzzo, și mai ales din Aquila și împrejurimile ei, marea încercare a cutremurului care s-a soldat cu moartea a cinci persoane de origine română și a altor peste 280 din populația locală. Alte zeci de mii de persoane, printre care și frați de ai noștri, și-au pierdut locuințele, fiind nevoiți până în zi de azi să locuiască fie în corturi, fie în mașini sau, în cel mai fericit caz, în spații disponibilizate pentru găzduirea lor temporară. Pentru toți cei care din aceste pricini au suferit și suferă, Sărbătoarea Învierii Domnului din acest an are, desigur, o conotație cu totul deosebită, pentru că încercarea prin care au trecut le-a accentuat simțământul morții, lucru care face să resimtă altfel și harul Învierii și să ”guste” cântarea Canonului care spune:

”Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase;

astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat.

Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine:

Însuți împreună mă proslăvește,

Mântuitorule, întru Împărăția Ta.” (Cântarea a 3-a)

Cu toții să avem așadar, în această zi de Paști, fie că suntem bucuroși sau întristați, un gând de compătimire și de solidaritate cu toți cei care, pentru știute și neștiute pricini, nu se pot bucura deplin de Învierea Domnului.

Să urmăm Cântării (a 5-a a) din Canonul Învierii care ne îndeamnă zicând:

”Să ne apropiem, purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel care a ieșit din mormânt ca un Mire; și să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paștile lui Dumnezeu cel mântuitor.”

Dar precum trupul lui Hristos Cel Înviat din mormânt este transfigurat, tot așa și cele pe care Praznicul ne îndeamnă să le gustăm nu sunt ca ”cele vechi”, pe care le cunoșteam înainte de vremea postirii, ci sunt înnoite, ca prin ”lămurirea” focului, prin lumina Învierii. De aceea ne îndeamnă cântarea zicând:

”Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră seacă, făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne întărim.”

Este vorba de ”adevărata băutură” (cf. In. 6, 55) din care, cel ce bea și îi pătrunde gustul, nu ” mai însetează niciodată” (cf. In. 6, 35) după băuturile lumii acesteia. De aceea cântarea (a 8-a) ne spune și mai deslușit:

”Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-l pe Dânsul ca pe un Dumnezeu în veci.”

Cu toții suntem așadar îndemnați să ne împărtășim din bunătățile Împărăției lui Hristos la acest ”Praznic al praznicelor și Sărbătoare a sărbătorilor”, în ”această aleasă și Sfântă zi, Împărăteasă și Doamnă”, pentru a putea striga Celui Înviat:

”O, Paștile cel mare și preasfințit, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea! Dă nouă, mai deplin, cu Tine a ne împărtăși, în neînserata zi a Împărăției Tale.”

Astfel prăznuirea noastră începând cu împărtășirea din cele dumnezeiești, din Însuși Paștile – Hristos Cel Înviat, va aduce, cu adevărat, gustul și mireasma celor cerești și peste bucatele pregătite în casele Dumneavoastră și aduse la sfințit în noaptea aceasta. Și vom putea și noi să strigăm într-un glas:

”Cât de sfântă, cu adevărat, și prea-prăznuită și de luminoasă este această noapte a mântuirii!

Paștile Cel sfințit astăzi nouă S-a arătat. Paștile Cel nou și Sfânt, Paștile Cel de taină, Paștile Cel preacinstit, Paștile, Hristos Izbăvitorul.

Paștele Cel fără-prihană, Paștile Cel Mare, Paștile credincioșilor, Paștile Care ne-a deschis nouă ușile Raiului, Paștile Care pe toți credincioșii sfințește!”

Primind din bucuria lui Hristos Cel înviat, se cuvine să răspândim vestirea învierii Lui în jurul nostru, printr-un cuvânt, printr-un gest de mărinimie și de milostenie sau măcar printr-un gând îndreptat către cei care nu pot lua parte împreună cu noi la acest binecuvântat Praznic. Să ne lăsăm gândul așadar să ”călătorească” și să vestească:



De Ziua Învierii, dorim să dăm de veste, la tot cel întristat, cel în descurajare sau cel însingurat, vestirea cea frumoasă: ”Hristos a înviat!”

Maicelor celor care, cu pruncii prin spitale, pentru viața lor se bat, le spunem cu tărie: ”Hristos a înviat!”

Dorim ca să vestim la toți bolnavii care zac la pat, că în această zi: ”Hristos a înviat!”

Părinților acelor care, în lacrimi, pe ai lor prunci în România i-au lăsat, le spunem cu nădejde: ”Hristos a înviat!”

Bătrânilor părinți din țară, ce singuri de grijă și-au purtat, le spunem cu căldură: ”Hristos a înviat!”

La văduva și la orfanul care se bucură-ntristat, să le spunem cu toții: ”Hristos a înviat!”

Și tuturor acelor care, trudind prin case chiar și-n zi de Praznic, la slujbă n-au putut să vină, obligat, le fie mângâiere: ”Hristos a înviat!”

Și celui care-n închisoare de libertate e privat, dorim să îi vestim de-asemeni: ”Hristos a înviat!”

Chiar și acelor care pe noi ne-au judecat, le spunem cu frățietate: ”Hristos a înviat!”

Și celor care ne iubesc sau ne urăsc pe noi, sau poate ne-au uitat, le spunem de asemeni: ”Hristos a înviat!”

Și tuturor celor ce, în morminte, din veac odihna și-au aflat, să le vestim acum cu toții: ”Hristos a înviat!”

Și unii altora, cler și popor, care aici, din mila Domnului, v-ați întâmplat, rostiți-Vă-ntr-un cuget: ”Hristos a înviat!”



La aceste gânduri adăugăm și noi urări de sănătate, de bucurie și de binecuvântare tuturor și din toată inima Vă spunem: ”Hristos a înviat!”



Al Vostru mijlocitor în rugăciune înaintea Lui Dumnezeu și de tot binele doritor,






† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei


Dată în reședința noastră de la Roma, la Praznicul Învierii Domnului, în ziua a 19-a a lunii aprilie, în anul mântuirii 2009.

P S Siluan,Episcopul nostru-Despre ascultarea de duhovnic


“(…) Bineinteles ca daca este vorba de Dumnezeu, criteriul care stabileste relatia intre noi si Dumnezeu este dragostea. Nu se poate dragoste fara libertate. O spun asta ca toti cei carora li se pare ca duhovnicia care se exercita asupra lor ii tine ca o gheara, asa, si care vrea sa faca din ei fii dupa chipul si asemanarea duhovnicilor lor, sa se simta liberi. Nu numai sa spuna “NU”, dar sa se simta liberi sa schimbe “reteaua”. Nu vreau sa provoc razvrat, ci vreau sa dau curaj fiecarui suflet care se raporteaza la Dumnezeu si-n numele lui Dumnezeu se duce, in numele lui Dumnezeu are libertate, Dumnezeu ii binecuvanteaza libertatea sa caute si sa nu creada ca daca s-a spovedit prima data la un duhovnic, la un parinte, crede ca de data viitoare tot la el trebuie sa se duca. (…) Tu te raportezi asa cum te raportezi la Dumnezeu - cu libertate, te raportezi si simti ca acesta iti devine parinte.

El (duhovnicul - nota mea) nu are putere asupra ta; nicio putere nu are pentru ca Dumnezeu Singur are putere. Cand devine constrangatoare relatia aceasta, in sensul in care constrangator inseamna ca nu simti ca te dezvolti si ca infloresti ca o floare linistita, fara sa trebuiasca sa faci exercitii impuse… (fraza neterminata, nota noastra) (Daca Sfantul Duh ar participa la un concurs de gimnastica, s-ar putea inscrie numai la liber alese, la impus nu s-ar putea inscrie pentru ca nu executa impus(e) ). Si acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea. Si atunci inseamna ca pe langa rugaciune, exista criteriul acesta al libertatii in Duh pe care Dumnezeu ne-o da pentru ca ea este garantata si are ca inima, ca maduva, dragostea, iubirea. Daca e vorba de iubire, stiti si proverbul din popor: „Dragoste cu forta nu se poate“.

Bine ar fi sa intelegem ca raportarea aceasta nu numai a ascultatorilor este catre Dumnezeu, dar si a celor care sunt chemati sa-i calauzeasca pe ascultatori prin lumea aceasta - care incet-incet se numesc duhovnici - are tot aceleasi criterii. Si mai ales ca radacina cuvantului „duhovnic” este „Duh“. Deci trebuie sa stie cum sa lucreze cu Duhul ca sa-i invete si pe cei care vin la ei sa se inscrie in libertatea Duhului, dar si in exigentele Duhului - asta e cu totul altceva.

Dar in exigentele duhului nu incape niciodata constrangerea. Dar din prisos de libertate, da, eu pot sa-mi predau libertatea toata, Doamne, pentru Tine; pentru ca sa fac loc voii Tale in mine si viziunii Tale si perspectivei Tale, sunt gata sa ma predau in mainile celui pe care mi-l pui Tu in fata. Asta e cu totul altceva. Dar acela sa nu uite ca e in numele lui Dumnezeu, si nu in numele lui.

De asta va spuneam la inceput ca… eu cred ca nu sunt duhovnic si cred ca nu sunt parinte, asa cum credeam, mai ales in primii ani, ci incep acum, se poate sa mijesc ochii ca un pisoi dupa vreo trei saptamani spre cam ce ar fi - sau ce n-ar fi - ascultare si duhovnicie.[…] Si daca intelegem criteriul vertical a ceea ce este ascultarea si cautarea voii lui Dumnezeu care se manifesta prin realitatile concrete in care traim, totul devine mult mai simplu. Pentru ca dintr-odata ne trezim, ne dam seama ca din toate, mana lui Dumnezeu ne tine. Chiar daca noi astazi suntem intemnitati, cum zicea apostolul Pavel: „Sunt intemnitat pentru Hristos“, dar el scria epistole care ne-au ramas pana astazi, care sunt pline de speranta si duhovnicie”.

“- Exista la un moment dat riscul idolatrizarii duhovnicului? Cum poate fi ocolit acest risc?

- Riscul exista, bineinteles. Cum exista si riscul ca duhovnicul sa-si “sclavizeze” (inrobeasca) pe fiii duhovnicesti si sa faca din ei niste ‘masinute teleghidate‘. Poate ca merg impreuna sau se determina una pe alta. Dar toata problema vine din faptul ca nici unul, nici altul nu intreaba pe Dumnezeu: ‘Doamne, ce sa fac?’. Dar noi ajungem cateodata la un ‘umanism‘ orizontal, in care noi incercam sa-l facem pe celalalt sa nu mai scuipe pe jos, sa nu mai injure, sa-si plateasca taxele la timp, sa nu se mai bata si ni se pare ca, vai, uite ce fii duhovnicesti avem noi, ca, uite, nu mai injura, nu se mai bat, vin la Biserica, s.a.m.d. E un fel de umanism, ceva corect, destul de pozitiv, asa, … “un om mai bun“. Numai ca telul este ca omul sa ajunga la Dumnezeu, ca omul sa se lege de Dumnezeu, sa-L redescopere pe Dumnezeu si sa mearga in viata lui spre intalnirea cu Dumnezeu! Chiar daca nu-L vede acuma, merge ca orbul, de mana altora care merg in aceeasi directie sau… de mana ta, duhovnice, care si tu poate ca esti orb, dar si tu te tii de altul si te luminezi cu invataturile Parintilor in orbecaiala ta si mergi inainte. Dar… spre Dumnezeu mergi!”

Mircea Eliade-Despre Ortodoxie

APUSENII se nasc in catolicism. Rasaritenii ajung la ortodoxie.
E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie. Nu trebuie sa precipitam "convertirea". Ea se va implini, asa cum infloresc pomii - cand sufletul se va fi imbogatit indeajuns, suferind indeajuns.



Ortodoxia e, pentru noi, Crestinismul autentic, care trebuie actualizat in proaspete si calde fapte sufletesti. Trebuie sa fim crestini - pentru a gasi un sens vietii, sens care sa intreaca simpla umanitate, si sa cuprinda din acel suc al metafizicii, care singur ne orienteaza. Crestinismul ne lumineaza o axa centrala in Univers si in noi insine. Acele constiinte care traiesc efectiv o viata sufleteasca nu pot indeparta altfel sentimentul tragic al existentei decat prin crestinism. In dreapta si in stanga nu e decat gol. Alunecam in gol, si sfarsim rosi de disperare, chinuiti de o proble­matica filosofica gresit pusa, sau oprindu-ne pe pozitii sceptice, sau evadand intr-un paganism senzual care nu poate darui nici incai uitarea.


Fireste, vorbesc aici despre acele putine constiinte de elita, care inteleg sa-si valorifice viata si sa o vietuiasca dupa un talc metafizic. Constiinte care sufereau tragica izolare in fata unui Destin orb - inainte de Hristos. Dar Hristos a coborat asupra omenirii mantuirea. Aparitia Lui inseamna pentru noi axa centrala, nucleul de viata, de elan, de dragoste, de creatie. Hristos dovedeste reali­tatea transcendentului si posibilitatea de a-l ajunge prin experienta religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridica deasupra fiziologiei si a institutiilor civile - nu mai sunt in primejdia disperarii. Cunoasterea lui Hristos - desi de esenta pur mistica, infaptuindu-se pe plan mistic - transfigureaza constiinta, o imbogateste cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaste (iubeste) pe Hristos - e un om cu maduva spinala intreaga. Cresti­nul intelege viata - fapt de o considerabila insemnatate, ce intrece cu mult comorile stiintei si ale filosofiei! Crestinismul stapaneste sensul vietii - care nu e un sens tragic. Sau, in orice caz, de un tragic omenesc.



Sa lamurim. Intelegeti tragicul insurmontabil al grecului - singur in fata unui destin irational, imoral, strain? Tragicul crestin e altul: neputinta de a ramane intotdeauna crestin, dualismul carne-duh, slabiciunea care il taraste - si e bine sa-l tarasca - in viata pagana, senzuala. Tragicul vietii crestine e fecund. Pentru ca pe acest dualism dureros carne-duh se intemeiaza cel mai mare bine al umanitatii: personalitatea. Eu cred ca numai un crestin poate avea o personalitate, care, pentru mine, inseamna: echili­brarea intr-o sinteza originala a celor doua tendinte potrivnice.


Viata crestina inseamna siguranta valorii sufletesti si a per­manentei acestei valori. Asadar optimism, incredere, drum-drept, rodnicie.



Si cu toate acestea, astazi nu oricine poate ajunge ortodox. Sunt cauze multe care impiedica cunoasterea imediata si intima a faptului crestin. A trecut - intre noi si acele fericite prime secole dupa Iisus - istoria. Au trecut, deci, formatii spirituale care au barat drumul scurt catre ortodoxie. Daca voim sa ramanem sinceri pana la urma, trebuie sa marturisim: acei dintre ortodocsi care au dus o viata lipsita de nelinisti si experiente launtrice, nu sunt adevarati ortodocsi. Cred, poate; dar nu stiu ce sa creada si nu cunosc pretuirea credintei, cand sufletul se intoarce de pe pustiile invataturilor lumesti.


Asadar, noi, cei tineri - vom ajunge, nu ne intereseaza cand, crestini ortodocsi. Nu va lipsi nici unul, dintre acei care au gustat sensul metafizic al vietii. Acum - nu am ajuns. Dar stim ca vom ajunge. Nu ne e teama sa gresim, pasind alaturea de drum. Pentru ca stim ca exista un drum drept, care ne e menit.


De altfel, ceea ce e frumos in noi e faptul cautarii. Noi cautam - si suferim pentru aceasta - ceea ce altii se multumeau a primi de la preoti, nu intotdeauna de isprava, si uitau apoi intr-un fund de suflet. Noi voim un crestinism efectiv - adica rezultatul unei experiente, proaspat, greu de sensuri, cald de viata, stralucitor de daruri. Care sa ne prefaca, sa ne faca din oameni- oameni de ai lui Dumnezeu, adica suflete in trupuri, suflete ce cauta sa asi­mileze si sa raspandeasca valori Dumnezeiesti in lumea valorile bestiale sau, rareori, a valorilor omenesti.


Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata - pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos - ramane aceeasi.



Asadar, orice drum ar apuca, o constiinta contemporana ajunge la crestinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va implini tarziu, spre sfarsit de viata trista. Dar se va implini. Si el va fi luminarea de pe urma. Care, la unii, se va rosti: Cred intr-unul Dumnezeu. Iar la altii va transfigura viata, facand-o rodnica, adancind-o, largind-o si exaltand-o pana la proportii de vis. Iar la altii, luminarea va aduce hotararea renuntarii la viata. Renuntarea eroica, pe care toti trebuie s-o jinduim, si catre care nu se inalta decat personalitatile autentice si crunt incercate in lume.
12 noiembrie 1927

"Profetism Romanesc" Mircea Eliade

Despre prieteni, cu parintele Paisie Aghioritul





Au trecut 15 de ani de la plecarea la Domnul a minunatului Parinte Paisie Aghioritul.Din bogatia de invataturi lasate mostenire noua, am ales un text despre prietenii nostri intru Domnul. Il dedic prietenilor stiuti si nestiuti, reali si virtuali. Roaga-te pentru noi toti, parinte Paisie!

"Crestinul care se nevoieste in lume se foloseste atunci cand are legaturi cu oamenii duhovnicesti. Oricat de duhovniceste ar trai cineva, are nevoie - mai ales in vremea in care traim - de prietenia cea buna. Contactul cu oamenii duhovnicesti ajuta mult - mai mult decat studiul duhovnicesc - deoarece aceasta bucurie a legaturii duhovnicesti ii da o mare dorinta sa se nevoiasca duhovniceste. Inca si la lucru, intr-o slujba obsteasca etc., este bine ca oamenii duhovnicesti sa se cunoasca intre ei ca sa se intrajutoreze. Se poate, sa presupunem, sa apara o problema intre colegi, sa trebuiasca sa se sprijine reciproc, dar unul sa sovaie sa vorbeasca celuilalt, daca nu se cunosc."

Inrudirea duhovniceasca

"- Parinte, ieri mi-ati spus ca pe toti oamenii pe care i-ati vazut zilele acestea, i-ati simtit ca pe niste frati. In ce fel este inrudirea duhovniceasca?

- Dupa trup, suntem frati cu toti oamenii. Toti suntem frati si robi ai lui Dumnezeu, insa noi, credinciosii, suntem pe deasupra si fii dupa har ai lui Dumnezeu, rascumparati cu Sangele cel dumnezeiesc al lui Hristos. In viata duhovniceasca, dupa trup ne inrudim prin Adam, iar dupa duh prin Hristos. Cei care traiesc duhovniceste simt aceasta inrudire duhovniceasca intre ei. Gandesc la fel, urmaresc acelasi lucru, au acelasi scop. Daca ai avea, de pilda, o sora dupa trup, care sa aiba programul ei, sa traiasca lumeste etc., n-ai simti cu ea nici o inrudire duhovniceasca.

- Inrudirea duhovniceasca se destrama vreodata?

- Cand unul inceteaza sa mai traiasca duhovniceste, inceteaza de a se mai inrudi duhovniceste cu celalalt, care traieste duhovniceste. Singur se desparte, nu-l indeparteaza celalalt. Precum cineva, cu cat traieste mai dupa Dumnezeu, cu atat se apropie de Dumnezeu, tot asa cu cat se departeaza de viata in Dumnezeu, cu atat merge mai departe de El. Nu-l alunga Dumnezeu. Omul pleaca singur departe de Dumnezeu. Si precum harul dumnezeiesc este o putere care lucreaza de departe si se transmite oamenilor, tot asa si lucrarea cea vicleana a diavolului este si ea o putere care lucreaza de departe si se transmite. De pilda, doua suflete, daca sunt intr-o stare duhovniceasca buna si se gandesc unul la altul, intre ele se face o legatura duhovniceasca si unul transmite putere dumnezeiasca celuilalt. Iar doua suflete, daca traiesc in pacat si au o oarecare legatura intre ele, de departe primeste unul de la celalalt o influenta diavoleasca: se duce telegrama de la unul la altul.

- Parinte, atunci cand exista o astfel de legatura diavoleasca intre doi oameni, daca unul se schimba spre bine, este ajutat si celalalt?

- Da, nu mai are legatura, pentru ca celalalt nu ridica…receptorul. Se intrerupe legatura si nu mai are cum sa comunice. In felul acesta poate isi face probleme si, daca vrea, se poate ajuta pe sine insusi.

- Cand avem legaturi cu un om cu patimi, dar fara sa ne vatamam de patimile lui, noi ii influentam caracterul?

- Daca avem stare duhovniceasca buna, sfintenie, influentam mult, deoarece lucreaza harul lui Dumnezeu si semenul nostru se foloseste. Atunci cand il rabdam pe fratele nostru din dragoste, acela pricepe. Precum si atunci cand exista inauntrul nostru rautate, fara sa se manifeste, iarasi o pricepe. Orice are un suflet, aceea si transmite. Patima va transmite patima, mania - manie, urgia - urgie. In timp ce daca in suflet exista harisme, harisma se va transmite ca harisma.

- Adica atunci cand cineva are legaturi cu oameni virtuosi, se foloseste?

- Sigur ca se foloseste. Daca vei merge la o chilie in care se tamaiaza mereu, cand vei iesi, vei mirosi a tamaie. Daca vei merge intr-un grajd, vei lua mirosul grajdului. Daca vei merge intr-o casa lumeasca, atunci cand vei pleca vei mirosi a parfum lumesc. In timpul ocupatiei germane aveam cinci prajini de pepeni diferiti: pepeni americani ai Scolii Agricole, care erau pepeni albi, foarte mari si foarte dulci, pepeni locali de Argos etc. Daca din intamplare dovlecii erau aproape de cei buni, de cei americani, dulceata din pepene se ducea la dovleac. Si dovleacul se facea mai dulce, iar pepenele mai searbad. Tot astfel se petrece si cu polenizarea pe care o fac albinele mergand dintr-o floare in alta. Daca vei vedea pepene cu buric mare sa stii ca rasadul de pepene a fost langa un dovleac. Daca cumva pepenele de Argos va fi aproape de un pepene bun, va lua dulceata de la cel bun. Pepenele bun va pierde din dulceata, dar cel putin dulceata va merge in celalalt pepene. Daca insa dovleacul va fi aproape de un pepene bun, dovleacul se va face mai dulce si, daca-l vei pregati, va trebui dupa aceea o mana de sare. Pepenele pierde, dar nici pe dovleac nu-l foloseste. In timp ce, de este pepene, pierde desigur pepenele cel bun, dar celalalt devine pepene mai dulce. Vreau sa spun ca, daca un crestin care nu este destul de sporit merge langa un om sporit duhovniceste, poate ca cel de-al doilea se va osteni, se va pagubi putin, dar primul se va folosi. Daca insa un om lumesc, care nu crede, merge langa un om duhovnicesc, osteneala si timpul ce-l depune omul duhovnicesc se vor pierde. Cel mult, cel lumesc se va misca de cateva lucruri duhovnicesti ce i le va spune celalalt si le va filozofa lumeste, adica le va interpreta in duh lumesc si nu se va folosi. Adica va deveni un… dovleac mai dulce."

Din "Trezire duhovniceasca", Cuviosul Paisie Aghioritul

joi, 16 iulie 2009

Tăcere, inimă!… se roagă Hristos…


Tăcere, inimă!… se roagă Hristos… Tăcere, inima mea… ascultă, se-aud şoapte… se roagă Hristos! Grădina Ghetsimani e plină de noapte. Nici frunzele nu freamătă, iar vântul şade neclintit printe crengi. Domnul Hristos stă cu chipul plecat rugându-se. Tăcere,…inimă… Pleacă-te, inima mea… că plânge Hristos!

O lume întreagă plânge în lacrimile Lui. A adunat toată durerea lumii în inima Sa şi tot păcatul l-a luat pe umerii Lui nevinovaţi. Şi plânge orfanul şi văduva plânge în ohii Săi, iar tâlharul şi vameşul îşi plâng păcatul cu lacrimile Lui. Şi pe toate le primeşte Tatăl cu inimă blândă şi îngeri trimite să steargă chipul Fiului Său Iubit! Ascultă, sufletul meu… pleacă-te şi ascultă… tremură inima lui Hristos! Atâta batjocură are să primească Domnul!

Atâtea palme vor lovi obrazul Său duios, atâtea mâini vor lua biciul să rănească Preacuratul Trup! Atâtea guri vor striga împotriva Lui… şi-atâţia spini Îi vor înţepa fruntea! Iar mâinile duioase şi preacuratele picioare vor fi ţintuite pe lemnul crucii. Şi pieptul Lui cu lance va fi împuns. Şi-atâţia Îl vor scuipa… Ascultă, suflete… tremură inima lui Hristos cu dragoste pentru răstignitorii Săi… Tăcere, inimă!… se roagă Hristos…

ICOANA PĂRINTELUI ZOSIM


În 2004 am avut bucuria de a reedita, la Christiana, memoriile din închisoare ale părintelui Zosim Oancea – ultima sa carte antumă, dacă nu mă înşel. Părintele s-a stins în anul următor, iar posteritatea sa nu s-a arătat prea generoasă. Numele şi cărţile sale, ba chiar şi splendidul muzeu de la Sibiel, au intrat parcă într-un nemeritat con de umbră: umbra – tot mai întinsă – a “uitării româneşti” (care mă tem că tinde să devină principala noastră meteahnă la început de veac şi de mileniu). Cu atît mai mare mi-a fost bucuria cînd am avut în mînă, prin primăvara acestui an, recenta carte ilustrată despre Muzeul “Preot Zosim Oancea” de la Sibiel scrisă de... un italian din Bergamo: Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel, cu prefaţă de Î. P. S. Dr. Laurenţiu Streza şi postfaţă de Pr. Prof. Dr. Dorin Oancea (fiul părintelui), tipărită în 2008 în Italia, inclusiv în limba română. În Lumea credinţei pe luna mai a apărut şi un interesant interviu cu autorul cărţii (“România a fost pentru mine o adevărată dragoste la prima vedere”). O răsfoisem cu încîntare atunci, dar zilele acestea am găsit şi răgazul de a o citi. Lectura mi-a reînviat figura dragă a părintelui şi mi-a dat imboldul de a-mi împlini o datorie prea mult amînată, evocîndu-l şi pe acest blog, cu speranţa că memoria şi lucrarea sa vor ajunge astfel la încă o seamă de buni preţuitori.


I




Luna aceasta părintele Zosim Oancea ar fi împlinit 98 de ani. Spre sfârşitul vieţii trupul îi slăbise, văzul şi auzul îl cam lăsaseră, dar mintea îi rămăsese limpede şi se mişca încă binişor pe propriile picioare. Din nefericire, un accident l-a imobilizat la pat şi i-a grăbit sfîrşitul, în pragul verii lui 2005. A murit împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, dar mîhnit cu blîndeţe de nedreptăţile veacului, pentru dînsul cea din urmă fiind aceea că nu şi-a văzut tipărită, cum i se făgăduise, cartea de predici la înmormîntări, pe care o pregătise demult şi la care ţinea în mod deosebit. Ea va apărea poate în urmă (de n-o fi şi apărut pe undeva), ca o tîrzie răscumpărare, rotunjind o operă care n-a vizat măreţia, ci doar buna slujire în numele lui Hristos. Părintele a fost un neasemuit lucrător al temeiurilor şi al rînduielii, iar vrednicia lui de o viaţă s-ar cădea să le fie pildă de căpătîi tuturor celor chemaţi să poarte crucea sacerdoţiului.
De obicei, cînd vine vorba de părintele Zosim Oan­­cea, lumea îşi aminteşte imediat de Muzeul de i­coa­ne pe sticlă de la Sibiel, astăzi faimos în întreaga lume. Însă părintele Zosim Oan­cea rămîne, în conştiinţa celor care l-au cunoscut, sau l-au citit măcar, el însuşi o icoană vie: icoana datoriei împlini­te, pes­te toate vitregiile vremurilor, în numele lui Dum­nezeu şi al neamului românesc, după crezul sublim al generaţiei lui mucenicite. “Eu şi generaţia mea – îmi spunea prin 2004, fără emfază, scăldîndu-mă în strălumina crepusculară a ochilor lui albaştri – am dus o viaţă de suferinţă şi jert­fă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eter­ne. Ceea ce am reuşit să fac, cu ajutorul lui Dumne­zeu şi al atîtor oameni de bună-credinţă, este într-un fel o revanşă asupra călăilor generaţiei mele. Am învăţat măr­­turisirea, dar şi iertarea, iar icoana mi s-a părut din­totdeauna o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bu­nă­tatea şi frumuseţea care ne leagă în duh şi ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea”.

II

S-a născut în satul Alma (jud. Sibiu), pe 21 iulie 1911, iar în 1918 a rămas orfan, tatăl său căzînd la da­to­rie, în războiul pentru Reîntregire. Pe atunci, orfanii din prin partea locului ajungeau de regulă slugi pe la ca­sele săseşti. Nevoind să audă de aşa ceva, bunicul său s-a străduit din răsputeri şi l-a trimis pe băiat la Li­ceul “Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, să-şi biruiască soarta prin carte.
Tînărul n-a înşelat aşteptările: în 1935, absol­vind Teologia la Bucureşti (Magna cum laude), devine pre­ot pe lîngă Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi pro­fesor de religie la Şcoala Normală. Pă­reau să se profileze, în cazul său, o viaţă şi o carieră tih­­nite, de dascăl, duhovnic, soţ şi ta­tă. În 1942 îi apă­rea o primă carte de predici, scrisă în colaborare cu pr. prof. Spiridon Cândea (Bunevestiri. Predici la toate duminicile de peste an). Lu­mea îl preţuia şi îl căuta, iar el ştia să se împartă, cu în­ţelepciune şi fă­ră preget, între datoriile cu­­rente faţă de Biserică, ţa­ră, urbe şi familie.
Dar iată că “timpul a început să nu mai aibă răb­dare” şi, în cele din urmă, “şi-a ieşit din ţîţîni”: pe jert­fa de sînge a tinerei generaţii interbelice, scadenţa nume­roa­se­lor trădări dinăuntru şi dinafară a ridicat o Româ­nie bol­­­şevizată, în care teroarea bezbojnică s-a întins ca o molimă (“ciuma roşie”), măturînd din calea ei orice ur­mă de rezistenţă naţional-creştină. Deşi om paşnic şi cum­­pătat, părintele Zosim Oancea, prin cinstea sa su­fletească şi prin zelul său mărturisitor, nu avea cum să scape din gheara bestiei comuniste: în 1948 este arestat şi condamnat pentru “crima” de a fi colectat ajutoare în sprijinul familiilor celor ce fuseseră deja închişi – sau chiar ucişi – în prigoană. Nu se va întoarce la soţie şi la cei patru copiii (ulti­mul – astăzi preot şi o vreme decan al Facultăţii de Teologie din Sibiu – năs­cut după arestarea sa) decît în toam­na anului 1963, după 15 ani şi 8 zile de detenţie po­­li­tică, răs­timp în care a trecut prin închisorile şi la­gărele de muncă de la Aiud, Noua Culme sau Periprava (“unde e­­ra atît de greu încît ne aduceam aminte de Aiud ca de acasă”).


III


Tipărite în două ediţii (la editurile bucureştene Harisma şi Christiana, în 1995 şi 2004), memoriile sale de deţinut politic, sub titlul Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, reprezintă o contribuţie de o importanţă aparte în ansamblul literaturii închisorilor comuniste, atît pentru faptul că sînt scrise de un preot cu o profundă percepţie creştină a lucrurilor, cît şi pentru că pana părintelui pare să se mu­iat în cerneala marilor prozatori ai Ardealului. Fap­tele şi figurile umane (ca portret antologic se poate cita, de pildă, cel al lui Nichifor Crainic, păstos de comple­xitatea derutantă a personajului, dar totuşi transfigurat de compătimitoarea înţelegere creştină a umanului: cf. ed. 2004, pp. 128-133) sînt zugrăvite din cîteva linii si­gu­re, cu toată tensiunea dramatică a împrejurărilor de atunci, dar şi cu o notă de abstragere înţeleaptă şi chiar hazlie (“hazul de necaz”), atît de specifică spiritului ro­mâ­nesc şi răsăritean în genere. Ceea ce, în lipsa credin­ţei, n-ar putea fi perceput decît ca o tragedie absurdă, de­vine, în prezenţa acesteia, o mare încercare a umanu­lui şi o lecţie de valorificare morală a suferinţei, de răs­cum­părare interioară şi de transcendere mistică a ceea ce un Mircea Eliade numea “teroarea istoriei”.
Rămîne de neuitat, între altele, acea pilduitoare alegorie vizionară a “fluviului suferinţei” izvorît de pe Golgota, “care străbate istoria şi înglobează în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de toate Sfin­tele Li­tur­ghii care s-au slujit şi care se vor sluji pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea rînd, sufe­rin­ţele per­sonale ale fiecărui credincios” (cf. ed. cit., p. 30), purtîndu-le, ca pe o lamură a umanului, spre lumina neînserată a vea­cu­lui ce va să vie.


IV


Cea mai întinsă şi mai densă parte a însemnă­ri­lor din detenţie se referă desigur la Aiud, unde părin­tele a stat din 1949 până în 1958 şi care reprezintă, ală­turi de Piteşti, cea mai cumplită gură de iad a muceni­ciei creştine româneşti, “o cruce pregătită de ocupaţia străină pentru a-i chinui pe români, devenită acum cruce de chinuire a românilor de că­tre români!”. “Sum­bra cetate”, prevestită sinistru de strigătul repetat al unui gardian: “Aicea-i Aiudul!”, aduce parcă aminte de poarta infernului dantesc şi de inscripţia săpată pe ea: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate! Părintele, însă, nu-şi pierde speranţa, ba chiar îşi simte, mai puter­nică decît oricînd, răspunderea misionară de a-i îmbăr­băta pe ceilalţi pătimitori: “... rezistenţa noastră stă, în pri­­mul rînd, în noi, în puterile noastre sufleteşti, pe ca­re ni le întăreşte o singură Putere – cea a lui Dum­ne­zeu”. E soluţia lui Steinhardt şi a tuturor celor ce au bi­ruit moral teroarea, însă mai mult trăită şi mai puţin dis­cursivizată.
Se simte permanent, în însemnările părintelui, evitarea parţialităţii, dar şi fermitatea grilei morale, iar un pasaj precum acesta chintesenţiază în conştiinţa pos­te­rităţii întreaga axiologie-limită a umanităţii prigonite:
“N-am ţinut niciodată seama din ce categorie po­­li­tică sîntem unii şi alţii, şi asta în toate închisorile ţă­rii. Se făcea deosebirea doar între două categorii: Om şi Neom.
Pe cei dintîi îi unea conştiinţa că suferă pentru un ideal de români şi de creştini, şi că luptă împotriva u­nei ideologii şi unei politici străine şi inumane.
A doua ca­te­gorie era a celor de seama maio­ru­lui Hîr­­dău (care i-a pus mîna în gît generalului Iaco­bici), a tuturor vînză­torilor şi degradaţilor, al căror ţel era unul singur: po­lo­nicul.
A devenit definitoriu, pentru cea de-a doua ca­te­­­­­go­rie, un dialog cu «Mîna fără general», care se lansa pes­­te toţi, când era vorba de un supliment de ciorbă sau de terci.
– Domnule general, nu vă gîndiţi şi la ziua de mîi­­­­ne? Ce se va spune despre dumneavoastră?
– Nu mă interesează ce va fi mîine! Mă in­te­re­sea­­ză să trăiesc azi! – a răspuns generalul Creţoiu, pur­tă­torul grăitoa­rei porecle” (ed. cit., p. 137).


V


După eliberare, cu sprijinul unor oameni bine­voitori (printre care şi regretatul academician Andrei Oţetea, al cărui colaboraţionism cu regimul comunist a fost răscumpărat prin multe asemenea acte), redevine preot, preluînd în 1964 parohia de la Sibiel (com. Să­lişte, jud. Sibiu), unde a găsit biserica “gro­zav de stri­ca­tă”, în pragul a 200 de ani de cînd fusese ctitorită. În 1965, specialiştii aduşi de părintele Zo­sim Oancea re­des­coperă, de sub 5 straturi de var, pic­­tura originară a Bisericii “Sf. Treime” din Sibiel, zugrăvită de meşterii Iacob şi Stan Zu­gra­vul din Răşinari, între 1774 şi 1775.
În Joia Paştilor din 1969, părintele paroh lan­sea­ză către enoriaşi apelul de a dona bisericii icoane pe sticlă: “Le-am zis că este frumoasă icoana în casă, dar o vezi şi te bucuri tu singur de ea, pe cînd, dacă o pui la muzeu, o vede şi se bucură o lume întreagă”. Por­nind de la cîteva icoane pe sticlă sparte, uitate într-un şo­pron, părintele a reuşit, încă din primul an, mai întîi cu sprijinul oamenilor din sat, apoi şi al altor donatori, să adune între 150 şi 200 de icoane, pentru ca în pragul anului 2000 să ajungă la un patrimoniu de circa 700 de icoane pe sticlă şi peste 100 pe lemn, unele vechi de mai bine de două secole, provenite atît din Transilvania cît şi din alte zo­­ne ale ţării. Astfel, la 22 de km. de Sibiu, ne putem mîn­dri astăzi cu cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă din lume, supranumit, fără prea multă exagerare, “Capela Sixtină de la Sibiel”.
Devenit faimos încă din anii ‘70 ai secolului tre­­cut (când a fost vizitat, printre alţii, de însăşi nepoata Mikado-ului, adică a împăratului Japoniei, venită să con­­temple înfiorată “miracolul credinţei din Carpaţi”), muzeul din curtea bisericii ortodoxe din Sibiel poartă, înce­pând din anul 2001, numele ctitorului său: “Muzeul Pre­ot Zosim Oancea” (adresa: Sibiel – 557234, str. Bi­­se­ricii 329, jud. Sibiu; tel.: 0269/552536). A fost darul pe care obştea Si­bi­elului l-a făcut părintelui la împlinirea venerabilei vîr­­ste de 90 de ani.
Istoria fascinantă a acestei ctitorii, întinsă pe mai bine de trei decenii, se află consemnată chiar de că­­tre pă­­­rin­­­tele Zosim în cele două volume intitulate Muzeul de icoane pe sticlă “Zosim Oancea” din Sibiel, apărute la Sibiu în 2001 şi 2002[1], precum şi – cu o bo­ga­tă şi splendidă ilustrare (foto: Alice Ionescu) – în al­bu­­mul trilingv O viaţă, un destin, o icoană/ Une vie, un destin, un icône/ Ein Leben, ein Schicksal, eine Ikone, realizat în anul 2000 de regretata Irina Nicolau, de Ioana Popescu şi de Raluca Alexandrescu, cu generosul sprijin al ministrului Culturii de la acea dată, Ion Caramitru, al Muzeului Ţăranului Român şi al Fundaţiei “Alexandru Tzigara-Samurcaş”. Desigur, cărţile şi reproducerile nu pot egala impresia copleşitoare pe care ţi-o dă o vizită la faţa locului. Numeroşii vizitatori străini, ajunşi aici de pe toate continentele, rămîn uimiţi de forţa crea­toa­re a tradiţiei ortodoxe şi a geniului nostru popular. Pă­rintele Zosim Oancea “a pus Sibielul pe harta lumii”, cum exclama mai demult un oaspete englez.




VI




Puţini ştiu că în afara acestei ctitorii de excep­ţie, a memorialisticii de închisoare, a articolelor şi stu­diilor publicate în diferite reviste bisericeşti (Mitropolia Ardealului, Telegraful român, Orto­do­xia, Re­vista teolo­gi­că) şi a celor cîteva cărţi de predici (unele tipărite[2], alte­­le aş­­teptîndu-şi încă editorul), părintele Zosim Oancea es­te şi autorul unui îndrăzneţ eseu filosofico-teologic “zămislit” mental în temniţa Aiudului (1954) şi pus pe hîrtie, într-o primă formă, în 1963. Refăcut substanţial în 1984 şi definitivat în 1994, eseul a fost tipărit abia în 1998[3], recomandat de două scrisori ilustre: una de la Constan­tin Noica (“Curajul Sfinţiei Voastre, de a vă începe me­di­taţiile de la Eu şi o Carte a Eului, vă apropie, în chip neaşteptat pentru un om al Bisericii, de marea filosofie […]. Dar căile Sfinţiei Voastre sunt altele, ducînd pînă la urmă la Revelaţie […]. Ideea «organicismului» vă a­ju­tă să limpeziţi nu numai solidaritatea dintre subiect şi obiect, pe care ştiinţa de astăzi a regăsit-o, fără s-o poa­tă explica, dar şi adîncimea înţelesului pe care îl daţi ideii de «trup»…”) şi alta de la Corneliu Mircea (“Am fost impresionat îndeosebi de spiritul sintetic, care con­feră lucrării o puternică «osatură» conceptuală, capa­bi­lă să prindă în liniile-i de forţă o multitudine de «disci­pli­ne», de la teologie pînă la fizica atomică, trecînd prin psihologie, drept, biologie etc. Există un suflu ar­dent al expunerii, un patos cuceritor, ce are darul de a subjuga cititorul…”).
Găsim în Organicismul părintelui Zosim Oan­cea multe puncte de convergenţă cu gîndirea părintelui Dumitru Stăniloae (tot un exponent al Ardealului şi al marii generaţii interbelice), mărturisind încă o dată “cosmi­cis­mul” şi “organicismul” viziunii ortodoxe despre lume şi viaţă, trecute atît de fi­resc în percepţia românească a existenţei, sau în ceea ce un Constantin Noi­ca numise cîndva – spre scandalul “apostaţilor” sub­­ţiri – “sentimentul românesc al fiinţei”.




VII




Multe dintre paginile manuscrise rămase de la părintele Zosim Oancea ar merita să fie tipărite, iar cărţile sale apărute deja ar merita reeditarea (mai ales memoriile şi Organicismul…).
O atenţie aparte ar trebui arătată, inclusiv pe linie instituţională, faţă de întreţinerea şi mediatizarea muzeului de la Sibiel. Ministerul Culturii ar investi cu mult mai mult folos decît în alte direcţii în editarea unui nou album cuprinzător al tezaurului iconografic datorat strădaniilor părintelui Zosim Oancea (care în timpul vieţii s-a bucurat în măsură prea mică de sprijinul real al oficialităţilor, fie ele laice sau bisericeşti). Dacă nu mai sîntem în stare de înfăptuiri la nivelul înaintaşilor, măcar să chivernisim cuviincios ceea ce ne-au lăsat ei şi să ne învrednicim de dreapta lor pomenire. Deocamdată se vede că, chiar în preţuirea propriilor noastre valori, ne-o iau înainte străinii...[4]
Fie ca părintele Zosim Oancea şi generaţia lui mărturisitoare să fie cheagul din care, cu voia lui Dumnezeu, într-un ceas mai fast al istoriei de mîine, să dospească “pîinea cea spre fiinţă” a neamului nostru ortodox, într-o bună “cuminecare” cu cerul şi cu pămîntul, ridicînd virtutea dăinuirii la înălţimea acelei vrednicii creatoare fără de care inşi şi neamuri nu mai au nici un rost să facă umbră pămîntului.




Răzvan CODRESCU




[1] Casa de Presă şi Editura Tribuna.
[2] Ultima cred că este cea apărută postum, în 2006, la Editura Eikon din Cluj-Napoca: Popasuri omiletice la Duminici şi Sărbători.
[3] Preot Zosim Oancea, Trup şi existenţă sau Organicismul, cu o prefaţă de Constantin Noica, Liga Română de Misiune Creştină (col. “Popas teologic”), Cluj-Napoca, 1998. Cf. şi recenzia făcută cărţii în periodicul sibian Puncte cardinale, anul VIII, nr. 12/96, decembrie 1998, p. 14.
[4] Cf., bunăoară, Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel, Ed. Città Aperta, Troina, 2008.

Roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui









Asemeni Sfântului Apostol Pavel, întemniţat fiind, Valeriu Gafencu trimitea scrisori de încurajare celor ce erau îngrijoraţi de soarta sa. Reproducem în continuare integral textul unei asemenea scrisori, adresate sorei Eleonora.



În toate împrejurările, roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.



31 ianuarie 1948

Scumpă Soră,

Văd lucrarea lui Dumnezeu în sufletele noastre. Văd purtarea Lui de grijă şi sunt atât de mulţumit!



Dragă Norica,

„Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (I Corinteni 13). Dragostea este cea mai mare virtute, dragostea este însăşi Desăvârşirea.

Când dragostea, în loc să o dărui Isvorului a tot binele, lui Dumnezeu – şi prin El, aproapelui tău – o dărui acestei lumi pământeşti, deci îi răstorni sensul, ea devine din cea mai minunată virtute, cea mai primejdioasă patimă.

Dumnezeu l-a dăruit pe om cu atâtea daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul Părintelui Ceresc, omul poate să se mântuiască.

Dumnezeu i-a dăruit omului atâţia „talanţi” – pentru ca prin ei, omul să poată lupta, omul să poată să se apropie de El, omul să dăruiască, să cultive şi să jertfească.

În măsura în care un om întrebuinţează bine „talantul” pe care i l-a încredinţat Dumnezeu, în măsura în care un om cultivă darurile pe care Părintele Ceresc i le-a dat, în această măsură devine el plăcut stăpânului său, în această măsură devine el „slugă bună şi credincioasă”.

Aşadar, pentru fiecare din noi se pune în cel mai serios mod problema întrebuinţării bune a „talantului” dăruit, încredinţat lui de Dumnezeu.

Nu-i este permis omului nici a întrebuinţa în rău „talantul” şi nici a-l îngropa în pământ, cum a făcut sluga cea rea şi necredincioasă.

„Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate” – Ceea ce ne-a încredinţat spre cultivare Dumnezeu, Lui să-I dăruim. El ne-a dat viaţa, pentru El să trăim, Lui să I-o dăruim, prin Singurul Lui Fiu – Domnul nostru Iisus Hristos.

El ne-a dăruit Iubirea, Lui să I-o dăruim. Folosirea în rău a darului lui Dumnezeu este greşeală şi atrage, drept consecinţă, pedeapsa – ispăşirea şi în această viaţă, dar mai ales în viaţa viitoare. În această viaţă, (ispăşirea) prin suferinţă are două aspecte:

1. Are rol ispăşitor – şi

2. Are rol purificator, curăţitor de păcate.

În viaţa viitoare însă, pedeapsa prin suferinţă este chin! – este ispăşire groaznică.

De aceea se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu când ne pedepseşte acum, în viaţa aceasta.

Deci trebuie să fim cu cea mai mare atenţie, când este vorba de modul de întrebuinţare a darului lui Dumnezeu, a „talantului”.

Pentru că de felul cum vom întrebuinţa acest dar depinde viitorul nostru, al sufletului nostru:

„fericire veşnică” sau „chin veşnic”.

Scumpă soră,

Te-ai înscris la conservator. Dumnezeu te-a ajutat. El ţi-a încredinţat acest „talant” preţios: vocea.

Este îndeajuns să te gândeşti că prin acest „talant” – ţi-ai putea face, cu ajutorul Domnului, drum în viaţă, căci te-ai pornit să-ţi croieşti drum – de viitor, de acasă, fără posibilităţi materiale, şi, ajungând în Capitală, te-ai înscris într-o Corală religioasă, şi prin această Corală ai intrat la Institutul de surori de ocrotire.

Deci, drumul către Institut ţi l-a făcut Dumnezeu, prin darul lui, încredinţat ţie.

Se cuvine ca tu să-I mulţumeşti Lui pentru acest dar – unul din multele daruri ce ţi-au fost încredinţate ţie de Dumnezeu, şi pentru care trebuie să-I fii recunoscătoare.

Se cuvine ca „talantul” acesta să-l foloseşti în slujba Lui şi numai a Lui.

Precizez: folosirea greşită a darului aduce drept urmare pedeapsă.

Binele e deci într-o singură direcţie: la Iisus. De la El avem tot binele, Lui trebuie să I-l dăruim.

Norica scumpă soră,

Eu gândesc aşa:

Câmpul de activitate al vieţii tale – minunat! – se cuvine să fie dăruirea dragostei până la jertfa supremă: „Nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).

Ca soră creştină, Institutul de surori de ocrotire, din care faci parte, îţi dă prilejul de a te pregăti pentru a-I sluji Domnului, prin dragoste, pe de o parte, iar pe de altă parte, ca o consecinţă, îţi dă şi pâinea cea de toate zilele, pâinea văzută.

Cu acest prilej, îţi mărturisesc, tâlcuirea minunată pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o face în Tâlcuirea Rugăciunii Împărăteşti Tatăl Nostru, Filocalia vol. II, acestei cereri din rugăciunea „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”.

El spune că, întâi, când spunem „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, se cuvine să-I cerem Părintelui Ceresc „Pâinea” cea spre fiinţă, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos – „Eu sunt Pâinea vie care S-a pogorât din Cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac, şi Pâinea pe care o voiu da Eu, este Trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” (Ioan 6, 5).

„Pe când mânca, Iisus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi le-a dat, zicând: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu».” (Marcu 14, 22).

În al doilea rând, prin această cerere, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea pâinea aceasta văzută, pentru întreţinerea vieţii. Dar cu anumită socoteală. Nu pentru o lună, un an sau zece ani înainte... Nu, ci pentru astăzi. Pentru ziua de azi. „Dă-ne-o nouă astăzi.”

Deci, câmpul de activitate al vieţii tale să-ţi fie trăirea creştină, ca Soră Creştină.

„Darul” vocii, „talantul” acesta, să-l cultivi pentru Dumnezeu, să cânţi pentru Dumnezeu, deci numai cântări virtuoase, numai cântări plăcute Lui, vei crea ceva în acest sens, atunci să creezi tot numai pentru Hristos.

Darul acesta să-l cultivi pentru a-I mulţumi Tatălui nostru cel Ceresc.

Înţelegi, Norica?! Da!

Îmi mărturiseşti că te afli într-un impas greu cu „Conservatorul”, întrucât nu ai cu ce-ţi achita taxa.

Oare poate fi un motiv de îngrijorare?! Nu. Hotărât Nu. Eu spun că acest impas este prilejul unei mari hotărâri pe care trebuie să o iei acum, la început, în anul I de conservator. Hotărâre, pe care să o respecţi toată viaţa.

Înţelegi tu?!

După cum abaterea virtuţii (folosirea greşită a dragostei), de la ţinta desăvârşirii – Dumnezeu, spre cele pământeşti, face ca din cea mai desăvârşită virtute să devină cea mai primejdioasă patimă, tot aşa Cântecul, dăruit lui Dumnezeu, este minunat şi ziditor! şi Mântuitor – toată Liturghia e un cântec – în Cer Îngerii cântă imnuri de slavă Domnului – când, însă, întrebuinţezi greşit „darul” acesta, când îl pui în slujba plăcerilor, a desfătării, a lumii pământeşti, el devine cale spre pierzare şi atrage drept consecinţă pedeapsa.

În hotărârea cea mare – făgăindu-I lui Dumnezeu, ca (dacă voia Lui va fi; dacă cu ajutorul Lui vei putea) să urmezi Conservatorul, atunci toată viaţa ta „darul” acesta, „talantul” acesta îl vei pune numai în slujba Lui. Roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.



Cu multă dragoste, Valeriu.

Geniul romanesc al stiintei crestine

Astazi, intelectualul crestin este socotit de "elita intelectuala" ori exentric, ori "inapoiat"

Intelighentia, alcatuita in cea mai mare parte din oameni "rationali", atei sau indiferenti religios - in cel mai bun caz -, anticrestini - in cel mai rau

Elitei "nereligioase" intelegem sa-i contrapunem modele de intelectuali crestini din epoca interbelica

Acesti intelectuali crestini trebuie sa fie reperele noii generatii



In anul 1942, exceptionalul teolog Nicolae Mladin (1914-1986), monah autentic, devenit Mitropolit al Ardealului, publica un articol in Revista teologica, intitulat "Doctrina despre viata a profesorului Nicolae Paulescu". Era al doilea text de forta al literaturii ortodoxe referitor la marele profesor, primul fiind al ganditorului crestin Nichifor Crainic: "Nicolae Paulescu, fondatorul nationalismului crestin", aparut in volumul Ortodoxie si etnocratie (Ed. Cugetarea, 1937).

Parintele Mladin a scria: "Paulescu este pentru stiinta romaneasca - in sancturarul stiintei universale - ceea ce este Pasteur pentru Franta". Doi savanti crestini - Louis Pasteur (apartinand spatiului romano-catolic) si Nicolae Paulescu (apartinand spatiului ortodox) - pentru o Europa descrestinata de revolutia franceza si de revolutia bolsevica.



"Cauza prima este Dumnezeu!"



Pasteur (parintele Chimiei biologice si al Microbiologiei) ne-a lasat marturie: "Notiunea si respectul de Dumnezeu ajung in mintea mea pe cai tot atat de sigure ca acelea care ne conduc la adevaruri de ordin fizic".

Paulescu (descoperitorul insulinei), la randu-i, spunea: "A demonstra existenta unei cauze prime a vieii, imateriala, unica si infinit-inteleapta; iata limita sublima la care ajunge fiziologia. Aceasta cauza prima este Dumnezeu".

Astazi, necroforii si sicofantii stiintei romanesti, mai precis intelectualii atei ante si post-decembristi, nu mai gandesc cauzal. Ei judeca ideologic si... pragmatic, oficializand adevaruri stiintifice (medicale, sociologice, istorice etc.) dupa cum le cere partidul, statul, rectorul, decanul, presedintele...



Adevarul Evangheliei, gandit stiintific



Gandirea paulesciana ar putea constitui subiectul unor utile si interesante teze de doctorat atat in domeniul medicinii, cat si in filosofie si teologie. Dar cum Paulescu a fost un intelectual crestin si nationalist pe deasupra, gandirea si viata lui sunt denaturate, cand nu defaimate, ignorate, cand nu contestate vehement. Conceptia despre lume si viata a profesorului Paulescu trebuie tinuta sub obroc, fiindca azi aparitia sintagmei "intelectual crestin" poate periclita planurile scelerate ale celor care vor sa-l scoata pe Hristos din Universitate si din Academie, iar a omagia un nationalist, fie el si savant, nu e corect politic.

Nichifor Crainic, remarcabil interpret al gandirii paulesciene, descoperise valoarea stintifica a scrierilor profesorului de fiziologie: "Pentru Nicolae Paulescu, nationalismul e adevarul natural, iar crestinismul e adevarul supranatural. (...) Nu e nici o lauda pentru noi sa recunoastem ca pana azi apologia adevarului crestin pe temeiuri stiintifice, inchegata de Paulescu, e mult mai pretuita in Occident, decat in Romania. (...) Nicolae Paulescu e filosoful care gandeste stiintific adevarul Evangheliei".



Spiritul paulescian si "era" Animal Planet



O parte din operele fundamentale ale gandirii paulesciene au fost retiparite in ultimii ani. "Conceptia despre viata a profesorului Paulescu "- acel studiu al Mitropolitului Mladin - a fost retiparit si el la Iasi, in 1997, prin grija eseistului Mircea Platon. Insa, duhul stiintific al lui Paulescu este in continuare tinut la usile Universitatii romanesti post-comuniste (dupa cum am aratat alta data, la fel se intampla si cu spiritul lucrarilor altor mari carturari crestini ai romanilor). De altfel, nici in Occidentul - alta data avid de stiinta lui Paulescu - nu este astazi tolerata gandirea paulesciana. Stiinta lumii orbecaieste prin intunericul holisticii, al evolutionismului de tip Anima Planet, al ateismului, al neoprotestantismului de "factura antihristica". Desi nanotehnologia a disecat omul, tainele, misterul, Dumnezeu nu are loc in stiinta moderna.

Savantul crestin Paulescu ajunsese la cauza prima - Dumnezeu - doar cu instrumentele stiintei medicale de la nivelul anilor 1910 - 1930. Si a platit. I s-a refuzat recunoasterea descoperirii insulinei, fiind privat si de premiul Nobel pentru medicina.



A trait ca un ascet ortodox



Paulescu le vorbea studentilor despre Legea iubirii, despre Biserica lui Hristos, despre Jertfa euharistica. Un student al sau, N. Mucichescu-Tunari, relata, in revista Sfarma Piatra, in 1936, o discutie cu Paulescu: "Imi aduc aminte ca ne-a intrebat o data, pe fiecare, daca ne ducem la biserica in fiecare duminica. (...) Si, cum era de asteptat, raspunsul nostru nu l-a multumit. Ba chiar s-a suparat. Si ne-a dojenit aspru. Dojana aceea n-am s-o uit niciodata".

Memorabile au ramas si cuvintele lui Paulescu adresate studentimii sub forma unui manifest: "Nationalismul, adica iubirea de Neam, il aveti imprimat in suflet, caci e un instinct cu care v-ati nascut si n-aveti nevoie sa-l invatati, ci numai sa-l disciplinati".

Asadar, iata care erau sentimentele care il calauzeau pe profesor: dragostea pentru Hristos si iubirea de neam.

Nichifor Crainic, titularul catedrei de Mistica de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti (abandonata astazi, in favoarea ecumenismului !) a descris astfel sfarsitul savantului: "A trait ca un ascet ortodox si a murit in paradisiaca seninatate sufleteasca, primind Sfintele Taine din mana parintelui Ghita de la biserica lui parohiala din Bucuresti, cu hramul Sfantul Mina. Viata lui a fost viata aproape ireprosabila a sfintilor. Ce pilda covarsitoare de nationalism crestin ne-a lasat omul acesta, care isi ingenunchia geniul si imensa-i stiinta in fata Sfantului Potir, care a dorit ca ramasitele lui pamantesti sa fie infasurate in flacarile tricolorului romanesc!".



Silviu Alupei

luni, 13 iulie 2009

Respectarea Duminicii


Sfintenia Duminicii, Ziua Domnului s-o tinem sfanta

Pr. Cristian Cătălin Petrescu

Fără îndoială, duminicile nu mai sunt respectate precum erau odată. Părinţii şi bunicii noştri nu ridicau un deget în această zi, ci, mergând la biserică, ţineau duminica sfântă. Acum, mulţi creştini lucrează duminica, şi nu o fac din vreo obligaţie, ci de bună voie. Li se pare ceva firesc, normal. Nici măcar nu se gândesc că nerespectarea duminicii este un păcat mare. Nici nu se mai caută scuze pentru aceasta. Şi ce scuze s-ar găsi? Că nu avem timp! Când tot timpul este dat de Dumnezeu şi El poate să ni-l ceară înapoi în câteva secunde.

Precum poporul Vechiului Testament respecta sâmbăta, în amintirea eliberării din robia Egiptului, noi, creştinii, respectăm duminica. Sărbătorind Învierea Domnului, duminica este perfectarea şi împlinirea sâmbetei. Prin Învierea Domnului toate s-au împlinit în lume. „Dacă Hristos n-a înviat’’, spune Sf. Apostol Pavel, subliniind importanţa Învierii Domnului pentru creştini, „zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră’’ (I Cor. 15:14). Sf. Paşti mai este numit şi „a opta zi a Creaţiei”, pentru că abia după Învierea Domnului, primind harul Sf. Duh (Pogorârea Sf. Duh, Rusaliile, a avut loc tot duminica) şi posibilitatea Învierii, omul este readus pe drumul ce conduce la împlinirea scopului pentru care l-a creat pe el Dumnezeu, adică viaţa veşnică în Împărăţia Lui. Dacă prin căderea omului primordial am fost alungaţi din rai, prin Învierea Domnului porţile lui ne sunt redeschise.

Ateistul Voltaire, în mândria lui nebună, a prezis căderea creştinismului. Pentru a se grăbi căderea creştinismului, spunea el, trebuie să se înceapă cu distrugerea duminicii. Un lucru a înţeles el bine, şi anume importanţa duminicii pentru creştini şi creştinism. Duminica este „ziua Domnului’’, adică o zi dedicată Lui. Umblăm după multe griji o săptămână întreagă, dar duminica trebuie să oprim lumea din noi şi din afara noastră şi să ne întoarcem spre cer şi către cele cereşti. Dacă nu facem aceasta nici duminica, n-o facem deloc şi devenim oameni ai lumii acesteia, materialişti şi trecători, sufleteşte morţi.

Teoria lui Voltaire a fost pusă în practică cu toată înverşunarea de către comunişti. Cât de mult urau ei adevărata duminică! O acceptau ca zi de odihnă şi de distracţie, dar nu ca zi sfântă, dedicată lui Dumnezeu.

În perioada postdecembristă se planificau în şcoli diverse activităţi duminica dimineaţă, în timpul Liturghiei, sau chiar în Săptămâna Mare, ca nu cumva copii să meargă la sfânta biserică. Şi cu toate acestea, comuniştii nu au putut distruge duminica, ziua Domnului.

Minunată este povestea ţăranului care a refuzat să lucreze duminica, pentru că voia să meargă la biserică şi să respecte sfinţenia duminicii. Dar când a fost ameninţat cu moartea, el a ieşit la arat. Ofiţerul de securitate a venit să verifice dacă era la lucru şi, spre mirarea lui, l-a găsit pe câmp. Dar, venind mai aproape, a văzut că ţăranul, bun creştin, avea pe plug o lumânare aprinsă şi cânta pe dinafară cântările Liturghiei.

Nu, din afară duminica nu poate fi stârpită, iar forţa coercitivă nu este eficientă în demolarea creştinismului şi a zilei lui sfinte. Dar există alte forţe care pot să afecteze sfânta zi a duminicii şi aceste forţe provin din interior, chiar de la creştini. Creştinii pot să desfiinţeze duminica prin lipsa lor de credinţă, de interes pentru cele sfinte şi printr-o surprinzătoare nepăsare pentru propria lor mântuire.

Forţa exterioară nu poate desfiinţa ziua duminicii, dar importanţa ei poate fi diminuată sau chiar desfiinţată prin seducţia la care sunt supuşi creştinii. Lumea modernă, sau post-modernă, ne seduce ca să nu mai respectăm duminica. Activităţi culturale şi sportive, evenimente politice etc. sunt programate pentru ziua de duminică, chiar dimineaţa. Unele dintre ele sunt pregătite chiar de creştini, pentru poftă de profit. E drept că aici şi acum (nu ca pe timpul comunismului) nu ne obligă nimeni să participăm la aceste activităţi, dar ispitiţi fiind, cedăm păcatului şi o facem.

De multe ori, frecventarea bisericii se face doar când nu este altceva „mai bun” de făcut. Triumful neguţătorilor de duminică dimineaţa este o pierdere pentru ziua Domnului şi a creştinismului. Să ne amintim, însă, că neguţătorii de duminică nu negociază numai marfa lor, ci şi mântuirea sufletelor noastre.

Este timpul să ne luăm credinţa în serios. Să ne amintim că duminica este o zi sfântă şi să o respectăm ca atare. Nerespectarea ei este un păcat, prin care noi ne punem propria mântuire în primejdie şi prin care sabotăm biserica şi credinţa. Participarea la Sf. Liturghie nu este ceva opţional pentru creştin, ci obligatoriu. Iar sufletele noastre au nevoie de această hrană spirituală pe care o primesc în Sf. Biserică de la Sf. Liturghie, duminică dimineaţa. Mai ales în timpurile acestea, secularizate şi păgâne, avem nevoie de un suflet puternic, adăpat la cele sfinte, ancorat în credinţa în Dumnezeu şi reîmprospătat de sfinţenia duminicii, căci altfel, pus la încercările ispitelor multe, sufletul se pierde prea uşor în „mulţimea păcatelor”.

Când nu respectăm duminica, afectăm nu numai propria noastră mântuire, ci şi întreaga creştinătate. Să ne aducem aminte că, atunci când nu respectăm duminica şi sfinţenia ei, ne facem tovarăşi celor care, de diavol îndemnaţi, luptă ca singura religie adevărată, ortodoxia, să fie eliminată. Mântuirea noastră începe cu noi înşine, precum şi salvarea duminicii, zi dedicată Domnului, iar cu ea şi întărirea creştinismului.

Cea dintâi întâlnire cu Stareţul Efrem Katunakiotul


Cea dintâi întâlnire cu Stareţul Efrem Katunakiotul


Era luna martie a anului 1974. Plin de temeri si de framantari in cautarea unei legaturi mai stranse cu Dumnezeu, fiind pe atunci elev la Athoniada (Seminar teologic aflat in Muntele Athos), am pornit catre pustia Sfantului Munte. Mergeam cu inima deschisa spre a vedea si a auzi lucruri folositoare de suflet, pentru ca, dupa Sfintii Parinti, frica lui Dumnezeu este zid, pavaza si turn nebiruit, si fiindca in viata avem nevoie de acoperamant, pentru ca multe sunt cursele diavolului, si acestea se afla la tot pasul. Un glas launtric imi spunea: "Indreapta-te catre pustie...Indreapta-te catre pustie...".



M-am hotarat sa fac intocmai. Am luat corabia din Dafni si, rand pe rand, am trecut prin fata manastirilor Simonopetra, Grigoriu, Sfantul Pavel. Inainte de destinatie, corabia a mai oprit la Noul Schit si la Schitul Sfanta Anna. Am coborat la arsanaua [1] "pustiei"[2] si m-am indreptat catre Karulia, pentru a junge pe inaltimile Katunakiei. Acolo aveam sa-l intalnesc pe cel care mai apoi mi-a devenit duhovnic, Parintele Ieromonah Efrem Katunakiotul.
Tineam in mana siragul de matanii si mergand spuneam: "Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma!" . Privite de jos, colibele monahilor pareau adevarate cuburi de vulturi."Oare traiesc oameni acolo?", m-am intrebat. Simteam ceva deosebit in inima mea. sufletul meu incepea sa se linisteasca . Harul Preasfintei noastre [Maici] lucra cu gingasie in sufletul meu, dar, in acelasi timp, avea sa zguduie nimicnicia mea ce sovaie atatde mult trupeste si sufleteste.
"Cat s-au marit lucrurile tale, Doamne, toate intru intelepciune le-ai facut"(Ps. 103:24) La un moment dat in Katunakia am intalnit un monah:


- Blagosloviti Parinte! i-am zis.
El mi-a raspuns:
- Domnul, fiule.
Dupa ce si-a dat seama ca sunt elev al Athoniadei, mi-a spus:
- Canta-mi "Cuvine-se cu adevarat".

Cand am inceput sa cant, monahul s-a rezemat de un baston care avea forma literei "T"[3], si a inceput sa se roage cu siragul de metanii, in timp ce ochii incepusera sa i se ummple de lacrimi de bucurie.

La un moment dat, mi-a spus: "Dumnezeu iarta, copilul meu".Aceasta vorba a monahilor aghioriti arata invoirea si multumirea in legatura cu ceva.

Era limpede ca monahul acesta era un om al tacerii, urmator al Marelui Pimen care spunea: Cel care va lucra tacerea, va avea pace si se va odihni in orice loc va sedea".

- Gheronda, ce este cu lemnul acesta? am intrebat.
- Aici, copilul meu, se dau lupte in timpul noptii, mi-a rspuns.
- Lupte? - Da. - Cu cine? - Cu diavolul.

Am plecat grabit fiindca muream de nerabdare sa-l vad pe Staretul Efrem. Pe drum repetam fara incetare cuvintele acestea: "Aici se dau lupte in timpul noptii...Aici se dau lupte in timpul noptii". Lupte! "Aici rabdarea sfintilor este, aici [sunt] cei ce pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus"[4]. Cine merge in Gradina Maicii Domnului si nu simte harul si binecuvantarea Dansei? Cu atat mai mult o vei simti cand esti tanar si mai ales atunci cand cauti adevarul. Fiindca tineretea este plina de mister, ravna, indrazneala, nelinisti, teluri si amgiri. Un proverb din Cipru spune ca "tinereatea fara credinta si fara idealuri este precum ziua fara soare si fara lumina". In opinia psihologilor, "cei tineri sunt neprihaniti precum ingerii, mandri precum printii si printesele, indrazneti precum eroii si incapatanat precum cainele". Aceasta este lumea celui tanar, mai ales a celui care cauta lucruri mai inalte.
Preocupat cu aceste ganduri, mi-am continuat drumul. Drumul catre staretul Efrem! Drumul lacrimilor! Drumul pocaintei! Drumul Harului! Acest urcus era pretul pe care trebuia sa-l platesc pentru primirea descoperirilor ce aveau sa urmeze in viata mea. Cuvintele psalmistului rasunau neincetat in urechile mele: "Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne; Doamne, auzi glasul meu" (Ps 129:1). In aceasta nemarginita pustie, pasarile raspandeau minunate triluri in vazduh prin buna-mireasma. Soarele isi arunca razele aurite in apele Sfantului Munte. Valurile salbatice ale marii loveau stancile peninsulei si, ca niste fiare neimblanzite, rupeau tacerea ce imparatea peste intreaga pustie. Cand am urcat indeajuns de sus, fara sa stau pe ganduri, am strigat cu putere, cerand mila si mangaiere de la Dumnezeu. Un tanar isi cauta mantuirea in pustia cea nemarginita:


- Parinte Efrem! Parinte Efrem! am strigat.

Nici un semn. Din fericire, fara sa-mi dau seama, acolo unde strigam era casa Staretului. Deodata, a aparut la balcon chip biblic, cu o barba alba si un epitrahil auriu. Stralucea, pur si simplu! De indata ce l-am vazut, m-am pierdut: "Dumnezeul meu!" Geanta pe care o tineam mi-a cazut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi! Valul negru de pe sufletul meu, intocmai precum un nor, incepu sa se risipeasca. Chipul meu stralucea precum soarele. Dumnezeul meu, ma intrebam, cine-o fi acest om? Ce este ceea ce vad inaintea mea?



- Ce doresti, bunul meu fiu? m-a intrebat. Fiind infricosat, crezand ca traiesc un vis - a aparut cu adevarat inaintea mea salasul rugului din Vechiul Testament, si am vazut "ca rugul ardea cu foc, dar nu se mistuia"[5]. - am spus cu un glas plin de uimire:

- Pa...Pa...rintele Efrem...
- Vino inauntru, mi-a spus.

Am deschis poarta si am intrat in curte. La usa astepta marele nevoitor, Staretul insusi, cel ce peste putina vreme avea sa devina duhovnicul meu. M-a sarutat si mi-a spus, fara a ma cunoaste dinainte:

- Bine-ai venit, Nikolaos. Copilul meu...copilul meu..., a spus nevoitorul inainte-vazator.
- De unde ma cunosti, Parinte?
- Te stiam dinainte sa te vad, si te asteptam.
- Ma cunosteai dinainte? am spus eu balbaindu-ma. Dar... Parinte... de... de unde ma cunosteai?
- Te cunosteam dnainte sa te vad si ma rugam pentru tine:"Iar eu m-am rugat pentru tine"[6].

Ce binecuvantare! Staretul avea rugaciunea, "lumina mintii, toiagul nadejdii, securea deznadejdii, avutia si comoara tuturor crestinilor"( Sfantul Ioan Scararul)
M-am pierdut cu totul! Plangeam. Ramasesem fara grai, precum Preotul Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul. Ochii imi erau plini de lacrimi. Ce se intampla? Unde ma gaseam? Doamne, miluieste-ma! Oare este un vis? Ce se intampla? Sunt treaz sau nu? Mi-a dat paltonul sau, siindca era frig. Simteam ceva diferit. Dupa putina vreme, camera s-a umplut de buna-mireasma.
- Ce fel de aroma este aici, Parinte? Este cumva tamaie? am intrebat.
Dar nu era nici un fel de aroma. As fi putut sa deosebesc usor daca era vorba despre asa ceva. Era insa ceva mai presus de orice aroma. Staretul insusi raspandea in jur acea buna-mireasma.
Acesta insa nu mi-a raspuns.
Staretul plinea acel cuvant care spune "nevoieste-te sa iubesti pe tot omul deopotriva si vei alunga de-a valma toate patimile" (Avva Talasie)[7]
- Cum ai petrecut pana acum, cum esti acum, si cum vei deveni de-aici incolo? Harul lui Dumnezeu, copilul meu, te va umbri si de azi inainte te va arata vrednic lucrator al Viei Domnului.
"Ma inchin si te maresc si te slavesc pe tine, Dumnezeul meu"[8].Mare binecuvantare!", sopteam si plangeam. Staretul a continuat:
- Toate, copilul meu, se vor sschimba de acum inainte. Preasfanta noastra [Maica] iti va trimite bogate binecuvantari. In aceasta lume a stricaciunii si a pacatului, zguduita din temelii din pricina intinaciunilor, nu trebuie sa ne clatinam si noi, ci sa chemam mila lui Dumnezeu. Marele Antonie zice: "Oriunde mergi sa-L ai pururea pe Dumnezeu inaintea ta. In tot ceea ce faci sau spui, sa ai marturie din Sfanta Scriptura".
Cer astazi harul lui Dumnezeu pentru a ma arat vrednic fiu duhovnicesc al Parintelui meu. Iubirea lui Dumnezeu s-a revarsat din plin asupra nimicniciei mele. Fara ajutorul lui Dumnezeu nu putem dobandi nimic in viata. Asa cum un numar capata valoare cand inaintea zerourilor se pune cifra 1, tot astfel si nimicniciile noastre capata valoare daca inaintea nimicniciei noastre duhovnicesti Domnul nostru Iisus Hristos pune 1. Atunci, sufletul celui ce inseteaza dupa Hristos, devenind una cu El, rosteste impreuna cu Sfantul Pavel: "Toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste."(Filip. 4:13)

Fragment din Nikolaos Zahariadis, Empeiries apo ton amilito kosmo tou Atho, Editura Pyrgos Ileias, Pyrgos, 1997

Din "Lumea Monahilor"

Arhim.Efrem de la sf. munte-cuvinte de folos

Mărturie Athonită în România – La Casa de Cultură din Alba Iulia (Ρουμανικά, Romanian)
22 Ιουνίου, 2009 — VatopaidiFriend
IPS Andrei: Prea Cuvioase Părinte Stareţ, preacuvioşi şi prea cucernici părinţi, iubiţi fraţi creştini, distinsă asistenţă, pentru Alba Iulia prezenţa moaştelor Sf. Panteleimon şi ale Cuviosului Gheron Iosif isihastul, precum şi a icoanei tămăduitoare de cancer a Maicii Domnului este o mare binecuvântare. Într-o lume în care ne confruntăm cu atâtea necazuri şi greutăţi, iată că vine şi câte o clipă de bucurie duhovnicească. Noi mulţumim lui Dumnezeu pentru această zi frumoasă şi îi mulţumim Părintelui Stareţ că a răspuns invitaţiei de a fi astăzi oaspetele nostru la Alba Iulia. În timp ce credincioşii se închină rând pe rând, în catedrală, atât la moaştele Sf. Panteleimon, Sf. Gheron Iosif Isihastul şi icoanei Maicii Domnului, iată că aici, în Casa de Cultură, Părintele Stareţ care are o experienţă duhovnicească deosebită, ne va vorbi tocmai despre contribuţia lui Gheron Iosif Isihastul la monahismul ortodox. Bine aţi venit, vă ascultăm cu drag—şi clerul şi poporul bine credincios din Alba Iulia şi dascălii celor două şcoli teologice, precum şi elevii şi studenţii acestor şcoli.

Arhim. Efrem: Cu toate că am fost şi în alte oraşe ale României, aici mă simt mai familiar. De aceea mă bucur în mod deosebit că mă aflu împreună cu IPS Andrei şi cu voi toţi, încercând în întâlnirea din seara aceasta să vă oferim un mesaj de la Sf. Munte, împreună cu Corul Bizantin care va înălţa câteva cântări. Trebuie să vă spun că acest grup psaltic este unul dintre puţinele care au reuşit să se apropie de ifosul bizantin aghiorit. De acea credem că seara aceasta ar trebui să se numească—aşa cum este de fapt—o seară aghiorită.

Cu ocazia venirii noastre aici, deoarece mănăstirea noastră are legături duhovniceşti cu două dintre mănăstirile Arhiepiscopiei dumneavoastră, Oaşa şi Lupşa, le-am adus câte o bucăţică din Sf. Moaşte ale fericitului Gheron Iosif Isihastul. Deci, cu ocazia acestui eveniment, vă vom vorbi, aşa cum l-aţi auzit spunând şi pe IPS Andrei, despre contribuţia acestui sfânt contemporan la monahismul ortodox.

„Monahismul nu este o invenţie omenească. Monahismul este un mod de viaţă care aspiră către atingerea desăvârşirii evanghelice. „Dacă voieşti să fii desăvârşit…vino şi urmează-Mi” îndeamnă Hristos. Însă nu toţi pot a-I urma lui Hristos şi a trăi aşa cum El a trăit pe pământ. „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat”.

Hristos şi-a trăit viaţa pământească ca un monah, retrăgându-se în pustie, rugându-se, priveghind, trăind în lipsuri, păzind fecioria, făcând ascultare atât părinţilor Săi pământeşti, cât şi Tatălui ceresc. Fiind de o cinste şi de un scaun cu Tatăl, nu era obligat să trăiască în ascultare şi smerenie, însă cu toate acestea s-a supus spre a ne fi nouă pildă.

Făgăduinţele pe care până astăzi monahii le dau în timpul tunderii sunt îndeosebi cele de ascultare, feciorie şi sărăcie, iar pentru aceste virtuţi de căpătâi îl au ca model pe Însuşi Hristos.

Călugărul, lepădându-se de lume, nu o face pentru că urăşte lumea, ci pentru că este chemat de către Duhul Sfânt spre o deplină comuniune şi unire cu Acesta. Sfântul Grigorie Palama spune că, pentru a dobândi această unire dumnezeiască, „iubitorul dumnezeieştii cosubstanţiabilităţi (deci călugărul) părăseşte responsabilitatea traiului comunitar şi alege vieţuirea monahală”. Monahul se străduieşte să respingă cugetarea lumească deoarece, după cum spune Sfântul Apostol Ioan: „dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el”. Monahul nu trăieşte în afara lumii şi nu este nesociabil. Putem spune că adevăratul monah este chiar mai sociabil decât cei ce trăiesc în societate, deoarece comunică în mod nemijlocit cu Dumnezeu. Prin dragostea în Hristos şi prin rugăciune participă la necazurile lumii şi Îl imploră pe Dumnezeu să-Şi reverse mila asupra tuturor oamenilor de pe pământ.

În esenţă, monahismul chinovial era pus în aplicare de către primii creştini încă de pe vremea Sfinţilor Apostoli. Astfel, toate erau „de obşte” şi zilnic „stăruiau într-un cuget în templu”.

Traiul anahoretic, eremitic, era cunoscut încă din Vechiul Testament. Asceţi eremiţi erau Sfântul Prooroc Ilie şi Sfântul Ioan Botezătorul şi, în mod sigur, acest mod de vieţuire era practicat de unii şi în primele veacuri după Hristos, mărturie istorică având despre Cuviosul Pavel Tibeul, în veacul al III-lea. Monahismul chinovial s-a organizat însă după perioada persecuţiilor de către Cuviosul Pahomie cel Mare în Tabenesa Egiptului, apoi în Palestina de către Sfinţii Sava cel Sfinţit şi Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte, iar mai târziu în Muntele Olimp din Asia Mică şi la Constantinopol de către monahii studiţi.

În Sfântul Munte al Athonului s-a transmis modul de viaţă chinovial al studiţilor. Aceasta nu înseamnă că anterior nu a existat monahism în Athos de vreme ce, la venirea Sfântului Atanasie Athonitul în Sfântul Munte, acesta a întâlnit aici mulţi pustnici şi asceţi, iar instituţia Protosului era deja consfinţită.

În paralel, această ascetică isihastă s-a transmis în vremea Sfântului Grigorie Palama şi în Ţara Românească şi Moldova prin ucenicii unui sfânt aghiorit, Sfântul Grigorie Sinaitul (†1346), îndeosebi prin Cuviosul Teodosie de Târnovo (†1362) şi mai apoi prin monahul de la Mănăstirea Hilandari, Sfântul Nicodim de la Tismana (†1406). Isihasmul românesc s-a revigorat apoi în veacul al XVIII-lea prin Cuviosul Paisie Velicicovschi care vieţuise optsprezece ani la Muntele Athos. Astăzi, cu câteva mici excepţii, observăm că lipseşte tradiţia isihastă patristică din viaţa românilor contemporani, în ciuda dorinţei şi a evlaviei ce o nutresc către Dumnezeu. Şi aceasta credem că se datorează lipsei unei continuităţi a acestei tradiţii, deoarece nu au fost suficienţi purtători ai acesteia care să o răspândească pe scară largă.

Dar să revenim la Muntele Athos. Athosul acesta generator de sfinţi, de-a lungul multimilenarei sale istorii, a scos la iveală numeroase personalităţi. În expunerea aceasta ne vom referi la fericitul Gheron Iosif Isihastul care a vieţuit aproape patruzeci de ani la Sfântul Munte şi care constituie o mărturie contemporană a faptului că Athosul nu încetează a-şi săvârşi lucrarea, nu încetează a naşte sfinţi; sfinţi universali care prin luminoasa lor viaţă şi prin învăţătura lor plină de har influenţează întreaga noastră Biserică care prin intermediul lor se cinsteşte, se slăveşte, devine mai strălucitoare.

Au văzut lumina tiparului două cărţi referitoare la Gheron Iosif: una care cuprinde viaţa lui şi în care este analizată învăţătura sa de către Părintele Iosif Vatopedinul, care a avut binecuvântarea de a-i fi ucenic, iar a doua carte conţine câteva dintre epistolele cuviosului Gheron Iosif. Ambele cărţi s-au tradus în multe limbi; desigur, şi în limba română.

Gheron Iosif s-a născut în satul Levkes din insula Paros în anul 1898. Era destinat încă „din pântecele mamei” a-I urma lui Hristos şi a deveni împreună-lucrător cu Dânsul la mântuirea oamenilor. La naştere, mama sa a avut vedenia unui înger care îi lua pruncul. La protestele sale, îngerul i-a arătat un înscris cu porunca de a lua negreşit copilul.

La vârsta de aproape 23 de ani tânărului i se arată Împăratul ceresc, chemându-l să-i slujească la palat. Acest lucru l-a făcut să cugete permanent la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu şi să se silească pe sine prin tot felul de nevoinţe şi rea-pătimire în munţii Penteli şi pe dealurile din jurul Atenei, unde locuia. Astfel, după o scurtă perioadă de încercare, se leapădă de lume şi vine la Sfântul Munte, dorind a duce o viaţă ascetică. Era un om cu o putere trupească deosebită, cu bărbăţie şi voinţă puternică. A devenit un om al rugăciunii. Harul rugăciunii neîncetate a minţii i s-a dăruit de către Maica Domnului pe când era încă frate începător. A exersat la maxim postul, privegherea şi rugăciunea. În perioada Postului Mare mânca doar o dată pe zi 75 de grame de făină pe care o fierbea cu puţină apă şi sare. În celelalte zile ale anului o cutiuţă de conserve goală constituia măsura pentru cantitatea de mâncare ce şi-o îngăduia zilnic. În primii opt ani ai nevoinţei sale nu a dormit pe saltea, ci somnul îl prindea şezând pe un scăunel. A privegheat până dimineaţa la răsăritul soarelui până la sfârşitul vieţii sale. Lucrarea lui zilnică, în afara altor îndatoriri duhovniceşti, era rostirea mintală a rugăciunii neîntrerupt vreme de şase ore, fără a-şi lăsa gândul să hoinărească. Principala sa lucrare o constituia trezvia, paza minţii. Această îndeletnicire mintală îl ducea la osândire de sine şi la autocunoaştere, la o puternică şi înflăcărată rugăciune a pocăinţei şi la dese răpiri ale minţii spre contemplarea luminii necreate a lui Dumnezeu.

Fericitul Gheron Iosif era neşcolit, incult după criteriile lumeşti, însă a devenit învăţat şi înţelept după Dumnezeu. A trăit experienţa dumnezeiescului har, atât prima cercetare a acestuia, cât şi părăsirea harului (părăsirea de către Dumnezeu, potrivit pururea pomenitului Părinte Sofronie de la Essex), dar şi revenirea harului, cu o prezenţă permanentă şi simţită în ultimul stadiu al desăvârşirii.

S-a învrednicit de multe ori să vadă îngeri. O dată, un înger l-a cuminecat cu Trupul şi Sângele lui Hristos, lucru care rar se întâlneşte în vieţile sfinţilor. Altă dată, de Bobotează, trei îngeri i s-au arătat, tămâindu-l, binecuvântându-l şi cântând „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat, aliluia”.
Avea ceea ce mai târziu Părintele Paisie va numi „televizor duhovnicesc”, adică harisma discernământului şi a clarviziunii, cu toate că dădea mai multă importanţă deosebirii duhurilor, harismă pe care o caracteriza ca fiind „sarea” vieţii monahilor. De foarte multe ori, biograful său, Gheronda Iosif Vatopedinul, care a avut binecuvântarea de a-i fi ucenic, atunci când se afla pentru nevoile obştii la lucru într-un loc îndepărtat pentru o lungă perioadă de timp, departe de Gheron Iosif, dacă împrejurările îl întristau pe ucenic, fericitul Bătrân îi trimitea câte o scrisoare prin care îi explica ce i se întâmplă, de ce i se întâmplă şi cum poate ieşi cu bine din ispita respectivă. Fără să-i fi spus cineva, lua înştiinţare despre starea lăuntrică a celuilalt. De multe ori deosebea astfel şi pe ereticii care veneau la dânsul, fără a discuta mai înainte cu ei.

Odată, insistând Gheronda Iosif Vatopedinul şi dorind a cunoaşte modul prin care Bătrânul era „înştiinţat” despre evenimentele care aveau loc într-un alt timp şi spaţiu, acesta i-a relatat următoarea întâmplare: „Stăteam aici la fereastră în genunchi, în zdrenţele mele, şi rosteam rugăciunea. Deodată, însă, aşa cum îmi ţineam mintea în lucrarea rugăciunii—în care harul dumnezeiesc lucrează cu dumnezeiasca lui iluminare—lumina s-a înmulţit mai mult şi mintea mea a început să se lărgească şi să se mărească atât, încât toate ale mele au devenit luminate, văzând toată partea locului nostru unde stăteam, de la Katunachia până la mănăstiri, jos, până la Dafni. Atunci am văzut pe părintele Atanasie că vine pe cărarea dinspre mănăstirea Sfântul Pavel, înhămat cu traista lui cea mare, şi l-am aşteptat până ce a ajuns la noi. Îi vedeam toate mişcările, unde stătea să se odihnească, sau îşi sprijinea traista, la izvorul Sfânta Ana, la moara unde s-a oprit şi a băut apă şi până ce a ajuns la poarta noastră, unde, luând cheia să deschidă, a intrat înăuntru şi a venit înaintea mea şi mi-a pus metanie”.

Avea o dragoste înflăcărată pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Numai ce-i auzea numele, lăcrima de dor dumnezeiesc şi preacurată dragoste. Avea legătură nemijlocită, o cunoştea pe Maica Domnului—aşa cum el însuşi spunea—în dubla ei calitate, de Maică şi Fecioară. De obicei, după încercări dure şi perioade cu mari necazuri, i se arăta Maica Domnului pentru a-i da mângâiere. Îi sublinia mereu: „nu ţi-am spus să-ţi pui nădejdea în mine, pentru ce îţi pierzi curajul?” Odată, în bisericuţa Cuviosului Înaintemergător din peşterile de la Sfânta Ana Mică, din iconostasul pe care se găsea icoana Maicii Domnului, s-a arătat aievea, cu tot trupul şi atotluminoasă Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul şi i-a spus Bătrânului: „Uite, ia-L pe Hristos!”. Gheron Iosif a ezitat şi n-a făcut nici o mişcare, însă dumnezeiescul Prunc l-a mângâiat de trei ori cu mânuţa pe cap şi pe frunte. Altă dată, după ce trecuse printr-un mare necaz, i s-a arătat într-o lumină orbitoare Hristos răstignit şi i-a spus: „Priveşte câte am îndurat pentru tine”. Aşa cum însăşi Bătrânul amintea, „atunci toată întristarea mea s-a risipit precum se risipeşte fumul”.

Moartea lui Gheron Iosif a fost cuvioasă. Cu multe zile înainte de a adormi luase înştiinţare de la Maica Domnului că îl va lua de praznicul ei. Atunci când l-a vizitat domnul Sotiris Shinas (un bine cunoscut, pe vremea aceea, editor de cărţi bisericeşti), cu o zi înainte de Adormirea Maicii Domnului din anul 1959, Bătrânul i-a spus: „mâine, Sotiri, plec în patria cerească. Când vei auzi clopotele, să-ţi aduci aminte de cuvintele mele”. Într-adevăr, după privegherea Adormirii Maicii Domnului, împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine şi zicând „merinde pentru viaţa veşnică”, după câteva ore şi-a dat liniştit duhul în mâinile Celui pe care îl dorise şi Căruia îi slujise din tinereţile sale. Avea doar 61 de ani, însă din pricina multei nevoinţe, a relei-pătimiri şi a numeroaselor boli care s-au înmulţit către sfârşitul vieţii, arăta foarte îmbătrânit.

Moartea cuviosului Stareţ, în loc să provoace tristeţe şi jale ucenicilor, a revărsat un sentiment al învierii. În ziua adormirii sale s-a arătat unei stareţe cunoscute din Tesalonic, care l-a întrebat cu uimire: „cum de-ai ajuns aici, Gheronda, nu cumva ai murit?”. I-a răspuns: „da, şi am trecut să te văd”. Ucenicului său, Efrem Katunachiotul (†1998), care n-a putut fi de faţă la adormirea Bătrânului, îi spusese dinainte că după moarte îl va vizita. La 40 de zile de la adormire, în timp ce Părintele Efrem Katunachiotul se îndeletnicea cu lucrul de mână, a simţit deodată o bună mireasmă de negrăit şi a înţeles cu duhul că îl cercetase fericitul Gheron Iosif. Bătrânului Efrem Katunachiotul de multe ori i se arăta în vedenie şi îi dădea îndrumări duhovniceşti. Când Părintele Efrem a alcătuit o obşte, Gheron Iosif i s-a arătat şi i-a zis: „acum, că ai obşte, ai mai multă răsplată”. Dar şi pururea pomenitului Gheron Arsenie (†1983), prea-iubitul şi împreună-nevoitorul său de o viaţă, fericitul Gheron Iosif i se arăta deseori şi îi făcea cunoscută voia lui Dumnezeu.

Gheron Iosif n-a reuşit a deţine o cultură lumească, nici măcar elementară. A urmat doar două clase primare. Lucrul acesta îl poate înţelege uşor cel care vede o copie a scrisorilor sale. Ca posesor însă al deplinătăţii dumnezeiescului har, a reuşit—prin luminarea minţii—să urce cea mai înaltă treaptă a teologiei empirice şi să se dovedească a fi un teolog desăvârşit. Teologia, potrivit cuviosul Stareţ şi, în general, în acord cu toţi Sfinţii Părinţi, este rod al „dumnezeiescului har care se află înlăuntrul nostru”. În legătură cu aceasta, fericitul Bătrân scrie: „Şi când, în ascultare şi în linişte, se vor curăţi simţurile tale şi se va odihni mintea ta şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea cunoştinţei. Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străveziu. Şi izvorăşte din ea aşa o teologie, încât dacă ar fi trei să scrie în acelaşi timp, nu ar putea să cuprindă râurile care ies cu repeziciune şi care răspândesc pace şi deplină nemişcare a patimilor în tot trupul”.

Cunoaştem că adevărata teologie este harismă a Sfântului Duh, iar nu simplă educaţie şi cultură academică. Pentru aceasta şi mănăstirile sunt considerate de către Sfinţii Părinţi universităţile pustiei. De aceea epistolele binecuvântatului Gheron Iosif constituie eseuri teologice, chiar dacă ele sunt scrise fără eleganţă filologică. Dacă le cercetează cineva, poate înţelege foarte bine, fie chiar şi în parte, marele har cu care era înzestrat acest fericit monah aghiorit.

Preacuviosul Stareţ a fost un mare nevoitor şi iubitor al lucrării niptice. Toată viaţa Bătrânul a avut ca îndeletnicire rugăciunea lui Iisus. În fiecare seară, după cum am menţionat mai înainte, avea ca regulă a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus, fără răspândire, încontinuu timp de şase ore. Aceasta o relatează el însuşi într-o scrisoare: „Şase ore şezând în rugăciune, nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă”. Acest fel de lucrare duhovnicească, explicată de Părinţii cunoscători, indică o mare dezvoltare a energiei minţii umane şi o înaltă stare duhovnicească lăuntrică, deoarece este un lucru rar, îndeosebi în zilele noastre, ca mintea celui care se roagă să rămână nerăspândită în inimă un interval de timp atât de îndelungat.

Prin lucrarea niptică, adică prin întoarcerea către sine, cercetarea de sine şi rugăciune, monahul se luptă a respinge gândurile viclene, desfrânate şi murdare. Unei călugăriţe cuviosul Părinte îi scrie: „Atunci când eşti la lucrul tău, spune neîncetat rugăciunea, fie cu gura, fie cu mintea. Dacă o spui într-una cu gura, se va obişnui şi mintea cu cuvântul cel dinlăuntru. După aceea, mintea o coboară în inimă. Acolo deja, este lucrarea şi osteneala vegherii: să poţi ţine cu forţa mintea acolo, curată, nemişcată, atentă numai la ritmul rugăciunii prin inspiraţie şi expiraţie înlăuntrul inimii. Atunci, neputând să-şi mai formeze vreun gând rătăcitor, se curăţeşte în timp, graţie rugăciunii. Atunci nu se mai mulţumeşte cu amintirile viclene şi nici nu mai vrea să rămână leneşă, ci doreşte cu înfocare pomenirea Numelui dumnezeiesc şi dragostea Mântuitorului Hristos.”.

Cu toate că Gheron Iosif a fost un isihast desăvârşit, recomanda marea virtute a ascultării înaintea oricăror altor virtuţi şi nevoinţe. Într-o epistolă către obştea unei mănăstiri de maici, declară: „Sarcina ascultării este socotită ca încununarea tuturor celorlalte virtuţi, aşa cum Crucea este încununarea Patimilor Domnului. Şi precum tâlharul a intrat în Rai prin mijlocirea Crucii, aşa şi noi prin ascultare ca şi prin Cruce vom intra în Împărăţia cerurilor. Iar cei care nu fac ascultare vor rămâne, desigur, în afara Împărăţiei.”.

unoscând Gheron Iosif marea importanţă a prezenţei unui părinte duhovnicesc cu experienţă pentru succesul nevoinţei spirituale, scria relativ la aceasta că: „pe toate acestea le vei gusta şi tu când te vei alipi de un Părinte duhovnicesc şi cu experienţă şi vei lucra rugăciunea minţii”. Indispensabilă este considerată şi mărturisirea curată care este legată şi de prezenţa părintelui duhovnicesc, după cum am menţionat mai sus. „Nu am văzut—subliniază fericitul Stareţ—suflet rugător care să sporească fără mărturisirea curată a gândurilor ascunse. Vrei, copilul meu, să zdrobeşti capul şarpelui? Mărturiseşte-ţi curat gândurile la spovedanie”.

Se înţelege că iubitorul lucrării niptice trebuie să aibă drept temelie a nevoinţei sale duhovniceşti smerenia şi zdrobirea inimii. Inima înfrântă şi smerită este cu neputinţă a nu dobândi ca rezident în sine pe Hristos. Cuviosul Stareţ a ajuns la un asemenea grad de smerenie, încât de multe ori subliniază în scrisorile sale: „Aceasta este înălţimea şi sporirea: să te cobori la zero, să devii pământ. Aceasta este originea ta. Nu uita că eşti ţărână. Nu te ridica pe tine. Eşti noroi.” Smerenia este o condiţie dogmatică a oricărei lucrări şi virtuţi spirituale. „Să-ţi fie smerenia—scrie către un monah cuviosul Părinte—ca îmbrăcăminte în toate mişcările tale. Să fii ca un burete în obşte, luând asupra ta orice ocară sau umilire. Hrăneşte-ţi sufletul nu cu cinstiri şi laude, ci cu ocări şi învinuiri, ca un fără de minte”.

O dovadă practică a adevăratei smerenii, după Sfinţii Părinţi, este prezenţa lacrimilor. Fericitul Gheron Iosif, „următor în toate Sfinţilor Părinţi” scrie despre aceasta unui fiu duhovnicesc: „Semn al smereniei sunt lacrimile nemăsurate, care trei-patru ani curg ca un izvor. Din acestea se naşte rugăciunea neîntreruptă, care se numeşte rugăciune a minţii, când numai ce spui: „Iisuse al meu preadulce!”, lacrimile curg; numai ce spui: „Maica Domnului!”, nu te mai poţi abţine de la lacrimi. Atunci se naşte din lacrimi o linişte în tot trupul şi o pace desăvârşită.”. De aceea Bătrânul recomanda celui ce se roagă să încerce a se deda plânsului. Deoarece, potrivit învăţăturii patristice mintea, prin plânsul neîncetat, îşi regăseşte iluminarea sa firească şi devine „minte a lui Hristos”, când simţirea lui Dumnezeu, care rămâne şi lucrează în inima omului, îl aduce pe omul, mărunt şi trecător pe acest pământ, la marginile cuviinţei dumnezeieşti şi ale asemănării cu Dumnezeu. Mintea care plânge se luminează şi primeşte matern de la dumnezeiescul har o negrăită mângâiere, după cuvântul Domnului: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. „Când vei plânge—scrie Gheron Iosif—cu durere multă în suflet pentru că ai păcătuit, pentru că ai supărat pe Dumnezeu, după plâns, te va umbri mângâierea şi dulceaţa. Atunci se deschide uşa rugăciunii”. Şi subliniază: „Dacă nu vezi lacrimile curgând la fiecare aducere aminte de Dumnezeu, boleşti de necunoaştere, din care se naşte mândria şi se învârtoşează inima”.

O altă lucrare nutritoare a minţii este şi studiul duhovnicesc. Preacuviosul Gheron Iosif, cu toate că, aşa cum am mai spus, era lipsit de învăţătura lumească, iubea însă foarte mult lectura şi studiul spiritual. Aceasta o vedem în scrisorile sale, în care foloseşte foarte multe citate scripturistice şi patristice. După cum ne povesteşte însă şi Gheronda Iosif Vatopedinul, de multe ori în discuţiile lor private Bătrânul cita din memorie pasaje patristice întregi, pentru a argumenta o temă duhovnicească care îi preocupa. În mod deosebit insista Bătrânul Iosif asupra unui studiu scripturistic efectuat nu ocazional, ci în mod regulat şi programat din timp. În legătură cu aceasta scria unei stareţe, rudă a sa după trup: „Nu lăsa niciodată lectura individuală, pentru că aduce mult folos. Iei astfel exemplu de la sfinţi. Vezi ca în oglindă greşelile tale, lipsurile tale şi îţi îndreptezi viaţa”.

Există şi un motiv mult mai profund pentru care studiul spiritual este foarte necesar celui care se îndeletniceşte cu lucrarea niptică. Deoarece mintea celui care se roagă, îndeosebi a începătorului, cu greu poate rămâne multă vreme în rugăciune, pentru acesta Sfinţii Părinţi recomandă nevoitorilor să-şi îndrepte mintea către diverse contemplaţii care să-i ferească de răspândirea obişnuită a minţii. Sfinţii Părinţi propun întoarcerea minţii către aducerea aminte de moarte, de Judecata de Apoi, cugetarea la împărăţia cerurilor, la cetele sfinţilor, la slava cerească pe care „a gătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Gheron Iosif subliniază faptul că pentru întoarcerea minţii către aceste contemplaţii un rol eficient îl joacă tocmai studiul textelor duhovniceşti. Relativ la aceasta, Stareţul scrie: „Mintea, fiul meu, nu poate rămâne într-o singură stare; cu atât mai mult mintea celui care este slab în cele duhovniceşti. Ea vrea o dată lectură, altă dată cântare, altă dată tăcere. Când omul tace, mintea găseşte timp pentru a se desfăta cu diferite imagini din Scriptură, pe care le-a citit mai înainte”.

O însemnătate aparte conferea Gheron Iosif studiului Vechiului Testament: „Citeşte cu evlavie Vechiul Testament şi vei culege de acolo dumnezeiesc nectar de credinţă şi iubire; Dumnezeu a vorbit acelora faţă către faţă şi îngerii Domnului i-au îndrumat”29. Bătrânul iubea însă în mod deosebit Noul Testament, pe care îl purta mereu cu dânsul, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti să facă la fel: „Să ai întotdeauna în buzunarul tău Sfânta Evanghelie şi, ori de câte ori găseşti prilejul, citeşte un mic fragment. Te va lumina Domnul şi te va conduce la împlinirea poruncilor Lui. Îţi va suplini lipsa de dragoste şi te va face să-i urmezi”.

Fericitul Bătrân a trăit toate stadiile desăvârşirii duhovniceşti. Ca unul ce este experimentat întru „cele dumnezeieşti”, scria: „În trei stări se împarte starea duhovnicească şi, în funcţie de aceasta lucrează şi harul dumnezeiesc în om. O stare se cheamă de curăţire, în care omul se curăţeşte. Ceea ce ai tu acuma se numeşte har curăţitor. Aceasta îndeamnă pe om spre pocăinţă. Orice dorinţă a ta spre cele duhovniceşti vine de la harul acesta. Nimic nu este al tău. Acesta lucrează totul în chip tainic. Harul acesta, când te străduieşti şi tu, rămâne cu tine câţiva ani. Şi dacă omul înaintează prin rugăciunea minţii, primeşte un har mult mai diferit… Celălalt har se cheamă luminător. Prin acesta, cel ce se roagă primeşte lumina cunoştinţei, este ridicat la vederea lui Dumnezeu. Nu este vorba de lumini, viclenii sau închipuiri, ci de limpezimea minţii, curăţenia gândurilor, adâncimea înţelesurilor. Pentru ca să vină acest har, cel care se roagă fierbinte trebuie să aibă multă linişte şi îndrumător nerătăcitor. A treia stare, umbrirea harului, care vine după aceasta, harul cel desăvârşitor, este dar mare”.

Viaţa ascetică ortodoxă are ca ţel nepătimirea. Monahul, prin ascultare şi conştiinciozitate în lucrarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, urmăreşte a atrage harul dumnezeiesc care îi va curăţa inima de patimi pentru „a locui şi a umbla” în ea Hristos. „Lucraţi acum—scrie într-o altă epistolă—cât sunteţi tineri, pentru a culege roadele nepătimirii la bătrâneţe. Nu lucraţi numai la bătrâneţe. Dacă vă străduiţi, în douăzeci de ani veţi vedea ceea ce vă spun eu acum… Şi veţi vedea o aşa nelucrare a patimilor şi atâta pace a sufletului, ca şi când aţi fi în Rai”.
Potrivit lui Gheron Iosif, „atunci când mintea , cu împreună lucrarea harului, va depăşi cele care ţin de faptă, atunci va gusta din iluminare şi se va mişca spre contemplaţie”. Şi continuă: „Prima vedere duhovnicească este cea a fiinţelor: vei înţelege că tot ceea ce există a fost creat pentru om de către Dumnezeu. Chiar şi pe îngeri i-a pus în slujba oamenilor. Câtă vrednicie, câtă măreţie, cât de mare este chemarea omului, această suflare a lui Dumnezeu! El a fost creat nu pentru a trăi aici puţinele zile ale exilului său, ci pentru a trăi veşnic, alături de Creatorul său. Să vadă pe dumnezeieştii îngeri. Să asculte doxologia lor cea de negrăit. Ce bucurie! Ce măreţie! Numai ce se sfârşeşte această viaţă de aici şi se închid ochii aceştia pământeşti şi imediat se deschid ceilalţi ochi şi începe viaţa cea nouă. Bucuria cea adevărată, care nu are sfârşit. Toate acestea contemplându-le, mintea se cufundă într-o pace şi o linişte fără de margini, care se răspândeşte în tot corpul, şi uită întru totul că există în această viaţă. Astfel de contemplări se succed una după alta. Nu pentru a se naşte imaginaţii în mintea lui, ci starea determinată de lucrarea harului este aceea care aduce înţelesuri noi şi face ca mintea să se desfete în vederea cea duhovnicească Nu le plăsmuieşte omul însuşi, ci vin singure şi răpesc mintea în contemplaţie.”

Există însă şi o treaptă mai avansată. Notează: „Luminarea este urmată de întreruperea rugăciunii şi de dese contemplaţii; răpire a minţii, încetare a simţurilor, nemişcare şi tăcere negrăită a mădularelor, unirea cu Dumnezeu şi a omului într-una”. Iar atunci ascetul, potrivit Bătrânului, este gata a primi experienţa luminii necreate. „Deci când harul se înmulţeşte în om—explică Stareţul—şi acesta cunoaşte toate cele scrise, ajunge, aşa cum am spus, la o mare simplitate. Mintea lui se lărgeşte, dobândind o mare cuprindere. Şi aşa cum ai gustat din picătura aceea de har, care ţi-a adus bucurie multă şi desfătare sufletească, la fel vine iarăşi, când mintea stă la rugăciune. Dar mult, ca suflare lină, ca boare bine mirositoare, şi se revarsă în tot trupul. Atunci rugăciunea se întrerupe. Încetează mădularele orice mişcare. Numai mintea vede în lumina cea neapropiată. Atunci se uneşte omul cu Dumnezeu. Omul nu mai poate să se distingă pe sine, precum fierul înroşit. Când se aprinde şi se înroşeşte, devine una cu focul… Numai după ce trece vederea dumnezeiască omul revine iarăşi la firea sa. Se uneşte întru totul cu Dumnezeu. Nu mai simte nici că are trup şi nici chilie. Este ca un meteorit. Urcă la cer fără trup!”

Fericitul Bătrân propunea întotdeauna credinţa înaintea logicii. Este caracteristică încrederea desăvârşită pe care o avea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate. Mereu spunea: „Unde este Dumnezeu? Dumnezeu mereu ajută, mereu poartă de grijă, însă e nevoie de răbdare”. Răbdarea în necazuri o aprecia ca fiind condiţia de bază pentru atragerea harului. Spunea: „la capătul unei răbdări extenuante, harul apare în mod simţit”. Nu dădea importanţă nici întâmplărilor fericite, nici celor triste ale acestei vieţi, neconsiderându-le evenimente reale, ci vedea totul numai prin prisma veşniciei. Ar fi putut mărturisi şi el, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: „Să nu crezi adevărate nici tristeţea, nici bucuria. Rostul vieţii tale să fie în altă parte şi într-acolo să-ţi îndrepţi privirea. Iar singurul lucru întristător pentru tine să fie răul şi singurul lucru dulce, virtutea şi împreună-sălăşluirea cu Dumnezeu”. Atât această atitudine a sa, cât şi întreaga sa trăire suprafirească, trebuie să constituie un exemplu pentru noi, cei care trăim închişi în raţionalismul şi antropocentrismul caracteristice epocii noastre.

Cuviosul Gheron Iosif Isihastul, prin trăirea sa, a devenit îndrumătorul nerătăcit şi plin de discernământ pentru cei ce vor să se mântuiască. A devenit învăţătorul desăvârşit al ştiinţei ştiinţelor şi artei artelor, adică a trăirii şi a ascezei monahale. Unui tânăr care întrebase despre rugăciune, scria: „Informaţiile pe care mi le ceri nu cer timp şi nici osteneală pentru a ţi le oferi. Pentru mine, rugăciunea minţii este ca meseria fiecăruia, din moment ce o lucrez de mai bine de treizeci şi şase de ani”. Cunoscând lucrarea duhovnicească a lui Gheron Iosif, mulţi monahi aghioriţi şi mireni îl vizitau şi îi cereau sfaturi despre lucrarea aceasta a minţii, sfaturi pe care Bătrânul le dădea cu bucurie. Despre aceasta scria: „Vin fraţi de la diferite mănăstiri şi schituri din Munte şi, cu harul dumnezeiesc, le spun cele ce-mi sunt date de Domnul”. Aportul lui Gheron Iosif nu a fost numai pentru Sfântul Munte, nici numai pentru Grecia, ci a avut proporţii mondiale, după cum însuşi relatează: „Eu, în timpul acesta, scriu celor care mă întreabă. Anul acesta au venit din Germania numai şi numai ca să afle despre rugăciunea minţii. Din America, iarăşi, îmi scriu cu multă dorire. De la Paris sunt atâţia care cu multă căldură caută răspuns”.

Gheron Iosif a trăit într-o perioadă de declin a monahismului aghioritic şi, în general, a monahismului ortodox. Un rol important în aceasta l-au jucat evenimente de seamă ale veacului al XIX-lea care aveau drept scop occidentalizarea Greciei şi a întregii Ortodoxiei. Influenţele protestante suferite de Biserică în veacul al XIX-lea au avut consecinţe dezastruoase, aducând alterări monahismului. În mod paradoxal, organele de stat şi cele ale conducerii Bisericii s-au aliat împotriva monahismului, punând în practică hotărârile celebrului Raport al Consiliului celor Şapte Membri, hotărâri asemănătoare celor aplicate concomitent şi în România prin noile legi ale monahismului. În Grecia, au fost astfel închise peste 400 de mănăstiri. În paralel, în timp ce în primele decenii ale veacului al XIX-lea în Sfântul Munte monahii ajungeau la cifra de 6.000, la sfârşitul secolului nu depăşeau numărul de 700. Aceste schimbări în viaţa Bisericii nu au avut loc numai în nou creatul stat al Greciei, ci şi în noul stat modern al României, după unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti sub conducerea Principelui Alexandru Ioan Cuza. Această moştenire a spiritului antimonastic al teologilor şi politicienilor protestantizaţi ai epocii, dar şi alterarea monahismului ortodox—care din totdeauna a avut o dimensiune isihastă—toate acestea le-a apucat fericitul Gheron Iosif când a venit să devină monah la Sfântul Munte. Desigur, nu lipseau excepţiile, însă acestea se numărau pe degete. De altfel, într-o vedenie pe care a avut-o tânărul, pe atunci, monah Iosif, când îngerii l-au adus să se lupte în prima linie cu demonii din tabăra vrăjmaşă, împreună cu el nu mai erau decât unul sau doi luptători.

Cuviosul Gheron Iosif, prin modul său empiric de viaţă, a introdus din nou în monahismul aghioritic şi, în general, în monahismul ortodox, învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre isihasm. Învăţătura lui Gheron Iosif este comparabilă cu cea a Părinţilor niptici ai Filocaliei, precum a Cuvioşilor Calist şi Ignatie Xanthopol, Isihie, Theolipt al Filadelfiei, Nichifor din Singurătate, Grigorie Sinaitul, Ioan Carpathul, Marcu Ascetul, Petru Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, dar şi a Sfântului Isaac Sirul a cărui scrieri Gheron Iosif le avea ca engolpion. Prezenţa sa ca autentic exponent al tradiţiei Patristice niptice a creat un curent de îndreptare către monahism a multora dintre călugării contemporani ai Sfântului Munte, ce căutau a fugi de viaţa supusă pricinilor de păcat şi a urma trăirea monahală desfăcută de legăturile lumii.

Fostul Stareţ al Sfintei Mănăstiri Simonópetra, Părintele Emilian, care a adoptat învăţătura lui Gheron Iosif şi a transmis-o mulţimii sale de fii duhovniceşti, scrie despre acesta: „Fericitul Gheron Iosif Isihastul constituie lauda istoriei recente a Sfântului Munte, deoarece în vremuri dificile a reînnoit milenara experienţă isihastă şi de rugăciune a Athosului şi, prin puternica şi necurmata asceză, prin sporirea duhovnicească şi învăţătura fiilor săi spirituali, a pregătit o nouă generaţie a pururi curgătoarei rugăciuni a lui Iisus, extinsă până dincolo de graniţele Greciei.

Pe când se afla în peşterile de la Sfânta Ana Mică, în vremea când Bătrânul dobândise deja pe cei trei ucenici ai săi: Gheronda Iosif Vatopedinul, Gheronda Efrem, mai apoi Stareţ la Sfânta Mănăstire Filotheu şi Gheronda Haralambie, viitor Stareţ al Sfintei Mănăstiri Dionisiu, l-a vizitat domnul Ioannis Bitsios din Uranopolis care l-a întrebat dacă cei trei tineri monahi aparţineau obştii sale. Iar Gheron Iosif i-a răspuns profetic: „Vezi călugăraşii aceştia, Ianni? Vor umple Sfântul Munte de monahi!” Cu adevărat, lui Gheron Iosif se datorează astăzi paternitatea duhovnicească a şase mănăstiri athonite şi multor altora înăuntrul şi în afara Greciei. Mănăstirile athonite Vatopedi, Dionisiu, Xiropotamu, Karacalu, Filotheu şi Konstamonitu au egumeni care sunt nepoţi duhovniceşti ai cuviosului Gheron Iosif. De asemenea, la multe chilii şi colibe din Sfântul Munte sunt stareţi monahi care se înrudesc duhovniceşte cu Bătrânul Isihast, aşa cum este chilia Cuviosului Efrem Sirul de la Katunachia unde a trăit Părintele Efrem Katunachiotul care îl considera pe Gheron Iosif ca fiind adevăratul său stareţ şi învăţător. În paralel, nepoţi duhovniceşti ai Bătrânului sunt astăzi stareţi şi îndrumători spirituali la multe mănăstiri din Grecia şi Cipru. În America, Gheronda Efrem, fost stareţ la Sfânta Mănăstire Filotheu şi unul dintre ucenicii Bătrânului Iosif, a fondat 16 mănăstiri având ca nucleu central Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare din Arizona, care constituie o adevărată oază duhovnicească pentru ortodocşii din America.

Profesorul universitar Gheorghios Mantzaridis de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, care apreciază influenţa monahismului aghioritic contemporan în viaţa Bisericii, consemnează: „Această revenire a monahismului aghioritic este legat în primul rând de puternice personalităţi harismatice care au lăsat o mare influenţă spirituală şi morală. Aceste personalităţi care au trăit sau care trăiesc acum în zilele noastre, au creat curente de îndreptare către viaţa monahală. Limitându-ne numai la aceia care deja au plecat din viaţa aceasta, menţionăm pe Gheron Iosif Isihastul, căruia îi datorează astăzi paternitatea spirituală şase din cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte; pe Părintele Paisie, care şi dânsul are legătură cu fondarea sau înnoirea anumitor mănăstiri, dar care a fost şi îndrumător spiritual al multor monahi aghioriţi şi a nenumărator credincioşi, şi pe Părintele Sofronie care, deşi şi-a petrecut ultimele zeci de ani ai vieţii la Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător de la Essex, pe care însuşi a fondat-o, a vieţuit însă mai mult de douăzeci de ani la Sfântul Munte, iar prin intermediul cărţii sale Sfântul Siluan Athonitul a călăuzit mulţi tineri către monahism”.

Se apreciază că din „rădăcina” lui Gheron Iosif Isihastul provin în mod direct peste 800 de monahi şi monahii. Deoarece acest lucru îl cunoscuse de mai înainte, ucenicilor săi nu le-a îngăduit ca după moartea sa să vieţuiască împreună, ci i-a despărţit, ştiind că vor deveni Egumeni şi Bătrâni ai unor mari obşti.

Dragostea lui pentru monahism se arată şi după moartea sa. Până în zilele noastre Bătrânul continuă să apară multor tineri pe care îi îndeamnă să urmeze vieţuirea monahală; se arată multor monahi şi îi alină în necazuri. Unui călugăr i-a spus chiar că drumul către mântuire este paza minţii şi lucrarea spirituală lăuntrică. Cu un egumen aghiorit a discutat despre teme duhovniceşti multă vreme. Un alt episod emoţionant este apariţia sa unei tinere care voia să devină monahie şi ai cărei părinţi s-au împotrivit cu o mare brutalitate. Tânăra studia la Tesalonic şi atunci când s-a întors acasă la Atena pentru sărbătoarea Crăciunului, aflând părinţii că vrea să se călugărească, au ajuns până la punctul în care, din pricina loviturilor cu obiecte dure au fost nevoiţi s-o ducă la spital cu o puternică hemoragie şi cu mâna şi coastele rupte. Starea psihologică a tinerei nu se poate descrie. Încontinuu plângea şi suspina. Seara însă, uşa rezervei s-a deschis şi i s-a arătat Gheron Iosif întrebând-o de ce este atât de tristă şi i-a zis: „nu te teme, mai fă puţină răbdare. Maica Domnului te va chema lângă dânsa”. Într-adevăr, în cele din urmă lucrurile au evoluat aşa cum i-a prezis Bătrânul.

Fericitul Părinte Iustin Popovici spunea că esenţa creştinismului este monahismul şi atunci când există o renaştere a monahismului, acest lucru arată renaşterea întregii plirome a Bisericii. Un monah plin de virtuţi care se numea Partenie şi trăia la Kiev, când a devenit schimonah i-a cerut Maicii Domnului să-i descopere însemnătatea schimei celei mari; iar Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus că cel ce este monah trebuie să se roage pentru lumea întreagă. Exact în această rugăciune constă marea ofertă a monahismului către lume.

Gheron Iosif, majoritatea timpului vieţii sale l-a dedicat rugăciunii pentru lume. Eliberându-se de legăturile patimilor şi devenind „curat cu inima”, s-a făcut vas al harului, în care se lucra rugăciunea pentru mântuirea lumii. Simţea şi lua contact cu durerea tuturor oamenilor, iar prin rugăciunea sa ridica această durere la tronul lui Dumnezeu pentru a aduce alinare fiecărui om necăjit. Monahul desăvârşit ridică pe umerii săi de bunăvoie răspunderea oamenilor pentru răul care există în lume. Se pune pe sine însuşi mai prejos decât toţi oamenii şi decât toată zidirea şi simte că este cel mai rău, cel mai păcătos. Din acest abis al osândirii de sine cere mila lui Dumnezeu pentru toate făpturile, căci se simte răspunzător pentru suferinţele şi păcătoşenia neamului omenesc. Prin această rugăciune „din grădina Gheţimani” dobândeşte starea spirituală a lui Hristos. Aşa cum Hristos aduce în sine toată omenirea, aşa şi monahul se extinde, îmbrăţişează întreaga lume şi devine universal, după chipul universalităţii lui Hristos. Ştim că până şi astăzi există astfel de monahi care îşi petrec viaţa rugându-se pentru lume. Şi câtă nevoie are, în zilele noastre, omenirea întreagă de rugăciunile lor, pentru clipele grele prin care trece!

„Câteodată”, după cum relatează biograful fericitului Stareţ, ”îl vedeam că suferă şi îl întrebam ce se întâmplă. Atunci el ne răspundea cu durere că oarecare persoană din cele cunoscute nouă suferă şi cere ajutor”. Nu putea auzi ceva trist despre vreun frate şi să nu plângă, să nu se roage pentru acela. Cerea de la Hristos să nu-l pună în rai dacă mai întâi nu-l mântuia, dacă nu-l mângâia pe fratele respectiv. Era cuprins de dragoste şi de dorinţa de folos duhovnicesc a aproapelui. De atâta dragoste inima i s-a extins într-atât încât să cuprindă fiecare om. Toată fiinţa lui se dilatase prin rugăciunea aceasta pentru lume. Cu toate că era foarte aspru—am zice chiar nemilostiv—cu sine însuşi, arăta multă compasiune şi blândeţe pentru aproapele. Aceasta este o caracteristică aparte a ascetului ortodox autentic.

Dragostea de aproapele l-a făcut de multe ori chiar şi după moarte să se arate şi să ajute pe credincioşi. Relatăm ca dovadă întâmplarea petrecută cu o doamnă din Creta pe care o convinseseră martorii lui Iehova, prin învăţătura lor eretică, să se lepede de Ortodoxie. Într-o seară i s-a arătat un Bătrân acasă care a început s-o înveţe despre credinţă. Apoi a dus-o în duh dinaintea lui Hristos şi astfel aceasta a cunoscut prin Duhul Sfânt adevărul unic ce se află în Biserica noastră ortodoxă. În ziua următoare doamna respectivă văzu fotografia Bătrânului într-o librărie şi astfel află că era Gheron Iosif Isihastul, care de multă vreme adormise întru Domnul.
Atunci când l-am cunoscut pe Părintele Sofronie la Essex şi i-am amintit de Gheron Iosif Isihastul, a spus cu emfază: „l-am cunoscut şi am avut senzaţia că mă aflu în faţa unui comandant de luptă duhovnicească…”. Un alt Bătrân aghiorit ne-a relatat că, atunci când l-a cunoscut, a avut impresia că pământul se cutremură, din pricina puternicii rugăciuni a lui Gheron Iosif. Părintele Paisie ne spunea că era foarte trist din pricină că nu şi-a putut împlini dorinţa de a-l cunoaşte pe Gheron Iosif când acesta încă trăia. Fericitul Părinte Heruvim, ctitorul Mănăstirii Paraclitou din Oropo Attikis, când încă vieţuia la Schitul Sfânta Ana, zicea că obştea lui Gheron Iosif Isihastul constituia straja duhovnicească a schitului. Fericitul Părinte Ieronim din Eghina nutrea o deosebită evlavie către Gheron Iosif, în urma unei întâlniri cu acesta.

Monahismul ortodox, la adevărata sa dimensiune, chiar şi în aceste zile de pe urmă în care trăim, constituie un indicator care arată drumul către cer. Cuviosul Gheron Iosif, prin trăirea sa de Dumnezeu binecuvântată, ne-a lăsat o pildă de autentică asceză ortodoxă. A oferit mult monahismului aghioritic şi, în general, monahismului ortodox, atât în trecut, cît şi în prezent şi credem că va continua să ofere şi în viitor, dacă noi vom cugeta la viaţa lui, vom accepta şi vom pune în practică învăţătura lui şi dacă îi vom cere să ne ajute cu sfintele sale rugăciuni. Amin.

IPS Andrei: Părintele Stareţ ar mai fi avut multe de spus despre Gheron Iosif Isihastul, dar a zis că este de mare folos să vă permitem dumneavoastră să puneţi întrebări. Aşa că, după tradiţia binecunoscută, cine are întrebări de pus, să le înainteze aici la Părintele Consilier.


Întrebare: Sfaturile Sf. Gheron Iosif cu privire la rugăciunea minţii pot fi aplicate şi de către mireni, sau sunt dedicate numai călugărilor?

Arhim. Efrem: Sfaturile lui Gheron Iosif nu sunt numai pentru călugări. Aşa cum Sf. Evanghelie nu se adresează exclusiv monahilor sau exclusiv mirenilor, ci este aceeaşi evanghelie şi pentru unii şi pentru alţii, tot aşa învăţătura Sf. Părinţi se adresează tuturor, luând fiecare pe măsura în care trăieşte viaţa duhovnicească în Hristos. Oricum, cunosc mireni care se îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus şi care au sporit mult.


Întrebare: Vă rugăm să ne explicaţi mai mult în ce constă darul discernământului.

Arhim. Efrem: Discernământul este cea mai mare dintre virtuţi. Discernământul este o virtute foarte mare, de aceea Sf. Părinţi spun că stareţul unei mănăstiri, pentru a-şi putea asuma slujirea de îndrumător spiritual, nu trebuie neapărat să fie clarvăzător, însă trebuie neapărat să aibă virtutea discernământului. Iar discernământul se obţine atunci când omul, prin tăierea voii, îşi omoară orice dorinţă.


Întrebare: Cum se poate trăi viaţa în pocăinţă?

Arhim. Efrem: Simplu: viaţa în pocăinţă se trăieşte prin ţinerea poruncilor lui Hristos.


Întrebare: Cu ce arme ne luptăm pentru a nu se împrăştia mintea la rugăciune?


Arhim. Efrem: Mintea trebuie antrenată pentru a se putea concentra asupra cuvintelor rugăciunii. Sf. Părinţi spun că atunci când îţi fuge mintea, să o aduci înapoi. Dacă fuge din nou, adu-o iarăşi la loc, pentru că mintea—după Sf. Părinţi—este ca un vagabond care hoinăreşte pe ici pe colo. Aşa cum pe vagabonzi trebuie să-i băgăm la închisoare ca să se potolească, tot aşa mintea trebuie închisă între cuvintele rugăciunii, iar atunci va deveni cu adevărat liberă.


Întrebare: Ce înseamnă ascultarea în viaţa unui mirean?

Arhim. Efrem: Un mirean are nevoie de discernământ în ascultare. A venit un tânăr la noi la mănăstire, spunându-mi: „Sunt supărat”. De ce? L-am întrebat. „Pentru că eu vreau să studiez filologia, iar duhovnicul insistă să fac teologia”. Situaţiile ca acestea sunt bolnăvicioase. Unii duhovnici vor să aplice laicilor regulile vieţii monahale, însă aceasta este o stare anormală. Doar călugărul, prin taina tunderii în monahism, este obligat să facă ascultare necondiţionată la stareţ. Preotul de mir poate obliga pe cel care i se spovedeşte să facă ascultare doar în cazul canonisirii păcatelor. Dacă însă mireanul, din proprie iniţiativă, vrea să ceară sfatul duhovnicului într-un anumit lucru şi doreşte să facă ascultare la ceea ce i se va spune, atunci se admite. Însă un mirean nu păcătuieşte dacă nu-şi întreabă duhovnicul atunci când trebuie să ia o hotărâre în viaţă. A mai venit cineva la mine spunându-mi la fel: „Sunt supărat”. De ce? „Pentru că n-am luat binecuvântare de la duhovnic pentru a veni în Sf. Munte”. Fiule, i-am spus, tu nu eşti călugăr, ca să fii obligat să iei binecuvântare . păcat nu ai. Dacă ai fi fost călugăr, atunci ai fi păcătuit venind fără binecuvântare, însă tu eşti mirean. Dacă însă vrei să iei binecuvântare de călătorie de la duhovnic pentru a veni la Athos, este altceva. Oricum, chiar dacă nu iei binecuvântare, nu păcătuieşti prin asta.


Întrebare: Ce trebuie să fac dacă îmi vin gânduri să mă fac monah, dar nu ştiu ce vrea Dumnezeu de la mine. Este monahismul o cale mai înaltă?

Arhim. Efrem: Scopul monahismului este desăvârşirea omului. Teoretic însă, omul poate atinge desăvârşirea oricum ar vieţui. Cu toate acestea, experienţa Sf. Părinţi arată că în lume ajungerea la desăvârşire este mai dificilă. De aceea monahismul oferă condiţii de desăvârşire mai lesnicioase. Eu însă cunosc mireni care au o stare duhovnicească lăuntrică superioară multor călugări.


Întrebare: Care sunt etapele care trebuie urmate pentru a dobândi darul rugăciunii lui Iisus?

Arhim. Efrem: Ascultaţi, etapele pe care trebuie să le urmeze cineva în acest scop sunt simple: cel care vrea să spună rugăciunea lui Iisus—şi vă vorbesc din mica mea experienţă—trebuie să ştie că va simţi o astfel de dulceaţă, o astfel de bucurie şi veselie duhovnicească care nu se poate descrie. Însă neapărat, pentru a te îndeletnici cu rugăciunea, trebuie să ai un program. Ca o primă etapă, e bine să începeţi a spune rugăciunea timp de un sfert de oră dimineaţa şi un sfert de oră seara. Rugăciunea trebuie făcută în cameră, cu voce tare, pentru a o prelua mintea. Spunând-o astfel o bună perioadă de timp, atunci mintea va prelua rugăciunea şi vă veţi ruga cu mintea. Rugăciunea va atrage continuu mintea spre a se ruga şi astfel, fără să vă daţi seama, mintea vi se va lipi de Dumnezeu. Iar atunci rugătorul va începe a primi întru sine lucrarea harului. I-am zis unui adolescent să spună rugăciunea lui Iisus. După câteva zile a venit şi mi-a mărturisit: „Gheronda, simt un foc care-mi arde inima şi-mi dă o bucurie imensă”. Să ştiţi că acestea sunt roade ale rugăciunii. De aceea, mesajul pe care vi-l aducem de la Sf. Munte este: pe cât puteţi, rostiţi rugăciunea lui Iisus. Fie că mergeţi pe jos, fie cu maşina, femeile când vă măturaţi casa sau faceţi altă treabă, ziceţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Problemele pe care le aveţi, fraţii mei, nu se vor rezolva dacă vă frământaţi şi vă gândiţi încontinuu la ele, ci dacă vă veţi ruga pentru rezolvarea lor. Astăzi, europenii îşi zic unul altuia: „Să te gândeşti la mine”. Dar ce câştig dacă lumea întreagă se gândeşte la mine?! Dacă s-ar ruga pentru mine, da, atunci aş avea de câştigat. Iar când mă rog eu pentru alţii, atunci mă folosesc şi eu şi cei pentru care mă rog. De aceea a spune „Să te gândeşti la mine” este o vedere antropocentrică a relaţiilor sociale.


Întrebare: Rugăciunea lui Iisus poate fi despărţită de slujbele Bisericii? În sensul de a fi practicată fără a participa la slujbe?

Arhim. Efrem: Desigur, poţi practica rugăciunea şi fără a participa la slujbe, însă trebuie să fii cu luare-aminte şi să te sfătuieşti cu îndrumătorul tău spiritual, pentru că această despărţire de slujbe să nu te scoată în afara vieţii spirituale a parohiei şi astfel să devii idioritmic. Este nevoie de atenţie. Rugăciunea poate fi practicată şi fără participarea la slujbe, dar numai cu sfătuire.


Întrebare: Poate fi spusă rugăciunea lui Iisus de toată familia cu voce tare?

Arhim. Efrem: Desigur. Este lucrul ideal pentru o familie. Însă rugăciunea nu o vor spune toţi simultan, ci pe rând, să zicem fiecare de câte 10 ori, iar ceilalţi să asculte. Noi, la Sf. Munte, când facem anumite munci în comun, ori la grădină, ori la bucătărie când curăţăm legume, spunem cu rândul rugăciunea, cu voce tare, iar ceilalţi ascultă. Acest lucru este foarte bun, pentru că „oriunde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu în mijlocul lor”.


PS Andrei: Acum pun eu o întrebare adiacentă celei de mai înainte. Nu ştiu dacă sunt aşa mari asceţi aici şi aşa nevoitori ca să poată face rugăciunea lui Iisus izolaţi, de unii singuri, însă probabil a vrut să întrebe dacă poate lipsi totalmente de la Liturghie?

Arhim. Efrem: Nu, Liturghia nu se poate înlocui cu nimic. Nu poate motiva cineva că lipseşte de laLiturghie pentru că se roagă, aceasta este rătăcire. Liturghia este Taina care nu poate fi înlocuită cu altceva şi trebuie neapărat să participăm la Sf. Liturghie, pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos.


Întrebare: Se poate practica rugăciunea lui Iisus în timpul Sf. Liturghii, sau trebuie să fim atenţi la slujbă?

Arhim. Efrem: Nu este rău ca, în timp ce te afli la Liturghie, să zici şi rugăciunea.


Întrebare: Rugăciunea noastră personală se poate reduce doar la rugăciunea lui Iisus?

Arhim. Efrem: Rugăciunea lui Iisus nu dispreţuieşte şi nu suplineşte rugăciunea personală, cu cuvinte proprii, deoarece rugăciunea personală este o producţie spirituală proprie şi este necesar a o face.


PS Andrei: Probabil că cel care întreabă se referea la aspectul acesta: dacă trebuie să mai citească din Ceaslov Ceasurile şi alte rugăciuni, sau poate să le înlocuiască cu rugăciunea lui Iisus?

Arhim. Efrem: Desigur, o rugăciune care nu aparţine Sf. Liturghii poate fi înlocuită cu rugăciunea lui Iisus. La Sf. Munte, de pildă, Utrenie, Vecernia, Psaltirea şi alte rugăciuni se pot înlocui cu un anumit număr de şiraguri de metanii. Însă toate acestea au nevoie de aprobarea unui îndrumător spiritual competent.


Întrebare: Cum delimităm în rugăciune experienţa psihologică de experienţa harică?

Arhim. Efrem: Când cineva începe să se roage în mod programat, trebuie să găsească un îndrumător cu experienţă care să-i explice toate aceste stări întâlnite. Pentru că, fraţii mei, trebuie neapărat să uceniceşti la unul cu experienţă. Dacă nu faci ucenicie la un tâmplar, poţi deprinde tâmplăria? Aşadar, dacă vrea cineva să se ocupe în mod serios de rugăciune, trebuie să-şi afle un îndrumător. Iar dacă va căuta, în mod sigur va găsi. IPS, poate că ar fi bine să întrerupem şi să înceapă concertul corului…


PS Andrei: Da. Acum vom asculta concertul şi apoi vom continua întrebările. Câteva cuvinte despre cor: înfiinţat în anul 1977 de către Lycourgos Anghelopoulos, Corul Bizantin a susţinut peste 900 de concerte în 20 de ţări din Europa, America, Asia şi Africa, în săli celebre, precum Muzeul Metropolitan din New York, Elizabeth Hall din Londra, Teatrul Antic Epidaurus, Casa Muzicii din Atena, în biserici istorice precum San Marco din Veneţia sau Apolinarie din Ravena, Oxford, Paris şa. A cântat Sf. Liturghie săvârşită în biserica Naşterii Domnului din Betleem de câtre întâi stătătorii Bisericilor Ortodoxe întruniţi pentru jubileul celor 2000 de ani de la naşterea Mântuitorului. Corul Bizantin a editat 8 CD-uri şi 30 de casete precum şi numeroase lucrări de istorie a muzicii bisericeşti din tradiţia apuseană şi răsăriteană. Şi a înregistrat la cele mai importante posturi de radio din Europa. Îl ascultăm şi noi cu drag…

Arhim. Efrem: Oricum, Corul Bizantin ne-a demonstrat că, aşa cum icoana bizantină emoţionează sufletul, aşa şi muzica bizantină aduce umilinţă sufletului. Ba mai mult, te înalţă dincolo de simţuri, la bucuriile suprafireşti.


Întrebare: Vorbiţi-ne despre etapa duhovnicească în care te părăseşte harul dumnezeiesc.

Arhim. Efrem: De multe ori, atunci când omul se nevoieşte, trăieşte şi o stare lăuntrică numită retragere a harului. Astfel, harul îl învaţă în mod practic pe nevoitor că cele dobândite până acum nu sunt obţinute prin vrednicia proprie. „Într-adevăr tu mă doreşti, zice harul către nevoitor, însă eu sunt cel care am hotărât să vin în sufletul tău, iar fără mine nu poţi face nimic”. Astfel, prin retragerea harului omul este învăţat a se smeri, trăind practic cele spuse de Apostol: „Nici al celui ce aleargă, nici al celui care doreşte, ci al lui Dumnezeu care miluieşte”. Trăind acestea, omul care se nevoieşte, chiar dacă dobândeşte harisme, simte că sunt în mod cert rod al harului, nu al vredniciei proprii, şi astfel rămâne pentru totdeauna în limitele smereniei. Vedeţi, sfinţii au fugit de slava venită de la oameni, însă această slavă nu le-a oprit drumul către sfinţenie, tocmai pentru faptul că ei erau conştienţi cine sunt cu adevărat şi trăiau cele spuse de Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.


Întrebare: Cum putem face o spovedanie corectă şi tămăduitoare?
Arhim. Efrem: Spovedania e corectă atunci când omul trăieşte pocăinţa. De multe ori însă vin credincioşi la Sf. Mute şi, atunci când îi îndrumăm să se spovedească, ne zic că nu sunt pregătiţi. „Nu sunt pregătit” este de fapt o scuză pentru a nu se spovedi. Unii cred că pentru a te spovedi trebuie mai întâi să încetezi a mai păcătui, însă este o mare greşeală. Taina spovedaniei nu dă numai iertarea păcatelor, ci şi harul de a nu mai păcătui. Aşadar, la spovedanie chiar prin simpla mărturisire a păcatelor, chiar dacă nu avem pocăinţa corespunzătoare, harul te ajută să te opui păcatului. Cel care trăieşte însă o viaţă de pocăinţă va simţi în suflet—din partea harului—certitudinea că toate păcatele i s-au iertat. Toate păcatele spovedite sunt considerate de Dumnezeu ca inexistente.


Întrebare: Când omul este stăpânit de patimi, de exemplu patima curviei, este bine să stea mai aproape de Sf. Împărtăşanie, sau mai departe? Dacă se împărtăşeşte mai des scapă mai repede sau se osândeşte?

Arhim. Efrem: Este adevărat că desfrânarea este un păcat de moarte. Canoanele care se dau nu sunt însă condiţii impuse pentru iertarea păcatelor, ci sunt măsuri pedagogice care îl învaţă pe om pocăinţa. Însă duhovnicul, cu discernământ, dă canoanele pentru a vedea dacă penitentul se va pocăi în mod practic. Dovadă a smereniei este nerepetarea păcatului. Deci canoanele pentru aceasta se aplică, pentru a-şi conştientiza fiecare greşeala. De multe ori se întâlnesc două extreme: unii duhovnici sunt foarte aspri—aceasta este o mare greşeală—iar alţii iartă uşor, zicând: „Nu-i nimic, nu contează”. Duhovnicul trebuie să fie atent , astfel încât, în funcţie de penitent să aplice canonul corespunzător.


Întrebare: Simt că mă luptă o patimă—am spovedit-o de multe ori—dar tot sunt foarte tulburat, pentru că mă luptă în continuare şi nu mai am nădejde de îndreptare, nu mai am răbdare, mă simt ruinat. Ce să fac?

Arhim. Efrem: Există patimi care nu ies uşor, tocmai pentru că a existat o perioadă de robire a sufletului de către patima respectivă. Dar nu vă temeţi, ci dacă veţi cădea, ridicaţi-vă. Omul care vrea să-l găsească pe Dumnezeu, chiar dacă are o anumită slăbiciune, Dumnezeu va face astfel încât să aibă un sfârşit creştinesc. Să ştiţi însă că deznădejdea este un mare păcat. În Biserica noastră mari criminali au devenit mari sfinţi.


Întrebare: Dacă pleci în mai multe oraşe e bine să te spovedeşti şi la alţi duhovnici, sau să aştepţi să te întorci la duhovnicul tău.

Arhim. Efrem: Când merge cineva în călătorie nu este rău să se spovedească şi la alt duhovnic. Nu trebuie văzută legătura dintre mirean şi preotul duhovnic ca legătura dintre monah şi părintele său duhovnicesc. Mireanul nu este legat de preotul la care se spovedeşte şi nici nu are nevoie de dezlegare pentru a se spovedi la altul. Laicul este liber să meargă la orice duhovnic. Din păcate, unii preoţi de mir vor să facă pe stareţii, purtându-se cu laicii precum un stareţ cu ucenicii. Este o greşeală. Mireanul este liber să meargă pentru spovedanie oriunde vrea şi la oricine doreşte. Să fim atenţi însă să nu facem „colecţie” de duhovnici: cum auzim de un duhovnic nou să mergem la el, căci atunci ne vom rătăci.


Întrebare: Sf. Siluan Athonitul, Arhim. Sofronie de la Essex precum şi Cuviosul Gheron Iosif consideră ascultarea ca fiind o taină necesară pentru mântuire. În ce constă caracterul de taină al ascultării?

Arhim. Efrem: Taina ascultării o trăieşte cu desăvârşire doar monahul. Mirenii vor trăi doar ascultare faţă de porunca „Să nu păcătuieşti”.


Întrebare: Care e programul de zi şi de noapte au unui monah din Sf. Munte?


Arhim. Efrem: Mănăstirile athonite au programe variate. Desigur, cam toate sunt la fel, cu mici deosebiri. Noi, la Vatopedi, începem Utrenia la ora 4 dimineaţa, iar duminica şi la sărbători la ora 3. utrenia împreună cu Sf. Liturghie—duminica şi la sărbători—durează în jur de 7 ore. În zile de rând însă Utrenia cu Liturghia durează doar 4 ore. Aşadar în zilele de rând începe slujba la ora 4 şi se termină la 8. apoi mergem la trapeză—luni, miercuri şi vineri se mănâncă fără ulei, doar odată în zi. În aceste zile de post dimineaţa nu mâncăm decât o gustare: ceai sau fructe, iar masa zilei se serveşte după-amiaza. După trapeză urmează ascultarea (diaconia, slujirea) până la ora 1 când lucrul se opreşte şi se merge la chilie. Vecernia începe la ora 4 (iarna) sau 5, 5.30 (vara) şi ţine cam o oră împreună cu canoanele Maicii Domnului. După Vecernie este masa de seară la trapeză, apoi Pavecerniţa, cei care mai au ceva de lucru—de pildă grădinarul—îşi termină treaba, iar la apusul soarelui se bate clopotul de linişte, de intrare la chilie. Până la miezul nopţii monahii se roagă şi studiază, apoi se odihnesc până la Utrenie. Programul de somn este împărţit: câteva ore la prânz şi câteva noaptea. După cum vedeţi, Sf. Părinţi au divizat programul de somn pentru a-l feri pe călugăr de plăcerea de a dormi. Cam acesta este programul la Vatopedi. De aceea se şi spune că este grea călugăria…


Întrebare: Ce sfaturi i-ar da Gheron Iosif unui preot de parohie proaspăt hirotonit?

Arhim. Efrem: Ar trebui să-i spună el însuşi. Dacă Gheron Iosif nu este de faţă, cum aş putea eu să răspund în locul lui?


Întrebare: Atunci ce sfaturi i-aţi da Precuvioşia Voastră?

Arhim. Efrem: Ascultaţi, chestiunea preoţiei este foarte importantă şi mă întristez când văd că mulţi dintre cei care devin preoţi o văd ca pe o meserie oarecare, crezând că pot fi preoţi aşa cum altul este chirurg sau tâmplar sau secretar. Preotul, fraţii mei, este slujitor al lui Dumnezeu. Prin hirotonie va primi harul Duhului Sfânt şi de aceea trebuie să se pregătească cu atenţie, trebuie să aibă o curăţie corespunzătoare, să aibă evlavie şi să devină preot din dragoste de Dumnezeu, iar nu gândindu-se la avantaje materiale. Gândul său trebuie să fie doar la mântuirea turmei care i s-a încredinţat.

Am fost odată afară din Sf. Munte şi am participat la o slujbă. Erau acolo câţiva preoţi care slujeau sărindare. Nu ştiu dacă şi aici este obiceiul acesta. La noi, în postul Crăciunului preoţii slujesc zilnic Sf. Liturghie. M-am uitat cum citeau pomelnicele: le vânturau în grabă şi apoi le aruncau deoparte. M-am întristat pentru că am văzut că slujeau superficial. Atunci mi-am adus aminte de următoarea întâmplare—pe care le-am şi spus-o—: odată, la Sf. Munte, la o mănăstire se strânseseră multe pomelnice pentru slujbă. Fiind însă numeroase, nu puteau fi pomenite toate. „Să le citim aşa, din ochi—a zis unul dintre preoţi—ca să meargă mai repede”. Aşa au făcut. La câtăva vreme după acesta, preotul respectiv s-a dus la Părintele Paisie. Îndată ce l-a văzut, părintele Paisie i-a strigat: „Părinte, să nu mai pomeneşti «din ochi» ci «din suflet», cu durere”.

Vreau deci să spun că preotul trebuie să aibă evlavie şi să se roage cu durere pentru mântuirea turmei încredinţate. De astfel de preoţi avem astăzi nevoie.


Întrebare: Cum trebuie să înţelegem cuvintele primite de Sf. Siluan de la Mântuitorul Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui?”

Arhim. Efrem: Aceste cuvinte sunt uşor de înţeles dacă prin osândirea de sine şi smerenie credem că, pentru faptele noastre, suntem vrednici de iad. Însă nădăjduim că Dumnezeu se va milostivi de noi şi ne va mântui. Când cineva sporeşte însă în viaţa duhovnicească, va trăi toate acestea într-un mod suprafiresc.


Întrebare: Ce program de viaţă duhovnicească aţi recomanda unui mirean?

Arhim. Efrem: Trebuie neapărat să vă stabiliţi timp de rugăciune dimineaţa. Unii se trezesc greu, apoi se închină—nici crucea nu şi-o fac cum trebuie—şi pleacă la lucru. Trebuie neapărat, măcar 10 minute dimineaţa, să vă rugaţi sau să citiţi rugăciunile de dimineaţă, sau să faceţi o rugăciune personală, să îngenunchiaţi şi să vă rugaţi liber. Ar fi bine dacă creştinul ar citi dimineaţa psalmii Utreniei, iar seara să facă Pavecerniţa Mică, împreună cu toată familia. Acesta va deveni un obicei foarte bun, ajutându-l pe om să trăiască după un anumit program. Seara e bine să vă faceţi o cercetare de sine: ce-am spus astăzi, poate am spus cea rău, poate că am ironizat pe cineva sau am rănit e cineva cu vreo vorbă, poate m-am mâniat sau am făcut un alt păcat mai grav la care să fiu atent de acum înainte, etc. Cercetarea acesta înseamnă trezvie. Dacă cineva are trezvie, atunci înaintează corect. Apoi, în mod obligatoriu, trebuie să mergeţi duminica la Liturghie. Creştinul care nu merge duminica la biserică ori este deja mort sufleteşte, ori se luptă însăşi împotriva sufletului său. Sufletul trebuie să se hrănească din Sf. Liturghie, acesta este un lucru foarte important. Sau, de exemplu, dacă este sâmbătă şi auziţi bătând clopotul de vecernie, în loc să staţi la bârfă cu vecinii iscodind ce mai e nou prin cartier, mai bine să vă duceţi la slujbă.


Întrebare: În încheiere, pentru că timpul este înaintat, cu toate că mai avem multe întrebări—ştim că sunteţi la a doua vizită în România şi v-am ruga să ne împărtăşiţi care sunt impresiile Sfinţiei Voastre.


PS Andrei: Întrebare grea!

Arhim. Efrem: Este adevărat că România, la fel ca celelalte ţări balcanice, a trecut prin comunism, care a creat destule probleme. Văd însă cu bucurie că acum ţara dumneavoastră este într-o stare mai bună şi, cu timpul, va ajuta Dumnezeu să fie şi mai bine, pentru că în popor există evlavie. Chestiunea este însă ca această evlavie să nu aibă cusururi. Trebuie cu toţii să fiţi atenţi la cele duhovniceşti şi astfel, prin rugăciunea tuturor, Dumnezeu Îşi va ajuta Biserica. Iar eu cred că o va ajuta iar Biserica Română va ajunge din nou la slava sa de odinioară. Însă cu răbdare, încetul cu încetul.


PS Andrei: Îi mulţumim din suflet Părintelui Stareţ şi îl rugăm ca atunci când va pomeni din toată inima pomelnicele acolo la Sf. Mănăstire Vatopedi să-şi aducă aminte şi de Alba Iulia şi de credincioşii de aici. Şi îl rugăm pe Dumnezeu să-i dea sănătate ca să mai poată veni prin România. Poate în alt rând cu Brâul Maicii Domnului sau cu capul Sf. Ioan Gură de Aur.

Icoane ale tuturor sfinţilor de peste an