Gingasie si sfintenie - Parintele Dumitru Staniloae
In persoana sfantului prin disponibilitatea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamaduita si innoita. Cum se manifesta in mod concret aceasta umanitate innoita? Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de transparenta, de puritate in ganduri si in sentimente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu nepasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.
Sfantul Isaac Sirul spune despre compasiunea Sfantului: "Ce este un suflet, o inima plina de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare faptura: pentru oameni, pentru pasari, pentru animale, pentru taratoare, pentru diavoli. Gandul la ele ori vederea lor ii face pe sfinti sa verse din ochi siroaie de lacrimi. Iar compasiunea adanca si intensa care stapaneste inima sfintilor ii face incapabili sa suporte vederea celei mai mici rani, oricat de neinsemnate, facute vreunei fapturi. Pentru aceasta ei se roaga in tot ceasul cu lacrimi chiar si pentru animale, pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce le fac rau".
Cat despre Sfantul Calinic de la Cernica, cand nu avea bani sa dea saracilor in orice oras s-ar fi aflat, el se intorcea plangand catre cei din preajma sa: "Face-ti-mi rost de bani sa-i dau acestor fratiori ai lui Iisus" (cf. Mt 25, 40.45).
Aceasta compasiune descopera o inima delicata, extrem de sensibila, straina de orice asprime, indiferenta si brutalitate. Ea ne arata ca inasprirea este roada pacatului si a patimilor. in comportamentul sfantului pana si in gandurile lui, nu se intalneste nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinarie. Nici urma de afectare, nici lipsa de sinceritate. In el culmineaza gingasia, sensibilitatea, transparenta si ele se asociaza curatiei, atentiei generoase fata de oameni, disponibilitatii prin care el participa cu toata fiinta sa la problemele si necazurile lor. In toate aceste calitati se manifesta o realizare exceptionala a umanului.
Exista intr-adevar o distinctie si o noblete plina de afectiune in aceste forme superioare ale gingasiei care lasa in urma distinctia si nobletea obisnuite, distante si formale. Aceasta gingasie nu evita contactele cu oamenii cei mai umili si nu se sperie de situatiile in care altii ar crede ca se injosesc. Modelul acestei gingasii este "kenoza" lui Hristos, pogorarea Lui. El n-a vrut sa ramana departe de pacatosi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce tin la reputatia lor. "Kenoza" lui Hristos este o gingasie spirituala. El isi arata prin acea sta vointa de a nu-i apasa pe cei umili, de a nu-i stanjeni. Prin "kenoza", el a vrut sa deschida drum spre inima lor. Prin gingasie voia sa-i faca sa renunte la brutalitate, in loc ca ei sa persiste intr-o duritate in care dispretul celui inferior corespunde celui al superiorului.
Prin "kenoza" Sa, Hristos a vrut sa franga zidul brutalitatii si duritatii care invaluie ca o cochilie, pentru a o apara, delicata esenta a umanitatii adevarate.
In gingasia comportamentului lor, sfintii s-au inspirat din "kenoza" lui Hristos. Ei sunt, in acelasi timp, precursorii etapei viitoare a umanitatii cand in relatiile umane va domni gingasia. Caci oamenii, mereu nesatisfacuti de egalitatea exterioara pe care reusesc sa o realizeze intre ei, aspira acum spre un nivel superior al relatiilor reciproce marcate de gingasie. Gratie unei constiinte a carei sensibilitate a fost hranita si desavarsita prin aceasta sensibilitate a lui Dumnezeu facut om pentru oameni la care ei participa, sfintii sesizeaza starile de spirit cele mai discrete ale celorlalti si evita tot ce ar putea sa-i contrarieze, fara a omite totusi sa-i ajute sa triumfe asupra slabiciunilor lor si sa-si invinga dificultatile. De aceea un sfant este cautat ca un confident al secretelor celor mai intime. Caci el este capabil sa citeasca la ceilalti o nevoie abia schitata, tot lucrul bun pe care ei il pot dori. El se grabeste atunci sa implineasca aceasta Cerere si se daruie in intregime. Dar el citeste la ceilalti si necuratiile lor, chiar si pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curatitoare prin forta delicata a propriei sale curatii si prin suferinta pe care i-o provoaca intentiile rele ale celorlalti sau dorintele lor perverse, si aceasta suferinta ramane in el.
In fiecare din aceste situatii el stie cand si ce trebuie sa faca; stie de asemenea cand trebuie sa taca si ce trebuie sa faca. Acest discernamant subtil al sfintilor, manifestare noua a nobletei distinctiei lor, poate fi considerat un fel de "diplomatie pastorala".
Din persoana sfantului se revarsa mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atentie, de participare, fara nici o grija fata de sine, o caldura care ii incalzeste pe ceilalti si care le da sentimentul ca au dobandit putere si ii face sa simta bucuria de a nu fi singuri. Sfantul este mielul nevinovat, totdeauna gata sa se jertfeasca, sa ia asupra sa durerile celorlalti, dar si un zid neclintit pe care toti se pot sprijini. Participand astfel la destinul celorlalti, el face uneori dovada unei mari discretii, alteori dimpotriva el se manifesta cu efuziune. Inutil sa mai amintim dezinteresul sau desavarsit in relatiile cu ceilalti.
De altfel, nimeni nu este mai smerit decat el, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronada, mai firesc in comportamentul sau, desi accepta si intelege tot ceea ce este cu adevarat omenesc, toate situatiile modeste si uneori ridicole ale umanitatii noastre care este mare doar atunci cand nu se lauda cu maretia sa. Sfantul ereeaza astfel, de indata, o atmosfera de familiaritate, de apropiere umana, de intimitate intre el si ceilalti. In acest fel, el umanizeaza relatiile cu ceilalti si le imprima o pecete de autenticitate, pentru ca el insusi a devenit profund uman si autentic. El vorbeste cu gingasie, evitand sa numeasca in mod brutal cu numele lor slabiciunile celorlalti, in acelasi timp creeaza conditiile unei relatii directe, sincere si deschise a celorlalti cu el; ii impinge astfel sa-i marturiseasca sincer slabiciunile si pacatele lor si le da puterea de a le birui.
Sfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au "simplificat" pentru ca s-au daruit in intregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, delicatetea, recunostinta, simplitatea si sinceritatea.
Sfintii dau intotdeauna curaj. Uneori ei micsoreaza pentru aceasta proportiile exagerate de inchipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginatie slabiciunilor lor, pacatelor si patimilor lor. Ei ii vindeca de sentimentul deznadejdii sau al neputintei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea si orgoliul celorlalti cu un umor delicat. Ei surad dar nu rad cu zgomot sau sarcastic. Alteori in fata faptelor imorale si a patimilor condamnabile ei isi arata seriozitatea dar nu inspira niciodata spaima. Ei acorda o valoare infinita celor mai sarmani oameni, pentru ca intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu insusi a dat aceasta valoare infinita tuturor oamenilor, in fiecare om ei il vad pe Hristos, cum spun in cugetarile lor unii parinti duhovnicesti. Dar, in acelasi timp, ei injosesc orgoliul celorlalti dandu-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neincetat egalitatea naturala dintre oameni.
Prin smerenia sa sfantul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent cand e nevoie de sprijin, de mangaiere, de incurajare. El ramane alaturi de cel pe care toti l-au parasit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedica de neinvins, cand e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situatie disperata. El vadeste atunci o putere si o dibacie uimitoare, ingemanate cu un elan si o incredere de nezdruncinat, pentru ca el crede cu tarie in ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugaciune staruitoare.
El este fiinta umana cea mai smerita dar, in acelasi timp, el este o figura neobisnuita si uimitoare. El provoaca la ceilalti sentimentul ca au descoperit in el, si prin el in ei insisi, umanitatea adevarata.
Aceasta umanitate a fost atat de acoperita de artificial, de vointa de a parea in loc de a fi, incat, atunci cand ni se dezvaluie, ea ne uimeste ca ceva ce nu este natural. Sfantul este cel mai binevoitor dintre oameni si, in acelasi timp, fara sa vrea, cel mai impunator, cel care atrage cel mai mult atentia si provoaca cel mai mult respect. Pentru fiecare el devine un apropiat, cel care te intelege cel mai bine, cel care te face sa te simti in tihna alaturi de el si, in acelasi timp, te face sa te simti stanjenit facandu-te sa-ti vezi propriile insuficiente morale si pacate pe care eviti sa le privesti. El te copleseste prin maretia simpla a curatiei sale si prin caldura bunatatii si atentiei lui; el produce in noi rusinea de a avea un nivel moral atat de jos, de a fi desfigurat umanitatea in noi, de a fi necurati, artificiali, plini de duplicitate, de meschinarie. Toate acestea dobandesc un relief surprinzator in comparatia pe care fara sa vrem o facem intre noi si el. Sfantul nu face uz de nici o forta pamanteasca, nu da ordine cu asprime, nu porunceste cu severitate. De asemenea, nici o critica nu se ridica in noi impotriva lui si nu simtim nascandu-se nici o impotrivire fata de el. Caci el intruchipeaza pentru noi persoana lui Hristos, deopotriva delicata si puternica. Si astfel, nu cautam sa ne ascundem de el sau sa ne eschivam in fata sa; sau poate vom cauta sa-l evitam mai mult decat pe cel care ar comanda cu severitate. Caci in el simtim aceasta ireductibila fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele, desi aceasta fermitate in convingeri, in viata, in opinii si in sfaturile pe care le da este o fermitate fara crispare.
Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, parerile si sfaturile pe care el le exprima cu delicatete, cu privire la ceea ce ar trebui sa facem, devin pentru noi porunci mai imperioase decat orice porunca pamanteasca, porunci pentru a caror implinire am fi capabili de orice efort si orice sacrificiu. Caci gingasia sfantului este deopotriva fermitate si bunatate. Si una si alta se situeaza in iradierea divina si lasa sa transpara ordinea bunatatii divine care prin blandete se impune cu o autoritate absoluta. In acelasi fel, sfatul sfantului se impune ca o eliberare de aceasta desfigurare si de aceasta neputinta in care ne aflam, de aceasta neincredere care se afla in noi. Simtim ceea ce sfantul ne-a recomandat ca o putere si o lumina sigura pe calea mantuirii pe care ne-a facut sa mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simtim ca prin sfant ajungem la puterea si lumina ce vin din izvorul suprem al puterii si al luminii, dar si al bunatatii care tasneste de la izvorul suprem al bunatatii. Ne temem totusi ca sfantul sa nu-si cufunde privirea in sufletul nostru, cum ne temem sa nu se descopere un adevar care ne-ar fi defavorabil dar pe care totusi il asteptam intocmai ca pe privirea medicului de o competenta neindoielnica si de o prietenie sigura. El ne va da - o stim - si diagnosticul si remediul eficace pentru a ne vindeca de o maladie despre care stim in mod vag ca este mortala.
In gingasia, in blandetea si smerenia lui percepem o putere pe care nici o alta putere pamanteasca nu o poate incovoia pentru a o face sa cada din curatia ei, din iubirea sa pentru Dumnezeu si pentru oameni, din vointa sa de a se darui lui Dumnezeu cu totul si de a sluji oamenilor pentru a-i ajuta sa se mantuiasca.
Cel care se apropie de un sfant descopera in el culmea bunatatii si a curatiei, acoperita de voalul smereniei care o face inca si mai atragatoare. Trebuie sa facem un efort sa descoperim stradaniile renuntarilor sale ascetice si ale iubirii sale de oameni, dar maretia sa impune prin aerul de bunatate, de simplitate, de smerenie si de curatie care se degaja din el. Maretia sa coincide cu apropierea lui. El este ilustrarea maretiei in "kenoza" sau in umilinta. Din persoana sfantului straluceste un calm, o pace pe care nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, aceasta pace sunt cucerite si mentinute printr-o lupta sustinuta. In acelasi timp, sfantul ia parte la durerile celorlalti pana la lacrimi. Sfantul este inradacinat in statornicia iubirii si a suferintei Dumnezeului intrupat, pentru ca aceasta iubire iradiaza din Dumnezeu Cel care S-a intrupat si a patimit pentru oameni. El se odihneste in vesnicia puterii si bunatatii lui Dumnezeu devenite in Hristos accesibile oamenilor, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, caci el este in intregime marcat de prezenta lui Dumnezeu, intocmai ca Melchisedec. Dar ramanerea sa in iubirea vesnica de Dumnezeu si de oameni nu exclude participarea lui Ia durerile oamenilor si la aspiratiile lor bune, asa cum Hristos nu inceteaza sa fie pentru ei in stare de jertfa si nici ingerii nu inceteaza sa le ofere neincetat slujirea lor. Caci ramanerea in iubirea compatimitoare si miloasa este ea insasi o vesnicie, o vesnicie vie. Aceasta este "odihna", linistea, "sabatul" in care au intrat sfintii (Evr 3,18 - 4,14), cei care au iesit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Caci odihna sfantului in vesnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, are puterea de a-i atrage si pe ceilalti spre ea si de a-i ajuta astfel sa-si invinga durerile cu curaj, sa nu cada in deznadejde.
Din aceasta cauza sfantul este un inainte mergator si sprijinitorul umanitatii pe calea care duce la desavarsirea,viitoare a eshatonului. Sfantul a triumfat asupra timpului fiind puternic ancorat in timp. El a atins astfel cea mai mare asemanare cu Hristos Care, desi in ceruri, este in acelasi timp cu noi cu cea mai mare eficienta. Sfantul il poarta pe Hristos in el cu puterea nebiruita a iubirii Sale pentru mantuirea oamenilor. Sfantul reprezinta firea omeneasca curatita de zgura subumanului sau inumanului. Este indreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezinta firea omeneasca a carei transparenta restaurata lasa sa se stravada modelul de bunatate nemarginita, de putere si sensibilitate infinita care este Dumnezeul intrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu si personal devenit om, un pisc al unei inaltimi ametitoare dar si al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desavarsita in Dumnezeu. Este persoana angajata intr-un dialog pe deplin deschis si neincetat cu Dumnezeu si cu oamenii. Este transparenta clara a zorilor luminii divine eterne in care se va desavarsi umanitatea. Este reflexul maxim al umanitatii lui Hristos.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
"Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant"
In persoana sfantului prin disponibilitatea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamaduita si innoita. Cum se manifesta in mod concret aceasta umanitate innoita? Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de transparenta, de puritate in ganduri si in sentimente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu nepasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.
Sfantul Isaac Sirul spune despre compasiunea Sfantului: "Ce este un suflet, o inima plina de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare faptura: pentru oameni, pentru pasari, pentru animale, pentru taratoare, pentru diavoli. Gandul la ele ori vederea lor ii face pe sfinti sa verse din ochi siroaie de lacrimi. Iar compasiunea adanca si intensa care stapaneste inima sfintilor ii face incapabili sa suporte vederea celei mai mici rani, oricat de neinsemnate, facute vreunei fapturi. Pentru aceasta ei se roaga in tot ceasul cu lacrimi chiar si pentru animale, pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce le fac rau".
Cat despre Sfantul Calinic de la Cernica, cand nu avea bani sa dea saracilor in orice oras s-ar fi aflat, el se intorcea plangand catre cei din preajma sa: "Face-ti-mi rost de bani sa-i dau acestor fratiori ai lui Iisus" (cf. Mt 25, 40.45).
Aceasta compasiune descopera o inima delicata, extrem de sensibila, straina de orice asprime, indiferenta si brutalitate. Ea ne arata ca inasprirea este roada pacatului si a patimilor. in comportamentul sfantului pana si in gandurile lui, nu se intalneste nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinarie. Nici urma de afectare, nici lipsa de sinceritate. In el culmineaza gingasia, sensibilitatea, transparenta si ele se asociaza curatiei, atentiei generoase fata de oameni, disponibilitatii prin care el participa cu toata fiinta sa la problemele si necazurile lor. In toate aceste calitati se manifesta o realizare exceptionala a umanului.
Exista intr-adevar o distinctie si o noblete plina de afectiune in aceste forme superioare ale gingasiei care lasa in urma distinctia si nobletea obisnuite, distante si formale. Aceasta gingasie nu evita contactele cu oamenii cei mai umili si nu se sperie de situatiile in care altii ar crede ca se injosesc. Modelul acestei gingasii este "kenoza" lui Hristos, pogorarea Lui. El n-a vrut sa ramana departe de pacatosi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce tin la reputatia lor. "Kenoza" lui Hristos este o gingasie spirituala. El isi arata prin acea sta vointa de a nu-i apasa pe cei umili, de a nu-i stanjeni. Prin "kenoza", el a vrut sa deschida drum spre inima lor. Prin gingasie voia sa-i faca sa renunte la brutalitate, in loc ca ei sa persiste intr-o duritate in care dispretul celui inferior corespunde celui al superiorului.
Prin "kenoza" Sa, Hristos a vrut sa franga zidul brutalitatii si duritatii care invaluie ca o cochilie, pentru a o apara, delicata esenta a umanitatii adevarate.
In gingasia comportamentului lor, sfintii s-au inspirat din "kenoza" lui Hristos. Ei sunt, in acelasi timp, precursorii etapei viitoare a umanitatii cand in relatiile umane va domni gingasia. Caci oamenii, mereu nesatisfacuti de egalitatea exterioara pe care reusesc sa o realizeze intre ei, aspira acum spre un nivel superior al relatiilor reciproce marcate de gingasie. Gratie unei constiinte a carei sensibilitate a fost hranita si desavarsita prin aceasta sensibilitate a lui Dumnezeu facut om pentru oameni la care ei participa, sfintii sesizeaza starile de spirit cele mai discrete ale celorlalti si evita tot ce ar putea sa-i contrarieze, fara a omite totusi sa-i ajute sa triumfe asupra slabiciunilor lor si sa-si invinga dificultatile. De aceea un sfant este cautat ca un confident al secretelor celor mai intime. Caci el este capabil sa citeasca la ceilalti o nevoie abia schitata, tot lucrul bun pe care ei il pot dori. El se grabeste atunci sa implineasca aceasta Cerere si se daruie in intregime. Dar el citeste la ceilalti si necuratiile lor, chiar si pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curatitoare prin forta delicata a propriei sale curatii si prin suferinta pe care i-o provoaca intentiile rele ale celorlalti sau dorintele lor perverse, si aceasta suferinta ramane in el.
In fiecare din aceste situatii el stie cand si ce trebuie sa faca; stie de asemenea cand trebuie sa taca si ce trebuie sa faca. Acest discernamant subtil al sfintilor, manifestare noua a nobletei distinctiei lor, poate fi considerat un fel de "diplomatie pastorala".
Din persoana sfantului se revarsa mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atentie, de participare, fara nici o grija fata de sine, o caldura care ii incalzeste pe ceilalti si care le da sentimentul ca au dobandit putere si ii face sa simta bucuria de a nu fi singuri. Sfantul este mielul nevinovat, totdeauna gata sa se jertfeasca, sa ia asupra sa durerile celorlalti, dar si un zid neclintit pe care toti se pot sprijini. Participand astfel la destinul celorlalti, el face uneori dovada unei mari discretii, alteori dimpotriva el se manifesta cu efuziune. Inutil sa mai amintim dezinteresul sau desavarsit in relatiile cu ceilalti.
De altfel, nimeni nu este mai smerit decat el, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronada, mai firesc in comportamentul sau, desi accepta si intelege tot ceea ce este cu adevarat omenesc, toate situatiile modeste si uneori ridicole ale umanitatii noastre care este mare doar atunci cand nu se lauda cu maretia sa. Sfantul ereeaza astfel, de indata, o atmosfera de familiaritate, de apropiere umana, de intimitate intre el si ceilalti. In acest fel, el umanizeaza relatiile cu ceilalti si le imprima o pecete de autenticitate, pentru ca el insusi a devenit profund uman si autentic. El vorbeste cu gingasie, evitand sa numeasca in mod brutal cu numele lor slabiciunile celorlalti, in acelasi timp creeaza conditiile unei relatii directe, sincere si deschise a celorlalti cu el; ii impinge astfel sa-i marturiseasca sincer slabiciunile si pacatele lor si le da puterea de a le birui.
Sfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au "simplificat" pentru ca s-au daruit in intregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, delicatetea, recunostinta, simplitatea si sinceritatea.
Sfintii dau intotdeauna curaj. Uneori ei micsoreaza pentru aceasta proportiile exagerate de inchipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginatie slabiciunilor lor, pacatelor si patimilor lor. Ei ii vindeca de sentimentul deznadejdii sau al neputintei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea si orgoliul celorlalti cu un umor delicat. Ei surad dar nu rad cu zgomot sau sarcastic. Alteori in fata faptelor imorale si a patimilor condamnabile ei isi arata seriozitatea dar nu inspira niciodata spaima. Ei acorda o valoare infinita celor mai sarmani oameni, pentru ca intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu insusi a dat aceasta valoare infinita tuturor oamenilor, in fiecare om ei il vad pe Hristos, cum spun in cugetarile lor unii parinti duhovnicesti. Dar, in acelasi timp, ei injosesc orgoliul celorlalti dandu-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neincetat egalitatea naturala dintre oameni.
Prin smerenia sa sfantul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent cand e nevoie de sprijin, de mangaiere, de incurajare. El ramane alaturi de cel pe care toti l-au parasit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedica de neinvins, cand e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situatie disperata. El vadeste atunci o putere si o dibacie uimitoare, ingemanate cu un elan si o incredere de nezdruncinat, pentru ca el crede cu tarie in ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugaciune staruitoare.
El este fiinta umana cea mai smerita dar, in acelasi timp, el este o figura neobisnuita si uimitoare. El provoaca la ceilalti sentimentul ca au descoperit in el, si prin el in ei insisi, umanitatea adevarata.
Aceasta umanitate a fost atat de acoperita de artificial, de vointa de a parea in loc de a fi, incat, atunci cand ni se dezvaluie, ea ne uimeste ca ceva ce nu este natural. Sfantul este cel mai binevoitor dintre oameni si, in acelasi timp, fara sa vrea, cel mai impunator, cel care atrage cel mai mult atentia si provoaca cel mai mult respect. Pentru fiecare el devine un apropiat, cel care te intelege cel mai bine, cel care te face sa te simti in tihna alaturi de el si, in acelasi timp, te face sa te simti stanjenit facandu-te sa-ti vezi propriile insuficiente morale si pacate pe care eviti sa le privesti. El te copleseste prin maretia simpla a curatiei sale si prin caldura bunatatii si atentiei lui; el produce in noi rusinea de a avea un nivel moral atat de jos, de a fi desfigurat umanitatea in noi, de a fi necurati, artificiali, plini de duplicitate, de meschinarie. Toate acestea dobandesc un relief surprinzator in comparatia pe care fara sa vrem o facem intre noi si el. Sfantul nu face uz de nici o forta pamanteasca, nu da ordine cu asprime, nu porunceste cu severitate. De asemenea, nici o critica nu se ridica in noi impotriva lui si nu simtim nascandu-se nici o impotrivire fata de el. Caci el intruchipeaza pentru noi persoana lui Hristos, deopotriva delicata si puternica. Si astfel, nu cautam sa ne ascundem de el sau sa ne eschivam in fata sa; sau poate vom cauta sa-l evitam mai mult decat pe cel care ar comanda cu severitate. Caci in el simtim aceasta ireductibila fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele, desi aceasta fermitate in convingeri, in viata, in opinii si in sfaturile pe care le da este o fermitate fara crispare.
Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, parerile si sfaturile pe care el le exprima cu delicatete, cu privire la ceea ce ar trebui sa facem, devin pentru noi porunci mai imperioase decat orice porunca pamanteasca, porunci pentru a caror implinire am fi capabili de orice efort si orice sacrificiu. Caci gingasia sfantului este deopotriva fermitate si bunatate. Si una si alta se situeaza in iradierea divina si lasa sa transpara ordinea bunatatii divine care prin blandete se impune cu o autoritate absoluta. In acelasi fel, sfatul sfantului se impune ca o eliberare de aceasta desfigurare si de aceasta neputinta in care ne aflam, de aceasta neincredere care se afla in noi. Simtim ceea ce sfantul ne-a recomandat ca o putere si o lumina sigura pe calea mantuirii pe care ne-a facut sa mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simtim ca prin sfant ajungem la puterea si lumina ce vin din izvorul suprem al puterii si al luminii, dar si al bunatatii care tasneste de la izvorul suprem al bunatatii. Ne temem totusi ca sfantul sa nu-si cufunde privirea in sufletul nostru, cum ne temem sa nu se descopere un adevar care ne-ar fi defavorabil dar pe care totusi il asteptam intocmai ca pe privirea medicului de o competenta neindoielnica si de o prietenie sigura. El ne va da - o stim - si diagnosticul si remediul eficace pentru a ne vindeca de o maladie despre care stim in mod vag ca este mortala.
In gingasia, in blandetea si smerenia lui percepem o putere pe care nici o alta putere pamanteasca nu o poate incovoia pentru a o face sa cada din curatia ei, din iubirea sa pentru Dumnezeu si pentru oameni, din vointa sa de a se darui lui Dumnezeu cu totul si de a sluji oamenilor pentru a-i ajuta sa se mantuiasca.
Cel care se apropie de un sfant descopera in el culmea bunatatii si a curatiei, acoperita de voalul smereniei care o face inca si mai atragatoare. Trebuie sa facem un efort sa descoperim stradaniile renuntarilor sale ascetice si ale iubirii sale de oameni, dar maretia sa impune prin aerul de bunatate, de simplitate, de smerenie si de curatie care se degaja din el. Maretia sa coincide cu apropierea lui. El este ilustrarea maretiei in "kenoza" sau in umilinta. Din persoana sfantului straluceste un calm, o pace pe care nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, aceasta pace sunt cucerite si mentinute printr-o lupta sustinuta. In acelasi timp, sfantul ia parte la durerile celorlalti pana la lacrimi. Sfantul este inradacinat in statornicia iubirii si a suferintei Dumnezeului intrupat, pentru ca aceasta iubire iradiaza din Dumnezeu Cel care S-a intrupat si a patimit pentru oameni. El se odihneste in vesnicia puterii si bunatatii lui Dumnezeu devenite in Hristos accesibile oamenilor, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, caci el este in intregime marcat de prezenta lui Dumnezeu, intocmai ca Melchisedec. Dar ramanerea sa in iubirea vesnica de Dumnezeu si de oameni nu exclude participarea lui Ia durerile oamenilor si la aspiratiile lor bune, asa cum Hristos nu inceteaza sa fie pentru ei in stare de jertfa si nici ingerii nu inceteaza sa le ofere neincetat slujirea lor. Caci ramanerea in iubirea compatimitoare si miloasa este ea insasi o vesnicie, o vesnicie vie. Aceasta este "odihna", linistea, "sabatul" in care au intrat sfintii (Evr 3,18 - 4,14), cei care au iesit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Caci odihna sfantului in vesnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, are puterea de a-i atrage si pe ceilalti spre ea si de a-i ajuta astfel sa-si invinga durerile cu curaj, sa nu cada in deznadejde.
Din aceasta cauza sfantul este un inainte mergator si sprijinitorul umanitatii pe calea care duce la desavarsirea,viitoare a eshatonului. Sfantul a triumfat asupra timpului fiind puternic ancorat in timp. El a atins astfel cea mai mare asemanare cu Hristos Care, desi in ceruri, este in acelasi timp cu noi cu cea mai mare eficienta. Sfantul il poarta pe Hristos in el cu puterea nebiruita a iubirii Sale pentru mantuirea oamenilor. Sfantul reprezinta firea omeneasca curatita de zgura subumanului sau inumanului. Este indreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezinta firea omeneasca a carei transparenta restaurata lasa sa se stravada modelul de bunatate nemarginita, de putere si sensibilitate infinita care este Dumnezeul intrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu si personal devenit om, un pisc al unei inaltimi ametitoare dar si al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desavarsita in Dumnezeu. Este persoana angajata intr-un dialog pe deplin deschis si neincetat cu Dumnezeu si cu oamenii. Este transparenta clara a zorilor luminii divine eterne in care se va desavarsi umanitatea. Este reflexul maxim al umanitatii lui Hristos.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
"Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant"
Vocatia sfinteniei implinita in vietile sfintilor casatoriti
Sunt familii sfinte care au ajuns la aceasta "nunta" inca din viata lor, dobandind nu numai cununa casniciei, ci si "cununa cea nevestejita a maririi dumnezeiesti", prin "cununa muceniciei".
Perioadele de persecutii din istoria bisericeasca au pus multe familii ale crestinilor in fata alegerii finale: sau pastrarea credintei, cu pretul sacrificarii - martiriul, sau pastrarea vietii in sanul familiei, cu pretul apostaziei. Nu era doar o alegere intre viata si moarte, ci una dublata de sacrificiul familiei: sot sau sotie, parinti si copii; in aceasta situatie se dadea proba iubirii lui Dumnezeu in duhul cuvintelor Mantuitorului si a urmarii exemplului dat de Dumnezeu, Care pentru oameni Si-a dat pe Fiul Cel Unul Nascut spre jertfire: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37).
Sfintii Esperie si Zoe
Sfintii Esperie si Zoe (secolele I-II), praznuiti la 2 mai, fiind cumparati ca robi de un pagan din cetatea Attilia din Pamfilia si supusi la chinuri pentru credinta lor, au fost intariti in lupta de curajul celor doi copii ai lor - Chiriac si Teodul.
"Vazand curajul vitejesc al copiilor in mijlocul chinurilor acelora, parintii lor s-au intarit pentru intrecere. Pana la urma toti patru au fost aruncati intr-un cuptor arzand. Sfantul Nicolae al Jicei, in Proloagele de la Ohrid, spune ca in acel cuptor, «dupa rugaciunile de multumire, si-au dat sufletele in mana Domnului. Trupurile lor au ramas intregi, neatinse de foc»".
Sfintii Timotei si Mavra
Sfintii Timotei si Mavra (secolul al III-lea), care au trait in tinutul Tebaidei din Egipt, praznuiti la 3 mai, au scris cu sangele martiriului lor o pagina de iubire conjugala sfanta, vrednica de urmat, si de iubire pentru Dumnezeu.
Din invidie fata de viata lor plina de iubire si de armonie, au fost parati la dregatorul pagan: "Vazand cum intreg satul se bucura pentru ei si cum erau de iubiti, unii dintre sateni au inceput sa pizmuiasca fericita pereche. Pizmuirea i-a dus curand la uneltiri dracesti impotriva lui Timotei si a Mavrei. Stiind ca Arrian, carmuitorul tinutului, era un infocat idolatru, ce nu ar fi lasat vreun crestin pe care l-ar fi aflat sa-i scape viu din maini (fara numai daca acela ar fi tradat pe Hristos si ar fi jertfit idolilor), acei sateni au hotarat sa-i parasca pe cei doi dregatorului la numai douazeci de zile de la nunta lor".
Martiriul a inceput cu Fericitul Timotei, iar dragostea lor a fost folosita ca prilej si motiv de lepadare de Hristos: "Cand turbatul dregator si-a dat seama ca nu-l poate nicidecum schimba pe Timotei prin chinuire, i-a venit in gand s-o cheme pe Mavra, sotia lui Timotei, nadajduind ca ea, cu sfaturile ei de tanara si chipesa nevasta, sa-l faca sa primeasca a se lepada de Hristos si a jertfi idolilor.
La inceput tiranul s-a prefacut a fi bun cu ea, lingusind-o in orice chip. A sfatuit-o sa se impodobeasca si i-a spus de planul sau ca ea sa-l indemne pe Timotei sa se lepede de credinta lui. El i-a spus: «O, Mavra, am auzit ca nici douazeci de zile nu au trecut de cand te-ai maritat cu sotul tau, acel nefericit Timotei. Este rusinos ca credinta lui sa stea in calea desfatarii voastre cu o minunata viata impreuna. Deci, du-te asa cum esti impodobita si sunt incredintat ca tu vei avea puterea sa-l indupleci sa mi se supuna, astfel ca sa nu-ti pierzi sotul inainte de a fi gustat desfatarile casniciei»".
Raspunsul iubitei lui sotii a fost evanghelic: "Dupa ce l-a vazut pe Timotei, cu indraznire a spus dregatorului ca si ea era crestina si gata sa sufere mucenicia pentru adevarata credinta. Iata ce familie sfanta, pe care nici necazul, nici grijile, nici prigonirea, nici primejdia, nici taierea nu era in stare s-o desparta de Domnul!".
La numai douazeci de zile dupa ce s-au unit unul cu altul in Taina Nuntii, s-au nuntit, prin mucenicie, cu Mirele-Hristos: "Cand nici unul dintre acele chinuri nu a izbutit sa slabeasca hotararea Mavrei de a ramane neclintita intru Hristos, turbatul tiran a raspuns la fel ca gloata din vechime cand a cerut ca Hristos sa se rastigneasca. El a poruncit ca Timotei si Mavra, fericita insotire de douazeci de zile, sa fie rastigniti unul in fata celuilalt pe lemn.
Deci, citetul Timotei si stralucita lui sotie, Mavra, multumira lui Dumnezeu ca i-a intarit in muncile cele infricosate. Spanzurati pe cruce, ei au trait inca noua zile. Sprijiniti in chip minunat de catre Domnul, se indemnau si se mangaiau unul pe celalalt si astfel nu au ajuns nicidecum sa-si piarda curajul ori sa slabeasca cu duhul, in ciuda tuturor durerilor indurate.
Una din Vieti adauga: "Intinsi astfel in agonia mortii, inaintea ochilor lor impaienjeniti s-a ivit o slavita vedenie de ingeri, facandu-le semn si aratand catre scaunele din cer, alaturi de Iisus Hristos, pentru Care au murit". In a zecea zi ei si-au dat sufletele Domnului, plecand in marea calatorie vesnica impreuna, un suflet in doua trupuri".
Sfintii Emilia si Vasile cel Batran
Sfintii Emilia si Vasile cel Batran, parinti a zece copii, dintre care noua au ajuns la varsta matura, iar trei au fost episcopi (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie al Nyssei, Sfantul Petru al Sevastiei), raman un model, o icoana care a devenit inca din viata lor Biserica-Mireasa a lui Hristos.
Sfantul Grigorie de Nazianz, vorbind la ingroparea iubitului lui prieten, Sfantul Vasile cel Mare, afirma: "Unirea parintilor sai - partasi intru unimea virtutii tot pe cat si in unirea trupeasca - a fost deosebita in multe alte chipuri, precum darnicia catre saraci, primirea strainilor, curatia sufleteasca ivita din infranare, daruirea unei parti din averile lor lui Dumnezeu. Dar imi pare ca cel mai mare si mai vestit semn osebitor al casniciei lor a fost faptul de a fi avut asemenea copii minunati. Negresit ca basmele elinilor au pilde de parinti cu multi copii sau cu copii minunati. Dar noi insine am cunoscut aceasta pereche, ale carei insusiri, chiar fara a tine seama de faptul ca erau parintii unor astfel de copii, ar fi fost de ajuns pentru slavita lor faima. Si tot asa, maretia copiilor lor, chiar fara propria lor stralucire in virtute, i-ar fi facut sa intreaca pe toti oamenii. Caci daca unul sau doi din urmasii lor ar fi ajuns oameni alesi, am fi putut pune acest fapt pe seama firii lor; dar, cand toti sunt deosebiti, vrednicia si lauda se cuvin in chip limpede celor ce i-au crescut. Aceasta se vadeste prin blagoslovitul numar (de copii ai lor) care au fost preoti si fecioare (adica traind ca niste calugarite), si prin aceia care, casatorindu-se, nu au ingaduit ca vreun lucru din casnicia lor sa-i impiedice a ajunge la aceeasi faima intru virtute. Astfel ca ei au facut ca deosebirea dintre ei sa tina doar de starea casatoriei, si nu de felul vietuirii".
In Viata Macrinei, Sfantul Grigorie al Nyssei descrie casatoria parintilor sai si arata cum tatal lui a fost ocrotitorul vietii si al curatiei (sophrosynes) mamei sale; "Maica noastra era deosebit de virtuoasa si dorea a-si pastra fecioria, petrecandu-si intru neprihanire intreaga viata. Dar era orfana, lipsita de amandoi parintii, iar faima frumusetii sale starnise multor tineri dorinta de a se insura cu ea. A inceput a se teme ca, de nu se va marita de bunavoie cu unul dintre ei, ar putea ajunge prada unei satanice silnicii si a fi rapita de vreunul dintre cei raniti de frumusetea ei. Deci, a pimit a se marita cu cel ce avea o fire cu totul aleasa - cu Vasile, tatal nostru - ca sa-l aiba ocrotitor al vietii curatiei sale".
Sfintii Andronic si Iunia
Sfintii Andronic si Iunia (sec. I) sunt pomeniti de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani ca vestiti intre apostoli: "Spuneti inchinaciuni lui Andronic si Iuniei, rudelor mele si sotilor mei intru robie, care sunt vestiti intre apostoli, care si mai inainte de mine au fost intru Hristos" (Rom. 16, 7).
Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza acest verset astfel: "Aceasta arata de asemenea ca o lauda; iar ceea ce urmeaza e inca si mai mult astfel. Si cum anume? Si sotilor mei intru robie. Caci aceasta mareata vestire este cununa cea mai mare. Dar acest barbat (adica Sfantul Pavel) a fost necontenit in mijlocul vrajmasilor, vazand sulite din toate partile si sabii ascutite, si osti, si razboaie. Si intrucat e cu putinta ca pe atunci Andronic si Iunia sa fi impartit cu el multime de primejdii, ii numeste "soti intru robie". Apoi si alta lauda le aduce: care sunt vestiti intru apostoli. Dar socotiti ce mare lauda este aceasta - a fi numit intre cei mai vestiti dintre apostoli! Dar erau vestiti din pricina faptelor si desavarsirilor lor".
Sfintii Nicandru si Daria
Sfintii Nicandru si Daria (secolul al III-lea), praznuiti la 8 iunie, sunt un alt exemplu de urmare totala a lui Hristos: "Sfantul Nicandru a avut fericirea de a dobandi o sotie ce s-a dovedit a fi viteaza si credincioasa in ceasul celei mai mari incercari. Pe cand era dus inaintea dregatorului, sotia sa, Daria, il urma si il imbarbata cu aceste cuvinte: "Stapane, sa nu cumva sa jertfesti dracilor. Uita-te in sus catre cer si cugeta la minunata frumusete de acolo, pe care o vei castiga prin aceste scurte chinuri".
Auzind cuvintele sotiei lui Nicandru, dregatorul Maxim s-a rastit la ea: "Femeie ticaloasa, vrei ca sotul tau sa moara?" Ea a raspuns: "As vrea ca prin aceasta moarte sa poata trai in viata cea fara de moarte si nesfarsita". Pentru aceasta, ea a fost azvarlita in temnita".
Sfanta Daria s-a aratat in fata martiriului sotului ei cu adevarat ostas al lui Hristos: "Putin inainte ca Sfantul Nicandru sa fie decapitat, nobila si cu adevarat buna sa ajutatoare s-a apropiat de el si i-a spus: «Fii viteaz, fii tare, caci cununa dreptatii te asteapta. Acuma sunt fericita, caci ma voi numi sotie de mucenic»".
Sfantul Marchian
Desigur, unii soti ramasi in viata au devenit "sot sau sotie de mucenic", dar pe altii suferinta i-a biruit, neputand duce impreuna cu cel chinuit aceasta cruce grea: Sfantul Marchian era tovarasul de suferinta al Sfantului Nicandru; insa, in vreme ce Sfantul Nicandru era incurajat si imbarbatat de sfanta lui sotie, Sfantul Marchian a fost si mai mult sfasiat de dragostea pentru sotie si copil in fata martiriului: "Sotia lui Marchian ii urma cu baietelul in brate, strigand dupa ei: "De ce mi-ai spus sa nu ma tem pentru viitorul tau cand am venit la voi in temnita?" Dar Marchian, infranandu-si simtamintele, i-a raspuns: "Nu te apropia de mine".
Cu mintea ratacita de durere, ea alerga si-l tragea de mantie si, punandu-i copilul la picioare, striga: "Barbate, de nu ti-e mila de mine, uita-te la bietul copil, la dragalasul prunc! Nu face din mine o vaduva si din el un orfan cu incapatanarea ta!".
Marchian ii ruga pe cei din jur sa o dea de o parte, zicand: "Va rog, despartiti-ne, ca sa-mi plinesc mucenicia". Atunci un crestin pe nume Zotic l-a prins de mana si i-a spus: "Fii curajos, omule, si lupta lupta cea buna, si dobandeste-ti cununa!". Marchian a raspuns: "Lasa-mi mana si ia-o pe a sotiei mele si, tragand-o inapoi, adu-i mangaiere. Ia pruncul de la picioarele mele si pune-i-l in brate, si tine-o departe pana se va sfarsi totul. Nu trebuie sa ma vada murind".
Chinurile despartirii de pruncul care ii statea la picioare, pentru a fi induplecat - ne spune haghiograful- au fost mai grele si decat chinurile mortii: "Apoi mucenicul si-a luat copilasul in brate si, privind catre cer, l-a blagoslovit, zicand: "Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil in grija Ta deosebi". Biata femeie a fost luata cu multa greutate. Fara indoiala, aceasta incercare a fost mai grea pentru Marchian decat chinurile mortii".
***
Iubirea este cea care-i uneste pe soti unul cu altul si pe amandoi cu Dumnezeu; iubirea este insusire dumnezeiasca: "Iubire! Insusire dumnezeiasca esti tu, fiindca Dumnezeu este iubire; pentru aceasta, cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el. Iubirea este dispozitia cea buna a sufletului, care-l face sa nu mai doreasca nimic din cele ce sunt in afara de cunoasterea lui Dumnezeu. Cel ce primeste erosul dumnezeiesc le dispretuieste pe toate cele pamantesti si calca peste toate placerile lumii".
Aceasta iubire si alipire de Dumnezeu i-a facut pe sfinti sa biruie suferintele muceniciei sau sa se lepede de lumea aceasta prin nevointa duhovniceasca sau martiriu duhovnicesc. De aceea pe sotii crestini nu numai ca nu-i desparte aceasta iubire, dar ii si uneste mai mult si se iubesc atat de mult in Dumnezeu, incat iubirea lor o daruiesc lui Dumnezeu, ca darul lor cel mai de pret. Ei stiu ca nu pot intra in Imparatia lui Dumnezeu ca sot si sotie, ci ca mire si mireasa, si se lasa "raniti" de dragostea lui Dumnezeu si de Dumnezeu.
"Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu au fost atrasi spre erosul Sau de harul ce lucreaza in inima curata, dupa ce harul s-a descoperit sufletului si l-a atras catre Dumnezeu. Cel indragostit de Dumnezeu a fost indragit el mai intai de Domnul si apoi L-a indragit la randu-i. S-a facut mai intai fiu al iubirii si apoi L-a indragit pe Tatal cel ceresc".
Poate nu intamplator, la pomenirile pe care le face preotul la Vohodul Mare, atunci cand sunt pomeniti cei adormiti, lipsesc sotii si sotiile: "pe toti cei adormiti dintr-o rudenie cu noi: stramosi, mosi, parinti, frati, surori, fii si fiice.." pentru ca sotii si sotiile, pentru a intra in Imparatia Cerurilor, trebuie sa devina mire si mireasa ai lui Hristos.
Cantarea Cantarilor depaseste limitele iubirii pur omenesti, pandite de capcanele patimilor, unind in "iubirea cea adevarata" fecioria ascetica cu iubirea dintre mire si mireasa.
"Simbolistica din Cantarea Cantarilor, care a ocupat atata loc in ermeneutica Parintilor, nu se limiteaza la simpla alegorie. In persoana femeii iubite, intreaga Biserica se intrupeaza in ochii barbatului: corpul si frumusetea fizica a femeii sunt recapitularea frumusetii si a adevarului lumii, ale creatiei in intregime. Dar experienta acestei imediatitati fundamentale este asigurata numai de "iubirea cea adevarata" a jertfirii pe cruce si a daruirii ascetice de sine.
Din acest punct de vedere, putem intelege ca fecioria ascetica a calugarilor nu este ceva contrar sau fundamental diferit de casatorie, ci e realizarea plenara a adevarului acesteia, cea mai mare valorizare existentiala posibila a ei.
"Fecioria este eros-ul dezbracat de necesitatea naturala a dorintei si a placerii, e acelasi eros care altoieste casatoria pe viata Imparatiei. Drumul ce duce la adevarata feciorie si la adevarata casatorie este acelasi: abnegatia prin cruce si daruirea ascetica de sine. De aceea, Biserica isi recunoaste sfintii (pe ghizii care conduc pe calea comuna a vietii "dupa adevar", desavarsirile intrupate ale "scopului" ei ultim) mai cu seama in persoana ascetilor. Iar daca printre sfintii Bisericii sunt si cateva persoane casatorite, nu plinatatea amorului lor fizic, nici "casatoria lor perfecta" au facut din ei roadele dintai ale Imparatiei (dupa cum nici celibatul ascetilor nu le asigura, el singur, acestora sfintenia), ci asceza lor si imitarea de catre ei a crucii lui Hristos".
Parintele Vasile Gavrila
Sunt familii sfinte care au ajuns la aceasta "nunta" inca din viata lor, dobandind nu numai cununa casniciei, ci si "cununa cea nevestejita a maririi dumnezeiesti", prin "cununa muceniciei".
Perioadele de persecutii din istoria bisericeasca au pus multe familii ale crestinilor in fata alegerii finale: sau pastrarea credintei, cu pretul sacrificarii - martiriul, sau pastrarea vietii in sanul familiei, cu pretul apostaziei. Nu era doar o alegere intre viata si moarte, ci una dublata de sacrificiul familiei: sot sau sotie, parinti si copii; in aceasta situatie se dadea proba iubirii lui Dumnezeu in duhul cuvintelor Mantuitorului si a urmarii exemplului dat de Dumnezeu, Care pentru oameni Si-a dat pe Fiul Cel Unul Nascut spre jertfire: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37).
Sfintii Esperie si Zoe
Sfintii Esperie si Zoe (secolele I-II), praznuiti la 2 mai, fiind cumparati ca robi de un pagan din cetatea Attilia din Pamfilia si supusi la chinuri pentru credinta lor, au fost intariti in lupta de curajul celor doi copii ai lor - Chiriac si Teodul.
"Vazand curajul vitejesc al copiilor in mijlocul chinurilor acelora, parintii lor s-au intarit pentru intrecere. Pana la urma toti patru au fost aruncati intr-un cuptor arzand. Sfantul Nicolae al Jicei, in Proloagele de la Ohrid, spune ca in acel cuptor, «dupa rugaciunile de multumire, si-au dat sufletele in mana Domnului. Trupurile lor au ramas intregi, neatinse de foc»".
Sfintii Timotei si Mavra
Sfintii Timotei si Mavra (secolul al III-lea), care au trait in tinutul Tebaidei din Egipt, praznuiti la 3 mai, au scris cu sangele martiriului lor o pagina de iubire conjugala sfanta, vrednica de urmat, si de iubire pentru Dumnezeu.
Din invidie fata de viata lor plina de iubire si de armonie, au fost parati la dregatorul pagan: "Vazand cum intreg satul se bucura pentru ei si cum erau de iubiti, unii dintre sateni au inceput sa pizmuiasca fericita pereche. Pizmuirea i-a dus curand la uneltiri dracesti impotriva lui Timotei si a Mavrei. Stiind ca Arrian, carmuitorul tinutului, era un infocat idolatru, ce nu ar fi lasat vreun crestin pe care l-ar fi aflat sa-i scape viu din maini (fara numai daca acela ar fi tradat pe Hristos si ar fi jertfit idolilor), acei sateni au hotarat sa-i parasca pe cei doi dregatorului la numai douazeci de zile de la nunta lor".
Martiriul a inceput cu Fericitul Timotei, iar dragostea lor a fost folosita ca prilej si motiv de lepadare de Hristos: "Cand turbatul dregator si-a dat seama ca nu-l poate nicidecum schimba pe Timotei prin chinuire, i-a venit in gand s-o cheme pe Mavra, sotia lui Timotei, nadajduind ca ea, cu sfaturile ei de tanara si chipesa nevasta, sa-l faca sa primeasca a se lepada de Hristos si a jertfi idolilor.
La inceput tiranul s-a prefacut a fi bun cu ea, lingusind-o in orice chip. A sfatuit-o sa se impodobeasca si i-a spus de planul sau ca ea sa-l indemne pe Timotei sa se lepede de credinta lui. El i-a spus: «O, Mavra, am auzit ca nici douazeci de zile nu au trecut de cand te-ai maritat cu sotul tau, acel nefericit Timotei. Este rusinos ca credinta lui sa stea in calea desfatarii voastre cu o minunata viata impreuna. Deci, du-te asa cum esti impodobita si sunt incredintat ca tu vei avea puterea sa-l indupleci sa mi se supuna, astfel ca sa nu-ti pierzi sotul inainte de a fi gustat desfatarile casniciei»".
Raspunsul iubitei lui sotii a fost evanghelic: "Dupa ce l-a vazut pe Timotei, cu indraznire a spus dregatorului ca si ea era crestina si gata sa sufere mucenicia pentru adevarata credinta. Iata ce familie sfanta, pe care nici necazul, nici grijile, nici prigonirea, nici primejdia, nici taierea nu era in stare s-o desparta de Domnul!".
La numai douazeci de zile dupa ce s-au unit unul cu altul in Taina Nuntii, s-au nuntit, prin mucenicie, cu Mirele-Hristos: "Cand nici unul dintre acele chinuri nu a izbutit sa slabeasca hotararea Mavrei de a ramane neclintita intru Hristos, turbatul tiran a raspuns la fel ca gloata din vechime cand a cerut ca Hristos sa se rastigneasca. El a poruncit ca Timotei si Mavra, fericita insotire de douazeci de zile, sa fie rastigniti unul in fata celuilalt pe lemn.
Deci, citetul Timotei si stralucita lui sotie, Mavra, multumira lui Dumnezeu ca i-a intarit in muncile cele infricosate. Spanzurati pe cruce, ei au trait inca noua zile. Sprijiniti in chip minunat de catre Domnul, se indemnau si se mangaiau unul pe celalalt si astfel nu au ajuns nicidecum sa-si piarda curajul ori sa slabeasca cu duhul, in ciuda tuturor durerilor indurate.
Una din Vieti adauga: "Intinsi astfel in agonia mortii, inaintea ochilor lor impaienjeniti s-a ivit o slavita vedenie de ingeri, facandu-le semn si aratand catre scaunele din cer, alaturi de Iisus Hristos, pentru Care au murit". In a zecea zi ei si-au dat sufletele Domnului, plecand in marea calatorie vesnica impreuna, un suflet in doua trupuri".
Sfintii Emilia si Vasile cel Batran
Sfintii Emilia si Vasile cel Batran, parinti a zece copii, dintre care noua au ajuns la varsta matura, iar trei au fost episcopi (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie al Nyssei, Sfantul Petru al Sevastiei), raman un model, o icoana care a devenit inca din viata lor Biserica-Mireasa a lui Hristos.
Sfantul Grigorie de Nazianz, vorbind la ingroparea iubitului lui prieten, Sfantul Vasile cel Mare, afirma: "Unirea parintilor sai - partasi intru unimea virtutii tot pe cat si in unirea trupeasca - a fost deosebita in multe alte chipuri, precum darnicia catre saraci, primirea strainilor, curatia sufleteasca ivita din infranare, daruirea unei parti din averile lor lui Dumnezeu. Dar imi pare ca cel mai mare si mai vestit semn osebitor al casniciei lor a fost faptul de a fi avut asemenea copii minunati. Negresit ca basmele elinilor au pilde de parinti cu multi copii sau cu copii minunati. Dar noi insine am cunoscut aceasta pereche, ale carei insusiri, chiar fara a tine seama de faptul ca erau parintii unor astfel de copii, ar fi fost de ajuns pentru slavita lor faima. Si tot asa, maretia copiilor lor, chiar fara propria lor stralucire in virtute, i-ar fi facut sa intreaca pe toti oamenii. Caci daca unul sau doi din urmasii lor ar fi ajuns oameni alesi, am fi putut pune acest fapt pe seama firii lor; dar, cand toti sunt deosebiti, vrednicia si lauda se cuvin in chip limpede celor ce i-au crescut. Aceasta se vadeste prin blagoslovitul numar (de copii ai lor) care au fost preoti si fecioare (adica traind ca niste calugarite), si prin aceia care, casatorindu-se, nu au ingaduit ca vreun lucru din casnicia lor sa-i impiedice a ajunge la aceeasi faima intru virtute. Astfel ca ei au facut ca deosebirea dintre ei sa tina doar de starea casatoriei, si nu de felul vietuirii".
In Viata Macrinei, Sfantul Grigorie al Nyssei descrie casatoria parintilor sai si arata cum tatal lui a fost ocrotitorul vietii si al curatiei (sophrosynes) mamei sale; "Maica noastra era deosebit de virtuoasa si dorea a-si pastra fecioria, petrecandu-si intru neprihanire intreaga viata. Dar era orfana, lipsita de amandoi parintii, iar faima frumusetii sale starnise multor tineri dorinta de a se insura cu ea. A inceput a se teme ca, de nu se va marita de bunavoie cu unul dintre ei, ar putea ajunge prada unei satanice silnicii si a fi rapita de vreunul dintre cei raniti de frumusetea ei. Deci, a pimit a se marita cu cel ce avea o fire cu totul aleasa - cu Vasile, tatal nostru - ca sa-l aiba ocrotitor al vietii curatiei sale".
Sfintii Andronic si Iunia
Sfintii Andronic si Iunia (sec. I) sunt pomeniti de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani ca vestiti intre apostoli: "Spuneti inchinaciuni lui Andronic si Iuniei, rudelor mele si sotilor mei intru robie, care sunt vestiti intre apostoli, care si mai inainte de mine au fost intru Hristos" (Rom. 16, 7).
Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza acest verset astfel: "Aceasta arata de asemenea ca o lauda; iar ceea ce urmeaza e inca si mai mult astfel. Si cum anume? Si sotilor mei intru robie. Caci aceasta mareata vestire este cununa cea mai mare. Dar acest barbat (adica Sfantul Pavel) a fost necontenit in mijlocul vrajmasilor, vazand sulite din toate partile si sabii ascutite, si osti, si razboaie. Si intrucat e cu putinta ca pe atunci Andronic si Iunia sa fi impartit cu el multime de primejdii, ii numeste "soti intru robie". Apoi si alta lauda le aduce: care sunt vestiti intru apostoli. Dar socotiti ce mare lauda este aceasta - a fi numit intre cei mai vestiti dintre apostoli! Dar erau vestiti din pricina faptelor si desavarsirilor lor".
Sfintii Nicandru si Daria
Sfintii Nicandru si Daria (secolul al III-lea), praznuiti la 8 iunie, sunt un alt exemplu de urmare totala a lui Hristos: "Sfantul Nicandru a avut fericirea de a dobandi o sotie ce s-a dovedit a fi viteaza si credincioasa in ceasul celei mai mari incercari. Pe cand era dus inaintea dregatorului, sotia sa, Daria, il urma si il imbarbata cu aceste cuvinte: "Stapane, sa nu cumva sa jertfesti dracilor. Uita-te in sus catre cer si cugeta la minunata frumusete de acolo, pe care o vei castiga prin aceste scurte chinuri".
Auzind cuvintele sotiei lui Nicandru, dregatorul Maxim s-a rastit la ea: "Femeie ticaloasa, vrei ca sotul tau sa moara?" Ea a raspuns: "As vrea ca prin aceasta moarte sa poata trai in viata cea fara de moarte si nesfarsita". Pentru aceasta, ea a fost azvarlita in temnita".
Sfanta Daria s-a aratat in fata martiriului sotului ei cu adevarat ostas al lui Hristos: "Putin inainte ca Sfantul Nicandru sa fie decapitat, nobila si cu adevarat buna sa ajutatoare s-a apropiat de el si i-a spus: «Fii viteaz, fii tare, caci cununa dreptatii te asteapta. Acuma sunt fericita, caci ma voi numi sotie de mucenic»".
Sfantul Marchian
Desigur, unii soti ramasi in viata au devenit "sot sau sotie de mucenic", dar pe altii suferinta i-a biruit, neputand duce impreuna cu cel chinuit aceasta cruce grea: Sfantul Marchian era tovarasul de suferinta al Sfantului Nicandru; insa, in vreme ce Sfantul Nicandru era incurajat si imbarbatat de sfanta lui sotie, Sfantul Marchian a fost si mai mult sfasiat de dragostea pentru sotie si copil in fata martiriului: "Sotia lui Marchian ii urma cu baietelul in brate, strigand dupa ei: "De ce mi-ai spus sa nu ma tem pentru viitorul tau cand am venit la voi in temnita?" Dar Marchian, infranandu-si simtamintele, i-a raspuns: "Nu te apropia de mine".
Cu mintea ratacita de durere, ea alerga si-l tragea de mantie si, punandu-i copilul la picioare, striga: "Barbate, de nu ti-e mila de mine, uita-te la bietul copil, la dragalasul prunc! Nu face din mine o vaduva si din el un orfan cu incapatanarea ta!".
Marchian ii ruga pe cei din jur sa o dea de o parte, zicand: "Va rog, despartiti-ne, ca sa-mi plinesc mucenicia". Atunci un crestin pe nume Zotic l-a prins de mana si i-a spus: "Fii curajos, omule, si lupta lupta cea buna, si dobandeste-ti cununa!". Marchian a raspuns: "Lasa-mi mana si ia-o pe a sotiei mele si, tragand-o inapoi, adu-i mangaiere. Ia pruncul de la picioarele mele si pune-i-l in brate, si tine-o departe pana se va sfarsi totul. Nu trebuie sa ma vada murind".
Chinurile despartirii de pruncul care ii statea la picioare, pentru a fi induplecat - ne spune haghiograful- au fost mai grele si decat chinurile mortii: "Apoi mucenicul si-a luat copilasul in brate si, privind catre cer, l-a blagoslovit, zicand: "Doamne, Dumnezeule Atotputernic, ia acest copil in grija Ta deosebi". Biata femeie a fost luata cu multa greutate. Fara indoiala, aceasta incercare a fost mai grea pentru Marchian decat chinurile mortii".
***
Iubirea este cea care-i uneste pe soti unul cu altul si pe amandoi cu Dumnezeu; iubirea este insusire dumnezeiasca: "Iubire! Insusire dumnezeiasca esti tu, fiindca Dumnezeu este iubire; pentru aceasta, cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el. Iubirea este dispozitia cea buna a sufletului, care-l face sa nu mai doreasca nimic din cele ce sunt in afara de cunoasterea lui Dumnezeu. Cel ce primeste erosul dumnezeiesc le dispretuieste pe toate cele pamantesti si calca peste toate placerile lumii".
Aceasta iubire si alipire de Dumnezeu i-a facut pe sfinti sa biruie suferintele muceniciei sau sa se lepede de lumea aceasta prin nevointa duhovniceasca sau martiriu duhovnicesc. De aceea pe sotii crestini nu numai ca nu-i desparte aceasta iubire, dar ii si uneste mai mult si se iubesc atat de mult in Dumnezeu, incat iubirea lor o daruiesc lui Dumnezeu, ca darul lor cel mai de pret. Ei stiu ca nu pot intra in Imparatia lui Dumnezeu ca sot si sotie, ci ca mire si mireasa, si se lasa "raniti" de dragostea lui Dumnezeu si de Dumnezeu.
"Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu au fost atrasi spre erosul Sau de harul ce lucreaza in inima curata, dupa ce harul s-a descoperit sufletului si l-a atras catre Dumnezeu. Cel indragostit de Dumnezeu a fost indragit el mai intai de Domnul si apoi L-a indragit la randu-i. S-a facut mai intai fiu al iubirii si apoi L-a indragit pe Tatal cel ceresc".
Poate nu intamplator, la pomenirile pe care le face preotul la Vohodul Mare, atunci cand sunt pomeniti cei adormiti, lipsesc sotii si sotiile: "pe toti cei adormiti dintr-o rudenie cu noi: stramosi, mosi, parinti, frati, surori, fii si fiice.." pentru ca sotii si sotiile, pentru a intra in Imparatia Cerurilor, trebuie sa devina mire si mireasa ai lui Hristos.
Cantarea Cantarilor depaseste limitele iubirii pur omenesti, pandite de capcanele patimilor, unind in "iubirea cea adevarata" fecioria ascetica cu iubirea dintre mire si mireasa.
"Simbolistica din Cantarea Cantarilor, care a ocupat atata loc in ermeneutica Parintilor, nu se limiteaza la simpla alegorie. In persoana femeii iubite, intreaga Biserica se intrupeaza in ochii barbatului: corpul si frumusetea fizica a femeii sunt recapitularea frumusetii si a adevarului lumii, ale creatiei in intregime. Dar experienta acestei imediatitati fundamentale este asigurata numai de "iubirea cea adevarata" a jertfirii pe cruce si a daruirii ascetice de sine.
Din acest punct de vedere, putem intelege ca fecioria ascetica a calugarilor nu este ceva contrar sau fundamental diferit de casatorie, ci e realizarea plenara a adevarului acesteia, cea mai mare valorizare existentiala posibila a ei.
"Fecioria este eros-ul dezbracat de necesitatea naturala a dorintei si a placerii, e acelasi eros care altoieste casatoria pe viata Imparatiei. Drumul ce duce la adevarata feciorie si la adevarata casatorie este acelasi: abnegatia prin cruce si daruirea ascetica de sine. De aceea, Biserica isi recunoaste sfintii (pe ghizii care conduc pe calea comuna a vietii "dupa adevar", desavarsirile intrupate ale "scopului" ei ultim) mai cu seama in persoana ascetilor. Iar daca printre sfintii Bisericii sunt si cateva persoane casatorite, nu plinatatea amorului lor fizic, nici "casatoria lor perfecta" au facut din ei roadele dintai ale Imparatiei (dupa cum nici celibatul ascetilor nu le asigura, el singur, acestora sfintenia), ci asceza lor si imitarea de catre ei a crucii lui Hristos".
Parintele Vasile Gavrila
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune ce crezi!