Părintele Miron Mihăilescu

L-am cunoscut pe Părintele Miron Mihăilescu cu câteva luni înainte de plecarea sa la Domnul, în 1998. Ne-a primit, pe mine şi (pe atunci) viitorul meu soţ într-un apartament simplu, modest, cu o dragoste care mi-a rămas în suflet peste ani însoţită de un alt cuvânt: dumnezeiască. Am văzut mai târziu că aşa era în general perceput Părintele de către cei cu care intra în contact, spunându-se despre dânsul că „a avut râvna de a iubi cu iubirea lui Dumnezeu“. Plin de o grijă dumnezeiască faţă de fiecare suflet în parte, Părintele predicator, duhovnic şi pictor a slujit în ultimii săi 30 de ani Sf. Liturghie în fiecare zi şi a trăit el însuşi iubirea pe care o propovăduia celorlalţi. Părintele Miron a trăit iubirea desăvârşită în primul rând în căsnicie, şi spunea mereu că iubirea nu trebuie să rămână închisă în familie, ci trebuie să crească şi să se reverse asupra oamenilor.


,,Când te uitai la el, vedeai o frescă bizantină. Figură lui era şi fără vârstă şi fără pătimire. Ca desprins din mizeria acestei lumi, trăia într-o meditaţie continuă, cerebral şi mistic deopotrivă. Un intelectual profund şi rafinat, din stirpea lui Stăniloae, căruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatică şi apoi secretar personal, sfetnic şi confident de nădejde. Semăna mult cu luminatul său profesor - aceeaşi cultură solid aşezată, aceeaşi călcătură subtilă a ideilor. Îl aştepta o strălucită carieră universitară, obţinuse chiar o bursă de excepţie la Berlin, dar brusc, ruşinându-se parcă de inteligenţa sa ieşită din comun, a renunţat la tot şi a hotărât să se retragă la ţară, simţind că vocaţia lui adevărată era să-i slujească pe cei umili, fără păstor."

Pr. Savu Popa




Omul zice atât de uşor "Facă-se voia Ta!", dar imediat o face pe a lui proprie

Rugăciunea nu e altceva decât atenţia necontenită la privirea Mântuitorului ce e aţintită cu toată dragostea Tatălui la tine. Mă gândesc de multe ori la Apostolul Ioan, când a relatat episodul întâlnirii lui Petru - după trădarea lui - cu Mântuitorul. Cum o fi suportat el privirea Mântuitorului care-l întreba tăcut: "Ce ai făcut, prietene, după cele multe făgăduite?" Omul zice atât de uşor "Facă-se voia Ta!", dar imediat o face pe a lui proprie. În fiecare clipă te afli în impasul acesta, pe muchie de cuţit între voia ta şi voia Lui, care numai ea îţi ştie binele adevărat şi ţi-l doreşte împlinindu-l pe loc, dacă-l asculţi pe Dumnezeu.
Mântuitorul a arătat pe cruce cum se face fulgerător trecerea de la: "Dacă se poate, ia de la Mine acest pahar, la: Fie Mie ca după voia Ta să treacă acest pahar!" A rostit atunci pe cruce: "Deci (traducerea veche) m-ai lăsat!, adică: m-ai lăsat să-ţi fac voia Ta, ai lăsat să se petreacă lucrul acesta teribil de mare şi frumos, de a-ţi face Eu voia Ta şi numai a Ta fiindcă nu există altceva mai bun de făcut în afară împlinirii voii Tale."
Şi să nu uităm, lucru de mare importantă, Mântuitorului nu i-a răspuns nimeni, după cum i s-a întâmplat şi lui Ioan Botezătorul, care aruncat fiind în închisoare, a fost lăsat singur să se descurce, fără vreo intervenţie din afară. Există un nivel, înainte de moarte, când te afli singur, absolut singur dar totuşi rămâi cu doi, trei, sau cu unul măcar, din cei pe care-i ştii că sunt permanent cu tine, şi de ei nu te mai desprinzi; ei te asistă tăcut şi sigur până la sfârşit...”


Mântuitorul iartă, dar nu scuză

„Le spun mereu credincioşilor că Mântuitorul nu scuză. Nu L-am văzut nicăieri, în Sfânta Scriptură, scuzând pe cineva. I-a spus El cuiva: „nu-i nimic dacă nu poţi chiar aşa, fiindcă Tatăl Meu e bun şi te iartă”? Dimpotrivă, ne-a poruncit: “Fiţi desăvârşiţi că Tatăl Meu!”. Nicăieri nu vom afla o alternativă. El îl iartă, dar nu-l scuză pe cel ce-şi socoteşte de mică importanţă greşeala. Mântuitorul nu îndreptăţeşte ascultarea de sine. Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatăl meu are dreptate. Nu voi, nici Eu, ci El. Tot aşa i-a spus şi lui Ioan Botezătorul: Să împlinim toată dreptatea, Eu şi cu tine - punându-se alături de Ioan, pe aceeaşi poziţie de ascultător al lui Dumnezeu. Întotdeauna m-a impresionat profund faptul acesta. Nu-L putem contrazice pe Tatăl, venind cu fel de fel de scuze!”
„Să avem grijă cum trăim fiecare clipă, dar mai ales clipa când ne trezim din somn, clipă în care ne luăm în primire pe noi înşine din mâna Lui Hristos, Care a zis: Eu sunt Învierea, Eu sunt viaţă în voi, în toate zilele şi-n toate clipele. Să vă îndreptaţi atenţia către Mine la fiecare bătaie a inimii, fiindcă ea bate deoarece Eu trăiesc în voi. Să trăiţi şi voi în Mine. “


Noi, preoţii, nu muncim destul

“Noi, preoţii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu. Ne mulţumim cu lauda lor la adresa noastră: „A spus frumos Părintele ce a spus“, după care ne ducem acasă şi mâncăm, tihnit, de amiaz. Să nu ne înşelăm: Până nu vezi oamenii ajunşi la starea de a nu mai putea trăi fără Sfânta Biserică, cu Tainele ei - înnoiţi în toată gândirea lor şi în fapte - să nu socoteşti că ai reuşit mare lucru! Este adevărat că în inima omului nu se vede şi se poate întâmpla ca uneori cineva să te asculte cu aşa interes de a desprinde ceva bun, încât să desprindă, din încâlcitele tale cuvinte, sensuri mai înalte decât ai avut de gând să comunici tu. Totu-i posibil, lucrarea lui Dumnezeu în om nu o ştie nimeni, dar nu ne putem culca pe urechea asta. Numai dacă inima ta, arsă de pipăirea Adevărului, ai dăruit-o fără rezerve semenilor pe care îi slujeşti ei îl vor întrezări pe Hristos în cuvântul şi în slujirea ta. Dacă inima ta, clipă de clipă, arde de uimire în faţa lucrării lui Dumnezeu, iar tu, fie şi întâlnindu-te doar cu cineva pe uliţă, îi răspunzi înflăcărat de interes dumnezeiesc la întrebarea pusă de el, omul acela se va duce pe drumul lui, uimit de ce-a auzit de la tine. Poate n-a înţeles ce i-ai spus, dar va zice aşa cum au zis oamenii şi de Mântuitorul, după ce L-au auzit vorbind: „Nimeni n-a vorbit ca omul acesta“. Nu înţeleseseră ei mare lucru, doar intuiseră că Omul Acela spunea adevărul şi vorba Lui avea putere. Ce fel de putere? Puterea de a trezi inimile la viaţă. Vorbea cu har de Arhipăstor, har din care se hrăneşte şi preoţia noastră. Dacă nu iroseşti clipele depărtându-te de Hristos şi arzi continuu în har, în orice moment şi în orice împrejurare te-ar aborda un om, răspunsul tău îi va aprinde şi lui inima”.