Dacă e ca vreodată omul să se bucure, să salte și să strige cu plăcere și să caute să grăiască un lucru mare și strălucit, și să-și dorească o măreție a gândirii, o frumusețe a limbii și o vigoare a cuvintelor, nu văd alt timp decât aceasta zi, în care un înger din cer a venit pe pământ aducând tot binele. Acum cerul se laudă, acum pământul se luminează, acum toată creația se bucură, și nu stă în afara sărbătorii nici Însuși Cel ce ține cerul. Ci toate cele prezente sunt o adevărată adunare de prăznuire, căci toate se adună pentru un singur chip al bucuriei, iar prin toate ne vine o singură strălucire: Ziditorul, cele zidite și însăși Mama Ziditorului, care L-a făcut părtaș al firii, adunărilor și prăznuirilor noastre.
Atunci când arhanghelul Gavriil i-a spus limpede (Fecioarei) că va naște pe Dumnezeu Însuși și i-a zis: "Și El va împărăți peste casa lui Israel în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit" (Luca 1,33), Ea a primit cuvântul cu bucurie, ca și cum ar fi aflat ceva obișnuit și nimic străin sau în dezacord cu purtările ei obișnuite. Și cu un glas fericit, cu un suflet curat de tulburări și cu gânduri de seninătate a spus :"Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! " (Luca 1,38).
A spus aceasta, iar cuvintelor le-a urmat fapta: "Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi" (In 1,14). Și dându-I lui Dumnezeu un glas, primește de acolo Duhul creator al trupului acela egal cu Dumnezeu. Glasul ei a fost un glas al puterii (Ps 67,34), a zis David, și astfel Cuvântul Tatălui e plămădit de glasul unei mame, iar Ziditorul e creat de glasul unei creaturi. Și așa cum "Dumnezeu a zis 《Să fie lumină!》Și s-a făcut lumină" (Fc 1,3), așa odată cu glasul Fecioarei a răsărit Lumina cea adevărată și s-a unit cu trup și a fost purtat în pântec Cel ce a venit să lumineze pe tot omul ce vine în lume (In 1,9).
O, glas sfânt! O, cuvinte care puteți un lucru atât de mare! O, comoară a unei inimi care cu puține cuvinte ne-a revărsat o grămadă de lucruri bune! Aceste cuvinte au făcut pământul cer, au golit iadul de cei legați în el, a făcut cerul să fie locuit de oameni, a unit pe îngeri cu oamenii, a armonizat un singur cor al celor cerești și celor pământești în jurul Celui ce este amândouă aceste lucruri: unul [Dumnezeu] fiind, iar altul [om] făcându-Se.
Ce mulțumire să-ți fie adusă de noi pentru aceste cuvinte?
Cum să ne adresăm ție, de care nimic omenesc nu este vrednic? Căci cuvintele noastre vin din cele ce sunt, dar tu ai întrecut mai presus de orice covârșire lumea toată. Iar dacă trebuie să-ți aducem cuvinte, cred că ele trebuie să fie lucrul îngerilor, al unei minți de heruvim, al unor limbi de foc. De aceea aducându-ne aminte spre laudă de cele ale tale și cântând pe cât ne stă în putință mântuirea noastră, cerem mai apoi cu un glas îngeresc ca să sfârșim, cinstind tot cuvântul nostru, cu adresarea (arhanghelului Gavriil) : " Bucură-te, cea cu har dăruită! Domnul este cu tine! " (La 1,28). Pe Care pregătește-ne să-L sălășluim în noi înșine și noi, ca să putem purta nu numai cu cuvântul, dar și cu fapta cele ce sunt spre slava Lui și lauda ta, cea care L-ai născut pe El, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
(Din carte Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea își a secolului XIV: Grigorie Palau, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, de diac. Ioan I. Ică jr., studii și texte)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune ce crezi!