Falsa evlavie...

Un subiect delicat, la care este greu să te referi, căci orice afirmaţie este rodul unei judecăţi. Şi dacă despre cele ce sunt evident rele, din toate punctele de vedere şi pentru toţi, te mai încumeţi să zici ceva, despre ceva bun şi cerut tuturor spre lucrare, te temi să te pronunţi.
Orice lucrare a cuiva trebuie judecată prin duhul în care a fost făcută şi cum oamenilor le rămâne necunoscut acest lucru, singurul judecător nu poate fi decât Dumnezeu.
Faptele de evlavie exterioară pe care, vrem, nu vrem, le vedem la semenii noştri trebuie privite şi ele în duhul lor. Nouă ni se pare sau bănuim că sunt făcute cu duh de smerenie sau cu duh de mândrie, dar ce garanţie avem că ochiul nostru nu este deschis de un duh rău? De aceea, cel mai bine este să nu avem ochi pentru ce face altul, iar cele ce le voi scrie să fie privite de fiecare ca atenţionare pentru sine, fără să se gândească la altcineva.
Poate exista, desigur, din păcate, şi falsă evlavie; falsă sau măcar prost înţeleasă. Ceea ce o falsifică este slava deşartă aşteptată de la oamenii în faţa cărora trecem drept oameni evlavioşi.
Străduinţa unora de a o ascunde de oameni poate merge până la nebunia pentru Hristos. Sfinţii Părinţi spun că la judecată vom avea de dat răspuns cu privire la diferenţa dintre ceea ce i-am făcut pe oameni să creadă despre noi şi ceea ce suntem în realitate. Chiar dezinteresându-ne de părerea celor din jur, evlavia noastră mai poate fi falsificată de mulţumirea de sine.
Slava deşartă este o cauză mai grosolană, dar mulţumirea de sine este foarte subţire. Se păcătuieşte prin ea pe de o parte pentru că ne atribuim nouă ceea ce face harul lui Dumnezeu - chiar dacă există motiv de mulţumire (citeşte recunoştinţă), nu există şi de automulţumire - iar pe de altă parte pentru că uşor mulţumirea de sine devine preţuire de sine, iar aceasta mândrie, care va cere şi slava deşartă.
Ce forme de falsă evlavie putem întâlni în Biserică?
Închinarea îndelungată în faţa icoanelor, plasarea în primele locuri, rostirea rugăciunilor cu voce tare, cântarea făcută astfel încât să fim auziţi de toţi, spre a dovedi nu atât că avem voce - căci aceasta poate fi mândrie neevlavioasă - cât că ştim slujbele, că suntem casnici ai lui Dumnezeu. Cei care ştiu şi vor să cânte să meargă la strană, cu învoirea preotului. Nu putem cânta în mijlocul unor credincioşi care vor să asculte strana şi preotul, rugându-se în inima lor. Nu au venit să ne asculte pe noi. De fapt, aşa cum nu se vorbeşte, în biserică nici nu se cântă, nu se mormăie ceea ce intonează strana. În biserică se cântă numai cât cere ritualul, la strană, aşa cum a hotărât preotul să decurgă slujba. Nu cântăm din proprie iniţiativă, dacă nu ne-a cerut preotul. Mai ales femeile, nu au ce căuta nici în strană dacă preotul nu a cerut acolo un cor mixt. În biserică trebuie să fim cât mai smeriţi, să trecem cât mai neobservaţi. Pentru aceasta trebuie să stăm acolo unde cere rânduiala bisericii. O femeie care stă la strană sau în dreapta bisericii, cu bărbaţii, atrage atenţia şi nu e bine. Cei care prin asemenea comportamente simt vreo bucurie pe care nu ar gusta-o prin simpla participare la slujbă sau sunt căzuţi în pietism sau sunt înşelaţi prin mândrie. Citeam în memoriile unei visarioniste ce bine s-a simţit după o asemenea cântare în biserică. Ce amăgire! Lucrarea harului este tainică şi neaşteptată, subtilă şi discretă, tară conştienta prezenţei sale ca o consecinţă de bucurie în urma unor acţiuni ale noastre. Mulţumirea de sine că ai făcut pentru Dumnezeu mai mult decât alţii, cântând în Biserică, făcând metanii, trecând pe la icoane intră la înşelarea descrisă mai sus. Mulţumirea de sine aduce preţuirea de sine, aceasta cere sau nădăjduieşte că are şi preţuirea celor din jur, ceea ce este slavă deşartă, formă a mândriei din noi.
O altă formă este statul în genunchi tot timpul, ca să ne arătăm, probabil, mai pocăiţi decât alţii, dar stânjenindu-i pe alţii, fără să ne intereseze că alţii nu au loc nici în picioare. Chiar când ştim că trebuie stat în genunchi, când împrejurările nu permit, să arătăm dragoste pentru cei din jur şi să stăm şi noi în picioare. Despre aceasta trebuie spus în primul rând că dacă se doreşte o nevoinţă mai mare, cel mai greu este să stai nemişcat în picioare. Din vieţile unor sfinţi avem mărturii că aşa stăteau în Biserică şi aşa se stă şi acum la Sfântul Munte Athos. Un părinte athonit a zis că cine stă în genunchi în timpul slujbelor este gâdilat de lene.
Confirmare o fac cei care cum vin în Biserică, indiferent dacă momentul slujbei o cere sau nu, se aşază pe jos, dar nu în genunchi, adică pe rotule şi cu spatele drept, ci pe călcâie, ca musulmanii, de parcă Biserica ar fi moschee. Evident că a sta aşa este mai comod decât în picioare sau în genunchi. Se stă aşa dintr-o neputinţă, nu din evlavie. Unii se mai prosternează şi la pământ, deranjând în mod evident pe alţii şi făcând în public ceea ce ar trebui să facă acasă, unde se poate sta în genunchi şi se pot bate metanii până se face groapă în pământ. Dacă am sta acasă tot timpul în genunchi, dacă am face tot timpul metanii şi închinăciuni, poate că ne-ar fi îngăduit să facem aşa şi în Biserică. Dar dacă acasă facem mai puţin, nu este bine să facem în public mai mult.
În sfârşit, regula de aur în Biserică este să te uiţi la ce fac cei din jur şi să nu faci excepţie prin nimic, ca să nu ne arătăm mai buni.
Uneori este greu de separat falsa evlavie de superstiţie.
De exemplu, din ce cauză, oare, unii se înghesuie să pună ei tămâie în cădelniţă când preotul cădeşte biserica. Poate din evlavie, ca să aducă jertfă lui Dumnezeu. Dar este falsă evlavie, căci toată jertfa se aduce la uşa altarului, inclusiv tămâia, ca preotul când o foloseşte mai întâi să o binecuvânteze. Poate e superstiţie, li se pare că astfel participă şi ei la cădire, împărţind vrednicia cu preotul sau li se pare că aşa este mai primită jertfa lor decât oferind-o ca toţi oamenii la uşa altarului. Parcă tot a egoism seamănă.
În sfârşit, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci se face numai când preotul din altar sau cântăreţul de la strană invocă numele Sfintei Treimi. Despre cei care fac întruna la cruci, ba unii le mai şi numără pe degetele celeilalte mâini, deci nici nu se mai gândesc la ce fac, un mare duhovnic român contemporan zice că fac gimnastică. Acelaşi lucru zice despre metaniile şi închinăciunile repetate şi fără rost, adică făcute când nu trebuie.
Şi mai vezi pe unii care ţin să fie primii cât mai în faţă, făcând mulţime de cruci şi de metanii în văzul tuturor, cântând sau rostind tare ca să se audă vocea lor deasupra celorlalţi, când Biserica ne învaţă că lucrarea harului este mai bogată în cel smerit care stă ultimul într-un colţ, nimic zicând şi nimic făcând la vedere, ci totul în inima lui.