Donjunani şi Ciocioline-ierom Savatie

IEROMONAH SAVATIE BASTOVOI

Donjunani şi Ciocioline

Unul din evenimentele obişnuite ale timpurilor noastre a fost alegerea porno-starului Ciociolina în Parlamentul Italiei. Aceasta denotă starea în care se află societatea noastră, nu pentru că ar fi vorba de o noutate în istoria omenirii, ci pentru că idealurile ruşinoase de cândva, depăşite pentru o vreme de bunul simţ creştin, se întorc acum în societate în forma lor cea mai vulgară.

Tinerii se gândesc că dacă desfrânează sau se droghează şi sparg carapacea stânjenitoare a moralei ajung la libertate. Filosofia lui Jim Morisson, care sună chiar aşa: “Dacă până şi câinii se iubesc când voiesc şi unde voiesc, de ce n-ar fi şi oamenii la fel”, nu este o soluţie. Atunci când îmbrăţişăm o concepţie existenţială, e bine mai întâi să-i vedem rezultatele chiar pe patronul ei. Filozofii similare, care făgăduiesc eliberarea, găsim la Nietzche, Morisson, Kurt Cobain, dar toţi au sfârşit-o foarte prost, fie că au înnebunit, fie că s-au sinucis. Dacă cineva crede că a te sinucide e mare lucru sau că a înnebuni e interesant se înşeală. Eu însumi am fost unul din adolescenţii teribili, “artişti” de liceu, care îşi închipuie că a fi nebun e ceva extraordinar, după ce au citit Arthur Rimbauld sau Eugen Ionescu, dar am încetat să mai cred astfel după ce am fost internat la Socola pe când aveam 18 ani. Una este să priveşti “Zbor de-asupra unui cuib de cuci” şi alta este să îmbraci pijamalele acelea vărgate. Numai un om care nu a fost niciodată în comă poate crede că sinuciderea te eliberează şi numai un tinerel care nu a fost închis niciodată într-o casă de nebuni şi tratat fără voia lui poate spune că nebunia e interesantă. Libertatea trebuie să te ferească în primul rând de nebunie şi boală. A fi liber înseamnă a nu putea fi şantajat cu nimic.

Oamenii suferă pentru că nu sunt liberi. Fiecare îşi închipuie că pentru a fi liber are nevoie de ceva, Salvador Dali zicea că pentru a fi liber e nevoie să fii puţin multimilionar. În fine, fiecare crede că ştie de ce are nevoie pentru a fi liber.

Dar ce înseamnă a fi liber? Cred că fiecare e de acord că nu poţi fi liber dacă depinzi de un om. Dacă depinzi de doi oameni, eşti de două ori mai neliber. Iar dacă depinzi de anumite împrejurări, eşti şi mai puţin liber decât dacă ai depinde de toţi oamenii luaţi la un loc. Însă şi mai neliber vei fi dacă motivul dependenţei tale se află în tine însuţi, ca un cancer care creşte tot timpul.

Cunosc o femeie cu o boală de ochi care m-a impresionat. Acesteia i se usucă pupilele şi din cauza asta trebuie să-şi pună nişte picături speciale, foarte scumpe, altfel orbeşte pur şi simplu. Pe mine m-a cutremurat gândul cât de mult depinde această femeie de acele picături. Cred că pe oricine ideea de dependenţă îl îngrozeşte. Am văzut filme sau cel puţin am auzit de spasmele pe care le are un narcoman dacă nu îşi ia doza. Am văzut beţivi în criză. Nu ne plac, nu vrem să fim ca ei. Dar trebuie să ştim că şi beţia şi drogurile sunt numai forme de a scăpa de suferinţa singurătăţii. O altă formă, mai puţin condamnată, tocmai pentru că e cea mai răspândită, este desfrânarea.

Medicii tratează de alcoolism şi narcomanie, însă nimeni nu te vindecă de boala desfrâului, dimpotrivă, ţi se oferă afrodisiace. Da, desfrânarea are toate caracteristicile unei boli: provoacă durere, poate fi mortală, te izolează de societate şi îţi distruge viaţa. O femeie desfrânată îşi provoacă răni organice în timpul avortului, iar dacă foloseşte contraceptive, îşi dereglează activitatea hormonală, îşi deformează trupul şi se îmbolnăveşte. O elevă de liceu, dacă o apucă pe această cale, devine insuportabilă pentru părinţi şi părinţii pentru ea, nu mai este capabilă să înveţe şi este un ghem de nemulţumire, adică suferă ca orice bolnav, ea nu mai este aptă de comunicare, singura ei comunicare devine cea sexuală cu partenerul său. Dar cine vrea să se convingă că aceasta este o boală, să ia obiectul desfrânării şi va vedea că spasmele narcomanului şi umilinţa alcoolicului sunt nimic pe lângă criza desfrânatului.

Oamenii au ajuns să fie nişte prelungiri ale poftei. Lumea este un sanatoriu de bolnavi care se folosesc unii pe alţii ca medicament pentru boala lor. De aceea ei au nevoie unii de alţii. Ei sunt nedespărţiţi, legaţi între ei ca nişte ocnaşi cu lanţurile poftei. Dar ceea ce este mai cutremurător este că nu pofta reiese din noi, ci noi reieşim din ea. Industria de unelte de satisfacere a plăcerii, de păpuşi gonflabile şi vibratoare ne descoperă tirania poftei în sine. Pofta şi-a căpătat un statut independent, dominându-ne din iraţionalitatea sa devoratoare. În epoca sex-shopurilor, noi asistăm la personificarea poftei, dincolo de orice idee de cuplu sau lege a perpetuării. Când tânărul, din cauza filmelor şi a afişelor cu care trăieşte, îşi începe viaţa în doi după o perioadă lungă de onanism, celălalt devine pentru el un substitut al masturbării. De aceea generaţia Coca-Cola îşi schimbă atât de uşor partenerii, pentru că ei nu mai pot resimţi sentimentul de cuplu şi, practic, se masturbează între ei. Aici nu mai poate fi nici un fel de adâncime, dispare până şi gelozia. Nu în zadar o păpuşă gonflabilă costă de la 100 de dolari în sus, pe când o basarabeancă frumoasă costă în Chişinău 5 dolari, dar şi mai uşor o iei pe degeaba.

Dar să zicem că pentru fetele de azi e o mândrie să valoreze mai ieftin decât o bucată de gumă. Dar dacă cineva e capabil de mândrie, trebuie să fie capabil şi de ruşine. Dacă te mândreşti cu un iubit care se satisface singur, dacă nu te vede o săptămână, sau se culcă cu alta, e foarte straniu. Dacă te mândreşti că eşti frumoasă, dar în acelaşi timp te umileşti în acest hal, e şi mai straniu. Atunci care ar putea fi vreun motiv pentru care să te ruşinezi? Te ruşinezi că nu ai fost în barul cutare, pentru că e scump? Te ruşinezi când nu ştii cine e reprezentat pe un nenorocit de poster? Te ruşinezi, ţi-aş spune, să o îmbrăţişezi pe mama ta, dacă trece din întâmplare pe lângă gaşca voastră, pentru că e de modă veche…

Pentru ce acest mit al femeii emancipate sexual? El nu poate avea urmări bune într-o societate în subconştientul căreia, vrei nu vrei, persistă urmările moralei creştine. Nu zic că populaţia noastră este religioasă, ci tocmai poate pentru că îi lipseşte sensibilitatea orientalilor, de la care ne-a parvenit setea de femei “emancipate”. Aceia cred că ating prin actul acuplării nişte stări spirituale, ei îşi distrug în numele unor întâlniri cu monştri spirituali sentimentul geloziei şi al fidelităţii, dar omul european, chiar şi cel necreştinat, nu poate împăca gelozia din el nici pentru cea mai mare satisfacţie. Dimpotrivă, cu cât mai mare este plăcerea, cu atât creşte şi gelozia. Se petrece atunci un fenomen paradoxal: bărbatul vrea să aibă o femeie “emancipată”, chiar o răpeşte de la alţii, dar nu suportă ca cineva să se atingă de femeia lui. La început el o acceptă, pentru că mândria lui prostească îi spune că e mare şi tare dacă a putut cuceri o femeie dorită de toţi. El nu simte gelozie pentru bărbaţii care au fost cu femeia lui, deoarece crede că a furat-o de la cei de până la el şi că le este superior, cu timpul însă, după ce ea devine a lui, după ce i se lehămiseşte de ea, i se pare că cei de până la el, de fapt, i-au furat-o lui. Aşa apare situaţia străveche care mocneşte în majoritatea familiilor, ceea ce mulţi numesc simplu “nefericire”. Această nefericire trebuie învinsă la tinereţe

Trupul nu este o jucărie cu care te joci până o strici. Trupurile noastre sunt ca un fel de peşteră din Alibaba şi cei 40 de hoţi, spunem “Sesam deschide-te” când intrăm, iar după ce ne îmbătăm de ceea ce vedem acolo, uităm parola şi nu mai ştim să ieşim. Şi dacă am văzut trupuri fără suflare, care nu mai simt nici plăcere şi nici nu o mai provoacă, înseamnă că este altceva, nevăzut, care le face să se mişte şi să fie atrăgătoare. Acest altceva este sufletul. Doar el ne face să fim mai mult decât o păpuşă de gumă, dacă nu-l neglijăm. Altfel, am văzut, suntem chiar mai fără preţ decât păpuşile.

Noi trebuie să ne smulgem din labele reci ale lumii. Nu vă lăsaţi modelaţi de afişe şi acele teste idioate care sunt peste tot: “Vrei să ştii dacă eşti iubită? Vrei să ştii dacă eşti o persoană încrezută? Vrei să ştii dacă eşti un partener bun?” Aceste teste nu ne descoperă cine suntem, ci mai mult ne învaţă să fim ceea ce nu suntem. Cineva după aceea se foloseşte foarte mult de noi. Tinerii sunt prostuţi, ei iau în serios orice “secret” de a-l cunoaşte pe celălalt şi pe sine, mai ales când aceste secrete sunt prezentate sub forma savantă a unei psihologii sau filozofii.

Nu poţi să te laşi zombat în aşa măsură, este inuman. Cum poţi să te simţi măgulită când ţi se spune “iapă” sau “elefant”? Anume acesta este idealul pe care ţi-l propune Kama-Sutra. Dacă ţi-ar fi spus un coleg de clasă “iapo”, te supărai, iar dacă citeşti vreo porcărie care te face “femeie-iapă” sau “femeie-capră”, te crezi interesantă. Desigur, nu poate nimeni să-ţi interzică să fii iapă sau vacă, dar nu cred că este lucrul cel mai de cinste.

Tinerii se grăbesc să-şi “trăiască clipa”, e un lucru bun. Dar orice clipă trebuie trăită astfel încât să nu te lipsească de accesul la clipele care vor urma. Orice faptă necugetată rămâne pe faţa noastră ca un tatuaj. Atunci când tu, într-o anume clipă, voieşti să-ţi tatuezi un şerpişor pe obraz, gândeşte-te că s-ar putea să fie şi o clipă în care tu vei vrea să ai obrazul curat, dar nu vei mai putea. De aceea, orice faptă pe care o faci, de dragul libertăţii, vezi dacă nu cumva ea îţi închide uşile spre alte libertăţi, spre alţi oameni şi spre altă viaţă, pe care s-ar putea ca mai târziu, când vei înţelege mai multe, să le doreşti, dar nu vei mai fi liber să le ai. Viaţa nu este numai ceea ce vezi tu la o etapă dată, există o mulţime de vieţi paralele, fără îndoială, mai interesante decât monotonia teraselor şi a discotecilor, căci nu poate fi bucuria gloatei o bucurie evoluată, ea rămâne în zona grotescului şi a penibilului, în care nici unui om nu-i şade bine să rămână. A trăi clipa înseamnă a o proiecta în viitor, înseamnă a-ţi concentra tot ce ai mai bun în acea clipă. Şi cu cât viitorul acesta este mai îndepărtat, cu atât clipa este mai bogată şi mai intensă. Însă cei care se bucură desăvârşit de trăirea clipei sunt cei care au conştiinţa veşniciei, căci clipa lor nu ameninţă să se spargă, ca un balonaş de săpun, o dată cu venirea morţii.

Încă niciodată societatea nu a fost mai uniformă şi mai aplatizată decât azi. Şi tocmai tinerii, care erau întotdeauna focar al noutăţii şi al nonconformismului, au ajuns tagma cea mai conservatoare şi plicticoasă. Din viaţa lor au dispărut imprevizibilul şi aventura, au dispărut personalitatea şi curajul. Toţi poartă acelaşi fel de haine, ascultă acelaşi fel de muzică, poartă aceleaşi discuţii şi, ce e şi mai dezgustător, au acelaşi vocabular, care se reduce pe zi ce trece. Tinerii au până şi acelaşi mers şi aceleaşi gesturi: ţin într-un anume fel ţigara şi într-un anume fel sorb cafeaua, într-un anume fel îşi întorc capul când îi strigi, fie că eşti în New York, în Bucureşti sau la Moscova. Toată viaţa lor este o imitaţie a unor staruri, actori sau muzicanţi de duzină. Toată energia lor se cheltuieşte în repetiţii penibile a unor gesturi şi replici care le-au plăcut. Ei sunt umbre care cad de pe ecranele televizoarelor.

Astăzi e foarte original să fii om

Acum e vremea Donjuanilor şi a Ciociolinelor, însă a unor Donjuani şi Ciocioline triste. Acum nu mai este mare lucru nici să seduci pe cineva. Asta însemna ceva în societatea medievală, când domnea inchiziţia romano-catolică şi exista fantoma ideii de păcat. În Imperiul Bizantin, o desfrânată avea preţ dacă avea în palmares măcar un călugăr, că marinari poate seduce orişicine, însă astăzi, pentru că nu există moralitate, nu mai există piedici, nu mai înseamnă mare lucru nici donjuanismul, nici ciociolinismul. Când soţii îşi caută familii cu care fac schimb de parteneri, când o femeie e înapoiată dacă nu-şi înşeală soţul, cred că trebuie să îngropăm cu bine mitul lui Don Juan. Adio Donjuani şi Ciocioline, voi pur şi simplu nu mai aveţi condiţii să vă desfăşuraţi în epoca noastră, sunteţi un caz obişnuit, vă pierdeţi în mulţime şi nu mai treziţi nici admiraţie, nici ciudă, nici invidie.

Şi asta pentru că din societatea noastră dispar încetul cu încetul contrastele. Noţiunile de rău şi bine s-au amestecat indescifrabil. Jumătatea albă din semnul yinn şi yang al taoiştilor pare să se fi întunecat, doar bulinuţa albă mai licăreşte slab pe cerul negru al păcatului.