Plangerea lui Adam – de Sfantul Siluan Athonitul (fragment)

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc“. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:

Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!“

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:

“Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.

Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.“

Adam plangea:

“Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc.”

Dupa izgonirea din rai, Adam s-a imbolnavit cu sufletul si de intristare a varsat multe lacrimi. Tot asa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tanjeste dupa El si spune:

“Unde esti Tu, Doamne? Unde esti Tu, Lumina mea?

De ce Ti-ai ascuns fata Ta de la mine? De multa vreme sufletul meu nu Te mai vede si tanjeste dupa Tine si Te cauta cu lacrimi.“

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai vad in sufletul meu? Ce-L impiedica sa vieze in mine? Iata ce: nu este in mine smerenia lui Hristos si iubirea de vrajmasi.”

Dumnezeu este iubire nesaturata si cu neputinta de descris.

Adam mergea pe pamant si de multele sale suferinte plangea din inima, dar cu mintea se gandea la Dumnezeu; si cand trupul lui era neputincios si nu mai putea varsa lacrimi, chiar si atunci duhul lui ardea dupa Dumnezeu, pentru ca nu putea uita raiul si frumusetea lui; dar, mai mult decat orice, Adam iubea pe Dumnezeu si insasi aceasta iubire il atragea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slaba nu poate intelege cum tanjeai dupa Dumnezeu si cum purtai osteneala pocaintei.

O, Adame, tu vezi ca eu, copilul tau, ma chinui pe pamant; mic este focul in mine si iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, canta-ne cantarea Domnului, ca sufletul meu sa se veseleasca in Domnul si sa se lupte sa-L laude si sa-L slaveasca cum Il lauda in ceruri heruvimii si serafimii si cum toate cinurile ceresti ale Ingerilor Ii canta cantarea intre it -sfanta!

O, Adame, parintele nostru, canta-ne cantarea Domnului, ca tot pamantul sa te auda si toti fiii tai sa-si inalte mintea spre Dumnezeu si sa se bucure de rasunetul cantarii ceresti si sa uite amaraciunile lor pe pamant!”

Duhul Sfant e iubire si dulceata sufletului, mintii si trupului. Si cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela ziua si noaptea se avanta nesaturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru ca iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar cand sufletul pierde harul, atunci cauta din nou cu lacrimi pe Duhul Sfant.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela nu-L poate cauta cu lacrimi, si sufletul lui e neincetat framantat de patimi; mintea lui e ocupata cu ganduri pamantesti si nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici sa cunoasca pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfant. (…)


Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat cel dintai, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Lui fata de noi?“.

(in: “Sf. Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“, Editura Deisis, Sibiu

Un american convertit la Ortodoxie

- Domnule John Lincoln Downie, ce ne puteti spune despre copilaria si religia in care ati crescut?

- Am copilarit intr-un mic orasel din Pennsylvania, fiind nascut in sanul unei familii reformate prezbiteriene. Am urmat o scoala privata protestanta. Copilaria mea a fost aproape idilica. Sunt cel mai tanar dintre cei 5 frati ai mei. Ne-am inteles foarte bine intre noi, fiind in acelasi timp foarte diferiti. Intreaga mea familie este o familie protestanta linistita. Eu, in perioada colegiului, am devenit oarecum rebel. Revolta mea nu era intru totul rea. M-am revoltat impotriva a ceea ce se cheama „succes“ in societate si impotriva materialismului care a cuprins acum America intreaga.


- Cum ati cunoscut ortodoxia?

- Uneori simt ca as putea vorbi o saptamana intreaga despre cum am cunoscut Biserica Ortodoxa, insa incerc sa fiu concis. Tatal meu, bine informat si, in general, o persoana cu vederi largi, a vazut ca ma zbateam pe multe cai. El a observat totusi ca citeam si devenisem interesat de scrierile Parintilor Bisericii (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ignatie al Antiohiei) si de Istoria Bisericeasca a lui Eusebiu de Cezareea, carti pe care tocmai le adusese „pe langa casa“. El mi-a dat o carte scrisa de catre un protestant despre Biserica Ortodoxa, iar aceasta mi s-a parut foarte interesanta si destul de precisa. Cartea se numea Eastern Orthodoxy - a Western Perspective. Desigur ca ea continea cateva greseli in ceea ce priveste Ortodoxia, insa, cu toate acestea, mi-a starnit indeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiata manastire ortodoxa, care nu era alta decat ctitoria comuna a Parintelui Roman Braga si a Principesei Ileana a Romaniei (Maica Alexandra). Eram pentru prima oara intr-o biserica ortodoxa si am simtit dintr-o data plinatatea pacii si a gravitatii care domneau aici. Din acel moment am capatat un mare respect pentru Biserica Ortodoxa si am constatat, desi inca neclara in mintea mea, o mare diferenta intre aceasta si Biserica Catolica. Incetul cu incetul, in decursul a 2-3 ani, m-am indragostit pur si simplu de slujbele bisericesti ortodoxe si am simtit o dorinta puternica sa experimentez cat de putin viata monahala, pe de o parte din cauza ca nu eram prea copt in acel moment si, pe de alta parte, din cauza ca toti apropiatii mei erau protestanti ori catolici, in timp ce eu ma simteam in firea mea ortodox. Fiind foarte miscat de viata monahala, am mers in Athos, sperand sa-mi adancesc viata duhovniceasca, si, in acest demers, am fost incurajat de catre monahii athoniti sa primesc botezul. Fusesem botezat in tineretea mea ca protestant, dar cand am devenit ortodox in America, mi s-a spus, cu ingaduinta, sa primesc doar mirungerea. A fost o cumpana pentru mine, dar in cele din urma am hotarat ca ma voi boteza. Am locuit la Manastirea Cutlumus, unde am stat ca dokimos, iar parintii m-au botezat in mare, in locul numit Kaliagra, care inseamna „loc bun de pescuit“. Ce pot sa spun? Parintii sunt cu adevarat oameni sfinti. Am fost foarte intristat sa-i parasesc, dar in acelasi timp nu m-am simtit in stare sa devin un monah athonit. Acum nadajduiesc si ma rog ca, atunci cand va veni timpul sa parasesc aceasta lume, Tatal, Fiul si Duhul Sfant sa aiba mila de mine si sa-mi mai ingaduie sa gust din acel har si din acea pace. Va marturisesc ca, o saptamana dupa ce am primit botezul la Athos, am fost in cer. Va rog sa va rugati pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trairea de acel har.


- Ce ne puteti spune despre convertirea dumneavoastra?

- Eu cred intr-o convertire continua. Aceasta dureaza toata viata. Este un proces de trecere de la moarte la viata. Din nou simt ca as putea sa merg la nesfarsit. Atatea si atatea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu sa ma duca la hotararea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevarat ortodox? Cand imi privesc viata mea, nu cred ca as putea sa ma numesc pe mine crestin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a carui inima este rece si lipsita de caldura harului? Ma rog sa ma convertesc deplin inainte de moarte. Ca sa fiu putin mai concret, cand am inceput sa inteleg rugaciunea si sa ma rog mai mult, am realizat ca traditia ortodoxa a pastrat si a trait cea mai adanca experienta cu putinta a rugaciunii. Ea singura, in afara tuturor celorlalte Biserici, proclama ca Dumnezeu a devenit om pentru ca omul sa poata deveni Dumnezeu. Doar ea marturiseste ca teolog este acela care se roaga cu adevarat. Numai ea ne invata ca trebuie sa ne eliberam pe noi insine de propriile preconceptii despre Dumnezeu pentru a ne apropria de El. Numai Biserica Ortodoxa ne invata ca mintea are nevoie sa fie unita cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptura si, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxa le pastreaza fara greseala.


- Intalnirea dumneavoastra cu manastirea Maicii Alexandra credeti ca v-a dat un imbold spre a cunoaste mai mult ortodoxia romaneasca? Cum ati ajuns in Romania?

- Aceasta este o alta intrebare grea si mi-ar trebui mult timp ca sa raspund. Insa voi fi scurt si la obiect. Am intalnit cativa romani pe cand eram in Grecia, si am simtit dorinta sa vizitez Romania, ori chiar sa merg sa studiez teologia aici. Am ramas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism si doream sa ma apropii de sfinti adevarati. Auzisem despre Parintele Cleopa si Parintele Sofian, precum si despre N. Steinhardt - crestini adevarati. Cand am intalnit-o pe Camelia, cu care acum sunt casatorit, am hotarat in cele din urma sa vin in Romania si sa vad „cum stau lucrurile“.


- Cum privesc americanii ortodoxia?

- America este dominata de polemica dintre protestanti si catolici, dar lumea pare deschisa si spre o alta alternativa. In general, Biserica Ortodoxa este vazuta mai degraba ca o parte a confesiunii catolice. Cei mai multi protestanti (si chiar unii catolici) considera aceasta ca fiind o simpla subdiviziune a confesiunii catolice. Cu toate acestea, am auzit de la multi oameni ca Biserica Ortodoxa castiga pe zi ce trece tot mai multi credinciosi din mediile protestante ori catolice. Biserica Ortodoxa este la loc de cinste printre multi americani, pentru ca ea este intemeiata cu adevarat in Hristos si bine ancorata in realitate.


- Cum vedeti acum lucrurile in Romania?

- Am fost bine primit la Facultatea de Teologie. In primul an am stat la camin, iar colegii mei de camera au fost la inaltime. Nu am mai cunoscut alti romani cu care sa mananc atatia cartofi prajiti... Oamenii au fost foarte ajutatori si m-au incurajat. Pentru mine a fost o emotie de nedescris sa am profesori ai caror parinti spirituali au fost in puscarii pentru dragostea lor fata de Hristos. Am fost uluit pur si simplu. L-am vazut pe Parintele Sofian, am stat putin de vorba si cu Parintele Iustin Parvu. Am profesori care i-au avut duhovnici pe Parintele Staniloae si pe Parintele Sofian. Uneori sunt suparat, nu pot sa pricep cum multi nu inteleg ce mare cinste este sa ai astfel de oameni in mijlocul tau! Parintii Galeriu, Staniloae, Sofian, Cleopa, Ilie Lacatusu, Arsenie Boca nu au murit - ei sunt cu Dumnezeu! Nu ma bucur ca ei sunt romani, ci ma bucur ca ei sunt sfinti!


- Se poate face o comparatie intre societatea americana crestina si lumea ortodoxa romaneasca?

- Nu vreau sa accentuez diferentele, oamenii sunt oameni peste tot in lume, dar cred ca nu-i asa de greu sa spunem ca, spiritual vorbind, Romania este bogata, in timp ce America este saraca. Materialismul este foarte avansat acolo. In scolile publice nu se poate vorbi despre Iisus Hristos. Daca cineva ar dori sa-L intalneasca pe Iisus Hristos, in America, are mii de posibilitati sa se rataceasca si sa ajunga aiurea. Succesul financiar este extrem de tentant, insa lumea afacerilor din America este foarte necredincioasa. Asta ca o ironie. Exista o foarte mare putere, o rea gandire care a patruns America, si ea poate sa fie mai rea decat comunismul. In ateismul comunist se spunea: „Dumnezeu nu exista, n-ar trebui sa credeti in El!“. In America se spune: „Nu este o problema daca Dumnezeu exista ori daca El nu exista, toate religiile sunt la fel, ceea ce este important este dragostea - daca ganditi ca religia d-voastra este cea adevarata, probabil ca sunteti un fanatic“. In comunism, crestinii au fost crunt persecutati, ceea ce demonstreaza ca liderii tarilor comuniste au realizat puterea religiei. In America, religiei nu i s-a permis sa faca diferente. Guvernul spune ca este „neutru“. Romanii se intorc acum catre Dumnezeu pentru ca nu au altceva, dar iata ca ei au lucrul cel mai important! Un adevarat test pentru Romania va fi atunci cand, dupa intrarea in UE, isi va mai putea pastra credinta ortodoxa...


- Ce planuri de viitor aveti?

- Am incercat sa nu-mi mai fac alte planuri, din cauza ca ele se schimba si lucrurile vin cum nici nu te astepti. As vrea sa stau in Romania pana la terminarea studiilor si sper sa ma implic in cateva traduceri. Exista o sete spirituala in America, printre tineri, dar cei mai multi se pierd asa de adanc in droguri, in ocultism si in alte lucruri stranii... Poate doar cuvintele acelora care au gustat nemurirea in inchisori ar putea vorbi sufletelor lor, asa cum mi-au vorbit si mie...


A consemnat Gheorghita Ciocioi
Lumea credintei, anul II, nr. 3(8)

Cum şi când să ne împărtăşim

Interviu cu Ep. Ilarion Alfeev despre cum şi când să ne împărtăşim
traducerea făcută de rusnac mircea

Episcopul Ilarion (Alfeev) al Vienei şi Austriei


- Prea Sfinţite, cât de des se poate şi trebuie să se împărtăşească creştinul cu Sfintele Taine?

- În Eparhia mea, mereu mă străduiesc să subliniez că esenţa vieţii duhovniceşti a creştinului şi a întregii Biserici este anume Euharistia, Liturghia, Sfânta Împărtăşanie. Împărtăşania Euharistică este acea piatră, pe care este zidită toată comunitatea creştină. Eu observ că acolo unde nu există o împărtăşire continuă, unde oamenii se apropie de Sfântul Potir doar la marile sărbători sau doar în cazuri deosebite, este foarte greu sau chiar imposibil de a constitui o comunitate bisericească unită, pentru că nu există temelia pe care ea ar putea fi zidită. Fără această temelie este imposibil să construieşti o familie unită, care este chemată să fie „mica biserică”, ea putând fi astfel doar în cazul când toţi membrii familiei se vor împărtăşi în mod regulat. Din acest motiv, în predicile mele eu îndemn credincioşii să se împărtăşească cât de des posibil şi cred că, în principiu, fiecare creştin are dreptul să se împărtăşească la fiecare liturghie la care este prezent, cu condiţia, desigur, să respecte normele bisericeşti, pentru ca viaţa sa să corespundă vieţii morale, pe care a stabilit-o Biserica. Dacă toate aceste condiţii sunt respectate, atunci nu există nici un impediment pentru ca creştinii să se împărtăşească la fiecare liturghie.

Mai mult decât atât, eu cred că prezenţa la fiecare liturghie fără a ne împărtăşi este un nonsens eclesiologic. Cuvintele Mântuitorului, pe care le pronunţă preotul în timpul Liturghiei „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi”, cuvintele diaconului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” sunt adresate tuturor celor prezenţi în Biserică, şi nu doar unei categorii de oameni, care, de exemplu, s-au pregătit de Sfânta Împărtăşanie. Desigur, trebuie să evităm extremele şi, desigur, e important ca omul, după cuvintele Apostolului Pavel, cu consideraţie să primească Sfintele Taine ale Lui Hristos, pentru ca împărtăşirea să nu devină o formalitate, rutină, ca nu cumva creştinul prin împărtăşania deasă să aibă sentimentul unei deprinderi faţă de această Taină mare. Însă subliniez încă o dată că împărtăşirea deasă trebuie să reprezinte baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. Îmi este greu să-mi închipui viaţa mea fără împărtăşanie măcar o dată în săptămână. Într-un anumit sens eu trăiesc de la o duminică la alta, de la o sărbătoare la alta. Anume împărtăşirea dă putere pentru a deveni creştin.

- Prea Sfinţite, conform statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, există un şir de rugăciuni înainte de împărtăşire, pe care trebuie să le rostească creştinul înainte de a primi această taină. Dacă luăm în considerare ritmul în care trăiesc acum majoritatea oamenilor, în special tinerii, este destul de complicat de a citi toate aceste rugăciuni. Drept consecinţă, mulţi nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pentru că nu pot, în mare parte, să se pregăeascăi corespunzător pentru primirea Euharistiei.

- În primul rând, nu există nici un statut oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse care ar fi vorbit despre rugăciunile care trebuie citite înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cărţile de rugăciune există „Rugăciuni înainte de Împărtăşanie”, spre acestea şi trebuie să ne orientăm. Ele însă nu reprezintă o parte a ciclului liturgic şi nicăieri nu sunt menţionate în tipicon, dar totodată constituie un complet de rugăciuni care au fost scrise pe parcursul mai multor secole şi care îl ajută pe creştin să se orienteze şi îl pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine. Eu cred că citirea acestor rugăciuni o dată în săptămână, în ajun de duminică, când creştinul se pregăteşte pentru a primi Sfânta Euharistie, nu cere mult timp şi nu constituie mari sacrificii. Cred că şi învăţătorii, şi elevii, şi muncitorii, şi educatoarele de la creşe pot găsi timpul necesar pentru a citi rugăciunile respective. Dacă însă sunt în criză de timp, atunci pot scurta aceste rugăciuni. Esenţa nu este în a citi un şir de rugăciuni, ci în a ne cerceta şi pregăti pentru primirea Dumnezeieştilor Taine. În anumite cazuri este mai de folos să citeşti doar o rugăciune, de câteva ori la rând, rar, meditând asupra fiecărui cuvânt, decât să citeşti toată pravila având mintea risipită.

Există o tradiţie de a citi canoane şi acatiste înainte de primirea Sfintei Euharistii, unii duhovnici chiar o impun creştinilor pe care îi păstoresc. Se vorbeşte că înainte de împărtăşanie trebuie să citeşti minimum 3 canoane, un acatist şi plus la asta Pravila Înainte de Sfânta Împărtăşanie. Personal neg aceste cerinţe. În primul rând, nici nu tipic bisericesc nu le menţionează, este doar o tradiţie. În al doilea rând, dacă un creştin vrea să citească aceste canoane şi acatiste şi are timp suficient pentru a o face, atunci e un lucru bun, dar să stabileşti aceste rugăciuni ca o normă obligatorie pentru a primi Euharistia, este o mare greşeală. În acest fel noi îndepărtăm creştinii să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, lipsindu-i de ceea ce reprezintă inima şi baza vieţii creştine – Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

- Prea Sfinţite, există de asemenea o practică de a posti înainte de împărtăşanie 3 zile. Dacă credinciosul se împărtăşeşte săptămânal, rezultă că el este obligat să postească începând cu ziua de miercuri până sâmbătă. Pentru mulţi aceasta nu este posibil.

- Răspunsul la această întrebare, ca şi la alte întrebări cu conţinut asemănător, trebuie căutat în tipicul bisericesc. Unde este menţionat în tipicon post în zilele fără post? Nu găsim. Care alt tipic acceptat de Biserică şi aprobat de ea menţionează aceste posturi? Nu găsim. Creştinului care se împărtăşeşte rar, care nu respectă posturile, care e îndepărtat de Biserică îi este folositor înainte de a se împărtăşi să postească câteva zile. Dar dacă oamenii respectă posturile stabilite de Biserică: anume patru posturi în an, miercurile şi vinerile de peste an, atunci cred că nu e necesar să ţină alte posturi. Mai mult, dacă veţi deschide catehismele ortodoxe editate în sec. XX şi folosite până astăzi în calitate de manuale în anumite seminarii, veţi observa că Biserica catolică este acuzată că a stabilit post în zilele de sâmbătă. Acolo se vorbeşte de faptul că postul în zilele de sâmbătă contravine regulilor bisericeşti. În acest fel, creştinii care respectă postul şi tipicul bisericesc nu e necesar să adauge alte „reguli”. Eu aş recomanda acestor persoane, dacă postesc în zilele de miercuri şi vineri, în zilele de duminică şi sărbători cu linişte să se împărtăşească cu Sfintele Taine.