Când şi cum să ne împărtăşim

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi­aţi‑vă![1]

Ce îndemn călduros! Ce in­vitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de bi­serică” (în comparaţie cu majori­tatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămâ­nem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpâ­nului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fie­care Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâm­plă, mă întreb care mai este ros­tul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi ni­meni nu „bea”?! Pentru ce mai să­vârşim atunci Liturghia în fi­ecare duminică sau chiar în fie­care zi?! Şi acum o ultimă între­bare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în­vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?

În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântu­ito­rul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.

Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cu­vinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mân­tuitorul Şi‑a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31‑32), iar aceasta, pentru a ară­ta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la cu­ră­ţi­rea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legă­mânt), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o sin­gură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51)[2].

Nu intră în preocuparea studiului de faţă prezentarea învă­ţăturii Bisericii despre Sfânta Jertfă, despre realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele („efec­tele”) Sfintei Euharistii în viaţa omului. Despre această pro­ble­mă s‑a scris mult, chiar dacă mai mult teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică, adică în ce măsură atitu­di­nea noastră concretă vizavi de împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.

I

De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au vă­zut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încu­nunare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medi­cament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doc­tor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan ecle­sio­lo­gic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într‑adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”[3], dar în plan personal, îm­părtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sor­tită eşecului.

Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită ade­seori că Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea pă­catelor” (Matei 26:26‑28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”[4]. Ni­meni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n‑a scăpat de pă­cat şi de patimile generate de el. Dar singura posibi­litate de rea­lizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care‑L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Po­că­inţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei ade­vărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.

Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de‑a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Dom­nului[5], dar nu îm­pli­nise nici cea mai mică parte a cano­nului ce‑l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s‑a îm­părtăşit cu Sfintele Taine în bi­se­rica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocă­iască.[6] Deci Sfânta Maria nu a ne­gli­jat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi‑a conce­put pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa‑zi­sul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egip­teanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s‑au împărtăşit rar.

Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect:sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o ne­voinţă as­cetică[7]. De aceea considerăm necesară prezentarea în­vă­ţă­tu­rii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vizavi de această pro­blemă, fă­când abstracţie de orice interpretări inovatoare sco­lastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom ar­gu­menta prin texte li­turgice şi patristice, nu prin sofisme şi ra­ţio­namente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Bise­rica!

II

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Li­tur­ghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului.[8] Ca dovadă, atât textul Sfin­tei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Li­turghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de ori­gine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi ex­cep­ţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să re­gle­men­teze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretă­rile celor mai importanţi canonişti bizantini şi moderni.

Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu‑se Sfânta Liturghie, nu s‑ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑ar spune‑o, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală şi a fă­cut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jert­fă ca şi când nu ar fi validă.[9] Theodor Balsamon, canonist bi­zantin şi patriarh al Antiohiei (secolul al XII‑lea), vede în această dis­poziţie canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie,[10] cu excepţia ce­lor opriţi cano­nic şi a celor ce au un „motiv binecuvântat”.

În mod surprinzător însă această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare şi la cele inferioare ale cle­rului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în Cano­nul imediat următor – 9 Apostolic –, care spune: Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile (Apos­tolul şi Evanghelia – n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se excomu­nice ca făcând neorânduială în Biserică.[11] Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică îna­inte de sfârşitul slujbei. Canoniştii bizantini însă (Balsamon, Aris­ten, Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mi­re­nilor de a se împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându‑le astfel: „Să se afuri­seas­că (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugă­ciu­nea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.[12]

Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit, excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euha­ristie potrivit unei neorânduieli”[13], iar Canonul 80 Trulan (691‑692) cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s‑a lipsit de Sfin­tele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl pre­vede şi Canonul 11 de la Sardica (343).

Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.

Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care teoretic au voie să se împărtăşească[14], preotul ros­teşte (în taină) următoarele: …Dă celor ce se roagă împreună cu noi [cu preoţii – n.n.] să‑Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtă­şească cu Sfintele Tale Taine…[15], iar în alt loc preotul spune ast­fel: În­vred­niceşte‑ne să neîmpărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi în­fricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi du­hovniceşti me­se, spre lăsarea păcatelor…[16]Să remarcăm fap­tul că la Litur­ghia care se săvârşeşte aproape în toate zilele de pes­te an preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se îm­părtăşi el singur, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că po­po­rul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în afara lor, când aproape nimeni dintre mi­reni nu se apropie de Potir. Există însă şi anumite „texte li­tur­gice clasice” care arată caracterul comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:

Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…, toate la plu­ral;

Rugăciunea în taină a preotului …şi ne învredniceşte prin mâ­na Ta cea puternică, a ni se da nouă [preoţilor – n.n.] Prea­­curatul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot popo­rul[17];

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropi­aţi‑vă!;

Rugăciunea de mulţumire: Să se umple gurile noastre… că ne‑ai învrednicit pe noi [toţi] a ne împărtăşi…;

Ectenia de mulţumire: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfin­tele, preacuratele… lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţu­mim Domnului ş.a.

Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugăciuni – şi, prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului şi la ma­jo­ri­ta­tea bisericilor, nu se împărtăşeşte nimeni altcineva decât pre­o­­tul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai bun caz 2‑3 copii. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinţii Pă­rinţi devine în mod evident un „potir al ego­is­mului”, un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul în ca­re se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o „frân­gere a pâinii” (artoklasia), căci „frângere” înseamnă îm­păr­ţire în mai multe bucăţi (pentru mai mulţi). În acest caz, nici „jun­ghierea” de la Proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei es­te o etapă practică ce precede „frângerea”) nu‑şi mai găseşte rostul!

Este clar deci că însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de îm­părtăşirea credincioşilor. Chiar dacă se oficiază zil­nic sau nu­mai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi con­cepută fără împărtăşire şi acest lucru e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin ur­mătoarele cu­vinte: Văd că se face multă neorânduială la Îm­părtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare – n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi fă­cut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepricepe­rea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fie­care zi dacă nu vă împărtăşiţi[18]… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vred­nici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşi­lor – n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apro­pii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pen­tru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…[19]

Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfân­tul Chiril al Ierusalimului, şi pentru faptul că noi înşine ce­rem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai la implora­rea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu „pâinea care se pogoară din cer” şi care este „spre fi­inţă”, adică spre viaţă veşnică. Reiese însă că degeaba o ce­rem, dacă doar peste câteva clipe cei mai mulţi refuză să o primească.[20]

În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, pentru a nu‑i face pe unii să le numească „spe­culaţii filozofice”, vom trece la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.

În trecut, în primele patru‑cinci secole creştine, credincioşii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar aceas­tă evlavie a început să scadă simţitor începând chiar din secolul al IV‑lea şi tocmai de aceea Părinţii Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovaţii”, chemând neîncetat popo­rul la Po­ti­rul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei pe seama trândăviei şi ignoranţei omului con­tempo­ran lui, care nu mai dorea să ducă o viaţă în curăţie şi în­frânare pen­tru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfân­tul Ioan critica în acelaşi timp atitudinea unor oameni care le­gau primi­rea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale anului sau de unele săr­bători şi care de fapt aveau o viaţă plină de pă­cate, dar care aveau senzaţia că în felul acesta îşi fac „datoria faţă de Bi­se­ri­că”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai vala­bile decât atunci!

O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfân­tul Chiril al Alexandriei, care vede în această „fugă de îm­­păr­tă­şire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmaşul mân­tui­rii noas­tre, spu­ne acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin îm­păraţii pă­gâni, care omorau trupurile creştinilor. Acum, creş­ti­nii fiind li­beri fi­zic, diavolul lucrează la înrobirea lor du­hov­­ni­cească, con­cre­tizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vie­ţii”, şi care până la urmă este un suicid spi­ri­tual. La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mân­care, diavolul l‑a făcut să mănânce, iar acum, când Hris­tos ne‑a fă­cut vred­nici de mâncare, diavolul încearcă să ne în­depărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De ace­ea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că, înde­părtân­du‑ne de Sfânta Împărtă­şanie,ne facem vrăj­maşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai di­avolului.[21]

Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe, conside­rând uneori posedarea omului de către puterile demonice tot ca efect al refuzului împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această boală: Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s‑a în­tâmplat pentru că timp de cinci săptămâni[35 de zile – n.n.] nu te‑ai apropiat de Preacuratele Taine.[22] Ideea poate fi uşor ob­ser­vată şi în a II‑a Rugăciune înainte de Împărtăşire, în care Sfân­tul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că, dacă nu se va îm­părtăşi mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”.[23]

Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti trupeşte şi sufleteşte pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi împărtăşirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire. De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o sin­gură dată s‑ar apropia, osândă îşi ia.[24]

III

Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându‑se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27‑30, Părinţii au vorbit şi de anu­mite perioade de timp limită, legate de primirea Sfintelor Ta­ine, şi acest lucru l‑am văzut în parte atunci când am prezentat argu­mentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a Bisericii:

Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într‑o scrisoare adre­sată Chesariei patriciana, relatează următoarele: Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne împărtăşim numai de patru ori pe săptă­mână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.[25]

În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Feri­citul Augustin vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându‑se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica)[26] –, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi credincioşi­lor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm du­minica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu to­tul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umi­lire a minţii şi cu atâta credinţă, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtă­şania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta tru­fie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an sun­tem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”[27]

Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V‑lea–al VI‑lea, Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primi­rea Sfintelor Taine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari şi, dintr‑un anumit punct de ve­dere, nefondate. Cu toate acestea, haideţi să vedem despre ce fel de diferenţe este vorba, ţinând seama că modul de viaţă al mo­nahilor diferă totuşi de cel al mirenilor. Încercând deci o sis­tematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi chemare (Efe­seni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.

Referindu‑ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fie­care du­minică[28], monahii de la Lavra Pecerska – de 2‑3 ori pe săptă­mână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi.[29] „Monahul, spune Sfântul Apolo, trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce‑o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.“[30]

Această evlavie a fost vie secole de‑a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi în secolul al IX‑lea Sfân­tul Teo­dor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se ex­plică fap­tul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr‑un fel de cuvântări catehetice despre Sfân­ta Împărtăşanie, în care spune: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtă­şim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cumine­căm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cu­vine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare‑aminte să nu îndrăznească ci­neva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mă­nânce şi‑i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâh­nească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă pa­timă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începu­tul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sâr­guinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de‑a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor.”[31]

Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2‑3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” îm­potriva păcatului nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pre­gă­tire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare dată, cu bine­cu­vântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi mănăstire).[32]

Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi „îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile paro­hiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni care în tre­cut se îm­părtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi da­to­rită lor Biserica a instituit, în secolul al VI‑lea, regula litur­ghisirii zil­nice în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s‑a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Litur­ghia Da­rurilor mai înainte Sfinţite” – Liturghie la care credin­cioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apa­riţia aces­tor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată decât dacă pre­supunem că oamenii voiau să se îm­părtăşească mai des. To­tuşi, pentru a nu se ajunge la ati­tu­dini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pen­tru împărtăşirea mirenilor.

Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându‑se pe scri­erile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apos­­tolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fi­ecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi.”[33] Trebuie să recunoaştem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Thesalonicului (1430).

Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin,[34] iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei[35] (deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).

Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anu­miţi „teo­logi”, aş spune puţin‑luminaţi, au speculat foarte mult, ajun­gân­du‑se chiar la afirmaţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile”[36]. Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o ca­lificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia Bisericii afirmă tocmai contrariul.

O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum recomandă fi­ecăruia duhovnicul”[37].

Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bise­ricii deasa împărtăşire. Şi incursiunea noastră în istorie nu‑i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amin­tim două lu­cruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se leagă de anumite situaţii din viaţa omului.

Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că cel ce s‑a întinat în somn cu scurgere (semi­nală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu‑se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii.[38] Ve­dem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într‑un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să‑l opreşti pe ci­neva pentru o zi de la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă, încât, chiar dacă nu­meşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăz­neşte să opreas­că pe cineva pentru mai mult de o zi.

A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pen­tru noi ca fiind de‑a dreptul şocantă şi ea se leagă de Cano­nul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timo­tei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire, el spu­ne: „Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându‑şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana, aflând prilej de a‑l opri (pe om) de la îm­păr­tăşire, mai des face aceasta”.[39] Fără a mai co­menta, men­ţio­năm că acest canon nu a fost anulat de vreun si­nod.

Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu do­reau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieţii, ţi­nând să se împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind astfel fi­ece clipă a existenţei lor pământeşti.

IV

Alta era situaţia în Apus. Din relatările Fericitului Ieronim vedem că în Apus clerul avea tendinţa (nemotivată în vreun fel) de a „limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură şi la Sfintele Taine. De fapt situaţia poate fi uşor înţeleasă, dacă amintim faptul că atât Scriptura, cât şi întregul cult erau acce­sibile numai cunoscăto­rilor de limbă latină, care, bineînţeles, nu erau prea mulţi (şi aproape deloc în spaţiul galic şi mai ales anglo‑saxon). Lucru­rile se complică şi mai mult atunci când – după 1054 – Bise­rica din Apus instituie practica slujirii la mai multe Altare în aceeaşi biserică (întâlnită astăzi şi în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marile catedrale) şi apoi, mai târ­ziu, practica liturghisirii de mai multe ori în aceeaşi zi, care este de‑a drep­tul greşită. Odată cu introducerea acestor inovaţii liturgice (cu serioase implicaţii dogmatice), scolastica a înce­put să „inven­teze” tot felul de reguli şi condiţii pentru laici, ca aceştia să se poată împărtăşi.[40] Aceste „noi reguli” n‑au fost însă valabile de­cât până la Reforma făcută de protestanţi, care, trecând la sistemul „Biserică fără preoţi”, i‑a obligat pe ro­mano‑catolici să‑şi reformuleze învăţătura latină conform că­reia, până atunci, Liturghia se putea oficia şi fără credincioşi, adică doar de preot. Dându‑şi seama de greşelile făcute, latinii încep (prin secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea) să se inspire din izvoarele patristice ale Ră­săritului, mai ales din Scrierile Sfân­tu­lui Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase ediţii la Ve­ne­ţia şi citite cu mult inte­res.[41] Prin scrierile Părinţilor răsă­ri­teni, apusenii au început să înţeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase şi – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965) – au început să se îm­părtăşească la fiecare Litur­ghie. La­tura negativă a acestei „re­înnoiri” în Biserica Romano‑Catolică este că nu se mai im­pune ajunarea, inovaţie pe care noi, în condiţii normale, nu o putem accepta. Menţionăm însă încă o dată că practica desei împărtăşiri este aproape străină Bisericii Apusene din secolele al XII‑lea–al XVII‑lea, în care scolastica era pusă deasupra Tradiţiei, iar din cauza iezuiţilor acest curent a pătruns şi în Teologia Răsări­teană.

Aşa se face că, începând cu secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea, în mod special teologia rusă (prin latinizarea Aca­demiilor de Teologie din Kiev şi Lwov) rămâne puternic influ­enţată de scolastică. În scurt timp, acest curent va trece din cen­trele aca­demice din vestul Rusiei la toate celelalte şi va avea repercusi­uni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai târ­ziu, ci asupra întregii teologii ortodoxe de tradiţie bizantină.

După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Floren­ski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch. Yannaras ş.a.[42]) în­ce­pu­tul propriu‑zis al influenţelor scolastice în Teologia Ră­să­ri­tea­nă îl constituie Mărturisirile de Credinţă din secolul al XVII‑lea, şi mai cu seamă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kie­vu­lui,[43] discutată şi aprobată în Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită şi „Sinod”[44]. La Iaşi, Mărturisirea a fost co­r­ec­tată de două mari erezii: existenţa purgatoriului şi omite­rea epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influenţe latine, necorectate nici până astăzi.

Desigur, Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei po­zitive. În primul rând, este pentru prima dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi răspunsuri), metoda fiind împrumutată, fără îndo­ială, din Occident. Nu s‑a reuşit însă o debarasare completă şi de conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum va­la­bile, dar în profunzimea lor conţin şi erori, de care nu este vi­novat atât Petru Movilă sau „sinodalii” de la Iaşi, cât con­textul istoric şi cultural al vremii.

Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru pri­ma dată (cel puţin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeieşti, apar şi nouă porunci biseri­ceşti, preluate de atunci încoace de aproape toate Catehis­mele, inclu­siv de cel al B.O.R. din 1952 şi din ediţiile acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez „a patra poruncă bisericească”, pentru că se leagă de problema­tica stu­diului de faţă. Deci „să ne spovedim şi să ne împărtă­şim în fie­care din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem (?!), cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti”.[45] În pri­mul rând mă grăbesc să spun că această „po­runcă” nu are nici un temei în întreaga Tradiţie a Bisericii, iar în al doilea rând (iro­nizând puţin lucrurile) îmi exprim mira­rea de ce ma­gistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a „porun­cit” ca preotul, „dacă nu poate”, să facă Li­turghie cel puţin o dată pe an, la Paşti.

Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menţionez că, deşi unii intercalează în această zisă poruncă ide­­ea că „cine vrea poate totuşi să se împărtăşească şi mai des”[46], ignoranţa care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Ru­să şi Română este una fără precedent şi cu grave repercusi­uni asu­pra vieţii duhovniceşti a creştinilor (Cf. Ioan 6:53). Chiar dacă Sfântul Simeon al Thesalonicului şi mai ales Nico­lae Ca­ba­si­la constată o scădere a evlaviei faţă de Sfintele Taine încă în secolele al XIV‑lea–al XV‑lea, ceea ce a urmat înce­pând cu se­colul al XVII‑lea este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestan­ţii spun tot mai des „Înapoi la (Sfin­ţii) Părinţi!”, nu ar trebui oare noi să facem în primul rând acest lucru?

V

Mânaţi de acest gând, dorim să precizăm adevărata învăţă­tură a Sfinţilor Părinţi referitor la primirea Sfintei Împărtăşiri, dar în acelaşi timp să arătăm erorile unor practici mai noi pro­movate de unii teologi şi duhovnici, zişi tradiţionalişti (rigo­rişti), care sunt adepţii unii împărtăşiri mai rare.[47]

Cei mai mulţi dintre ei spun că nu ne putem împărtăşi prea des pentru că suntem nevrednici. Aceasta însă nu poate fi, în nici un caz, un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluţia nu este alta decât dobândirea vredniciei şi nu doar sim­pla constatare a nevredniciei. Că nici dacă (omul) s‑ar con­si­dera pe sine vrednic, tot nu ar putea să se împărtăşească (din cauza mân­driei?!). Deci problema se complică şi mai mult dacă luăm în calcul maxima Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: cel ce nu este vrednic să se împărtăşească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o dată pe an, pentru că vredni­cia nu ţine de timpuri (perioade sau soroace). Deci nu putem spu­ne că nevrednicia apare şi dispare în anumite perioade ale anu­lui (cum sunt pos­tu­rile sau sărbătorile), ci ea este o stare ge­ne­rală a unei persoane umane conştiente şi responsabile de păca­te­le sale. Nu este om fără păcat, spune Scriptura (I Ioan 1:8‑10). Deci, din acest punct de vedere, toţi oamenii sunt la fel, adică cu păcate; numai că unii se pocăiesc, iar alţii – nu. Unii, prin harul lui Dumnezeu pe care‑l cer în rugăciune, îşi văd fiecare păcat şi se pocăiesc în per­manenţă, iar alţii, stăpâ­niţi de păcat şi de ignoranţă (spiritua­lă), chiar dacă‑şi recunosc greşelile, se pregătesc pentru Îm­păr­tă­şanie doar formal, fără smerenie şi zdrobire de inimă şi apoi, fără nici o sfială, merg spre Sfântul Potir.

Sfântul Apostol Pavel spune clar: Oricine (preot sau mi­rean – n.n.) va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Dom­nului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sân­gele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mă­nânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Dom­nului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au şi murit (I Corinteni 11:27‑30). În baza acestor versete biblice de necontestat, Sfinţii Părinţi au arătat că cei care au păcate grave, într‑adevăr, nu se pot împărtăşi cu Trupul lui Hristos, care, aşa cum spune Sfântul Simeon Me­ta­frast, „este foc care arde pe cei nevrednici”[48]. Aşa se ex­plică faptul că Sfinţii Părinţi opreau, pentru anumite păcate, mai mulţi ani de la Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare, de exem­plu, opreşte 7 ani pentru desfrânare, 15 – pentru preadesfrânare (adulter), 10 – pentru mamele care îşi ucid pruncii (fac avort), 6 – pentru jurământ strâmb şi mărturie mincinoasă etc.[49]; iar în­deplinirea acestui canon nu însemna ab­senţa pentru 6‑7 ani de la biserică, ci prezenţa în fiecare du­minică la Liturghie, dar nu până la sfârşit, ci numai până la momentul concedierii cate­humenilor („Cei chemaţi ieşiţi…”), căci, în gândirea Sfin­ţi­lor Părinţi, cei cu păcate de moarte nu puteau nici măcar să as­culte rugăciunile Sfintei Jertfe, mai ales că participarea la în­treaga Liturghie fără a te împărtăşi nu este numai un nonsens, ci şi un păcat.[50] (Vezi şi Can. 9 Apostolic şi 2 Antiohia).

Cu toate acestea, accentul în Tradiţia Răsăriteană nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici de la Împărtăşanie, ci pe efortul comun al duhovnicului şi penitentului ca cel în ca­uză să se lepede de păcat şi să se învrednicească (cât mai re­pede posibil) de Sfintele Taine, căci o viaţă fără Sfintele Taine este o viaţă fără Hristos. Înţelegând deci duhul, nu litera în­demnu­lui Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni, cap. XI), Sfinţii Pă­rinţi au văzut nuanţat problema vredniciei şi a nevredniciei. De fapt, învăţătura lor se bazează tot pe un aşezământ de vechime apostolică, numit Didahia. Autorul necunoscut al acelei scrieri atât de valoroase spune următoarele cuvinte: „Dacă este cineva sfânt, să vină (la Sfântul Potir). Dacă nu este, să se pocăiască şi să vină”.[51] Din câte vedem aici, accentul cade pe verbul „să vină”, pocăinţa fiind doar o etapă pentru „să vină”. Prin aceasta nu se desfiinţează în vreun fel pocăinţa, ci doar se arată că, în cele din urmă, mântuirea nu ţine doar de efortul nostru de a ne pocăi, ci este un dar al lui Dumnezeu, împărtăşit celor ce „vin” la El. Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens: „Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stă­pâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea. De ace­ea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împăr­tăşesc, ciîndreptarea vieţii prin pocăinţă”; iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtă­şim.[52]

Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un paradox: „Eşti păcătos – nu te apropia! (Sau) Eşti păcătos – pocăieşte‑te şi te apropie ca să nu‑ţi fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare. Demonii însă, spun dumnezeieştii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârşim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce am făcut păca­tul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaţi şi că orice efort sau gând de pocăinţă este za­darnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgesc cu o falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfân­tul Ioan Gură de Aur, se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pen­tru motivul că în acel ceas văd ieşind din gură foc dumneze­iesc.[53] Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva, re­fu­­zând Îm­păr­tăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia dia­vo­lului. Nu suntem niciodată îndreptăţiţi doar să spu­nem că sun­tem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne fa­cem vrednici. Dacă ne retragem de la împărtăşire din cauza ne­vred­niciei, nu vom fi fericiţi pentru cinstirea sfin­ţeniei Tainei Eu­haristice, ci vom fi pedepsiţi pentru că nu ne‑am făcut vred­nici de a răspunde „invitaţiei la ospăţ”. Iată şi un exemplu din Sfântul Ioan Gură de Aur – dascălul pocăinţei, aşa cum este nu­mit de patrologi. Într‑o omilie ocazională el spune astfel: „Să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă (euha­ristică – n.n.) cu întinăciune sau cu conştiinţa încărcată… Ni­meni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n‑am zis bine – ni­meni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumneze­iasca Masă, ci nimeni ră­mâ­nând păcătos să nu se apropie… Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necură­ţia şi răutatea, şi aşa să intre. Pe acela care avea haine întinate (Cf. Matei 22), tatăl mirelui l‑a izgonit din că­mară nu pentru că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n‑a zis către el: «Pentru ce n‑ai haină de nun­tă?» Ci, «Pri­etene, cum ai intrat aici fără haină de nun­tă?»”[54] Vedem deci că Dumnezeu nu vrea altceva decât în­drep­tarea prin pocăinţă.

În Tradiţia Bisericii, pocăinţa înseamnă, în primul rând, le­pădarea păcatului (respectiv), părere de rău, lacrimi, nevoinţă, ru­găciune insistentă etc. Apare însă întrebarea: dacă facem aces­tea, mai este nevoie de Taina Pocăinţei (Spovedania)? Sau: pentru a ne împărtăşi este nevoie de fiecare dată să ne spove­dim? Părerile sunt şi vor fi împărţite – şi aceasta din cauza unor confuzii pe care dorim să le clarificăm.

VI

Nu ne‑am propus să prezentăm aici învăţătura ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea bine cunoscută la nivel teoretic. Dorim să spunem însă altceva.

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească –n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aurspune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această„Pâine”când n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

VII

O altă problemă legată de deasa împărtăşire este cea a pos­tului. Într‑adevăr, mulţi Sfinţi Părinţi leagă împărtăşirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăinţă şi efortul ascetic de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos, deşi, chiar şi în această or­dine de idei, există suficiente argumente pentru a observa că va­loarea şi mai ales formele postului, în special pentru mireni, au fost uneori exagerate, datorită unor influenţe (chiar dacă pa­lide) ale gnosticismului şi neoplatonismului asupra asceticii creştine.[64] Nu putem însă nega faptul că postul ajută la înălţa­rea mai uşoară a minţii şi la lucrarea mai cu spor a virtuţilor, odată cu reducerea la minimum a preocupărilor faţă de trup. Cu toate acestea, postul nu este perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovniceşti, ci intervalul de timp în care noi doar intensificăm lucrarea duhovnicească, subînţelegându‑se prin acesta că în restul timpului noi suntem la fel de responsabili de mântuirea noastră.

Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtăşirea este le­gată exclusiv de post. Dacă da, atunci Sfinţii Părinţi ar fi re­curs la una din două soluţii: ori ar fi rânduit şi ar fi ţinut post anul întreg – de fapt, lucrul acesta l‑ar fi rânduit încă apostolii, în­trucât se împărtăşeau în fiecare zi (Fapte 2:46) –, ori, o soluţie mai „simplă”, ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfinţi­lor Apostoli au fost generalizate abia la începutul celui de‑al II‑lea mileniu creştin. Vedem deci o dată în plus absurditatea aşa‑zisei „reguli” care permite împărtăşirea numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească şi două săptămâni la rând (în afara celor patru pos­turi), dar nu se poate face din aceasta o regulă obligatorie pen­tru toţi, inclusiv pentru bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport teologic sau canonic.

Dacă, admiţând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri şi vineri (iar la monahi şi ziua de luni) cu zilele posturilor propriu‑zise şi plus alte zile de post rânduite de Bise­rică, ele depăşesc zilele în care se mănâncă de dulce, nu­mai că Sfinţii Părinţi, printr‑o pedagogie înaltă şi luminaţi de Duhul Sfânt, au aşezat astfel posturile, încât să nu fie prea os­tenitoare pentru trup. Nu ştiu dacă cineva îi poate cere, fie chiar şi celui mai bun creştin (mai ales familist), să postească mai mult decât aceste posturi pentru a se împărtăşi. Iar dacă Biserica nu a aşezat, de exemplu, între 15 august şi 15 noiem­brie (exact 3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se poate împărtăşi.

Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre cer creştinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te‑ai împărtăşit, după unii). Deci creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică n‑au decât să postească tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zi­cem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâm­bătă (cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoţii noştri s‑ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pă­mânt”. Dar, de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi chiar îşi per­mi­te) să mănânce (inclusiv) carne sâm­bătă seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Şi aceasta pentru că „preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s‑ar şi îm­părtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu îm­păr­tăşania, că… nu‑i nici post şi nu‑i nici pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!

Atât în legătură cu postul, cât şi cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaţii cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact aşa cum le‑au văzut Sfinţii Părinţi.

Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăşi (după Sfântul Simeon Noul Teolog), este obligatoriu să aibă şi binecuvântarea duhovnicului[65], iar dacă, din anumite pricini legate de timp sau distanţă, nu se poa­te obţine binecuvântarea, este important ca respectivul mă­car să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru pri­mirea Împărtăşaniei (împăcarea cu toţi, spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o ex­tremă.

Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbeşte despre deasa împărtăşire ( adică spo­vedanie şi post), putem spune că nu greşeşte cu nimic cel care vrea să se împărtăşească o dată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba, dimpotrivă, mult bine duhovnicesc îşi face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguin­cioşi în împlinirea cuvintelor Evangheliei şi nu au impedi­mente pentru a se împărtăşi, se pot spovedi şi o dată la câteva săptămâni (clericii inclusiv) şi este suficient să postească doar miercuri şi vineri (monahii şi lunea),[66] atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest sfat însă, aşa cum cred că s‑a înţeles deja, nu este valabil pentru toţi, căci majoritatea „ortodocşilor” nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau, mai bine zis, îndemnul este valabil doar pentru cei care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclu­siv miercurile şi vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat şi lucrează vir­tuţile. Creştini din aceştia sunt relativ puţini, dar su­ficienţi pentru a putea împărtăşi în fiecare duminică măcar câte 20‑30 de credincioşi (adulţi), iar la mănăstiri chiar întreaga ob­şte.

VIII

Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creş­tini” care până la urmă formează una singură: categoria oame­nilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii ex­terne: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obli­gativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi‑ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilita­tea reali­zării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu sigu­ranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvâr­şesc în fie­care zi Liturghie[67].

Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne‑a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate do­bândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într‑un Templu al Duhului Sfânt.

Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a‑L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu‑şi lasă păcatul şi care, deşi s‑au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi pă­catul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.

Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider nece­sară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul îm­păr­tă­şirii. Noi, mirenii, ne‑am obişnuit ca atunci când stăm cu lu­mânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşa­nie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aces­te rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s‑au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s‑au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preo­tul ros­tea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă[68] exact aşa cum vi le‑am descris.

În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciu­nile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. De­sigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?

La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să‑şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vor­bească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?

O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s‑au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hris­tos[69]. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de vi­aţă fă­cătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie ne­glijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul cle­ricilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice să­rutarea Potirului oamenilor pe care nu‑i cunoaşte, ca măsură de preca­uţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.

Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste pro­bleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere pre­o­tului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv re­fuză să le‑o dea!

Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după îm­părtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne‑am îm­părtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preo­tului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Ve­deţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de‑a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s‑a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)

Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s‑au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi‑ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o mo­tivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s‑a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep ac­tivitatea zilnică.

Cel mai important lucru pe care trebuie să‑l facem după Îm­părtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne‑a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de pă­cate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit‑o. Sfânta Scrip­tură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi nu­mele Dom­nu­lui voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isi­hastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „pa­ha­rul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm nu­m­ele Dom­nului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, mi­lu­ieşte‑mă pe mine, pă­cătosul!”

Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii du­hov­ni­­ceşti la care, din păcate, s‑a ajuns! Putem întâlni în zilele noas­tre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul pre­o­ţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amă­gesc şi mul­te altele, dar fără să amintească măcar de Măr­tu­risire şi Îm­păr­tăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovni­cească.

Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bise­ricii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghio­ri­tul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necu­noscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtu­ţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul pro­priu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.

Ierom. Petru Pruteanu

---

Note bibliografice:

[1] Textul ce urmează reprezintă comunicatul nostru ţinut la o Con­ferinţă ASCOR din Iaşi, în anul 2002, şi nu a fost scris anume pentru această carte. Tocmai de aceea stilul şi rigoarea academică di­feră de restul lucrării. Am con­siderat însă oportună plasarea lui în această carte despre Liturghia Ortodoxă.

[2] Foarte mulţi Sfinţi Părinţi, făcând comparaţie între pâinea obiş­nuită şi „pâinea care se pogoară din cer”, au spus că după cum nu putem trăi fără alimentele simple, tot aşa nu putem trăi nici fără Eu­haristie.

[3] Adică, în Euharistie, Hristos „adună laolaltă pe fiii lui Dumne­zeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11:52) din pricina păcatului, pentru ca prin Duhul Sfânt să constituim Biserica – care este Trupul Său. Deci nu se poate vorbi de comu­niu­ne în Hristos decât prin împărtăşirea con­tinuă cu Hristos, Cel care reali­zează şi asigură această comuniune.

[4] Liturghier, Bucureşti, 1987, p. 168. În continuare vom cita aceas­tă ediţie a Liturghieru­lui şi nu pe cea din carte, tocmai pentru a‑i încredinţa de­spre va­labilitatea textelor şi pe cei care privesc cu „suspiciune” ediţia noas­tră a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

[5] Maica Domnului a fost un fel de duhovnic direct al ei, căci nu se vor­beş­te de vreun duhovnic‑preot la care Sfânta Maria s‑ar fi spo­vedit. În toate aces­tea se vedea lucrarea specială pe care a avut‑o Dumnezeu cu această sfântă femeie.

[6] Sf. Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Preacuvioasei Mai­cii noastre Maria Egipteanca, în „Triod”, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 652.

[7] Se ştie că viaţa ascetică a creştinilor nu a fost privită unilateral. În pri­mele secole, ea avea alte exigenţe şi, am putea spune, alte ac­cente, dar înce­pând cu Clement Alexandrinul, Origen şi culminând cu părinţii pustiei Egip­tului şi mai ales cu Evagrie Ponticul (majoritatea in­fluenţaţi de neopla­to­nism), „rigorile” vieţii ascetice au crescut atât de mult, încât ele au devenit im­posi­bile chiar şi pentru unii monahi, nu mai zicem de mireni. În prezent, mai ales în unele mănăstiri din Sfântul Munte, dar şi în unele comunităţi pa­ro­hiale izolate din diaspora ortodoxă, se încearcă o revenire la sensurile pri­ma­re ale ascezei.

[8] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. 12, Bu­cu­reşti, 1997, p. 94.

[9] Canoanele Bisericii Ortodoxe (CBO), ed. 1992, p. 12.

[10] Cf. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, par­tea I, Arad, 1930, pp. 203‑204.

[11] CBO., p. 13.

[12] Cf. Nicodim Milaş, op. cit., pp. 204 ‑206.

[13] CBO, p. 207.

[14] Creştinii botezaţi, dar cu păcate care opresc de la împărtăşanie, după Ca­noane, nu au voie să stea la Liturghie, ci trebuie să iasă odată cu cei ne­botezaţi (catehumeni) şi să stea la uşa bisericii cerând mila lui Dumnezeu şi iertare de la toţi.

[15] „Rugăciunea a II‑a a credincioşilor din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Liturghier, ed. cit., pp. 135‑136.

[16] „Rugăciunea înainte de «Tatăl nostru»”, în Liturghier, p. 157.

[17] „Rugăciunea de la «Sfintele Sfinţilor»”, în Liturghier, p. 159.

[18] Prin această afirmaţie Sfântul Ioan Gură de Aur nu neglijează cele­lalte aspecte ale Jertfei Euharistice, ci doar îl scoate în evidenţă pe cel princi­pal – împărtăşirea.

[19] Sfântul Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Efeseni, Omilia III, trad. rom. Theodosie Athanasiu, Iaşi, 1902, pp. 31‑32.

[20] Cf. Arhim. Ilie Mastroianopulos, Potirul nemurii, cap. III, (lb. rusă), Moscova, 1997, p. 71.

[21] Ibidem, cap. IV, p. 99.

[22] Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul, trad. Pr. Prof. Dr. C. Corniţescu, în PSB 16, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 27.

[23] Din învăţătura Sfântului Macarie desprindem ideea că împărtăşi­rea rară favorizează lucrarea diavolului. Este deci explicabil numărul mare de de­monizaţi din zilele noastre. Posedarea demonică poate să nu aibă legătură di­rectă cu împărtăşirea, dar în acelaşi timp poate fi rezultatul unei împărtăşiri cu nevrednicie, cum a fost cazul lui Iuda, precum şi cauza unei împărtăşiri rare, cum învaţă Sfinţii Părinţi.

[24] Sf. Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, „Omilia IX”, trad. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1923, p. 152.

[25] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93 către patriciana Chesaria, trad. rom. în PSB, vol. 12, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 269.

[26] Sfântul Ambrozie, De sacramentis,V, şi Fericitul Augustin, Epis­tola LIV, 2, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999, pp. 340‑341.

[27] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, 23, cap. XXI, trad. rom. în PSB, vol. 57, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 722.

[28] Patericul (Egiptean), „Avva Carion”, Editura Episcopiei Orto­doxe din Alba‑Iulia, 1990, p. 124.

[29] Sf. Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsokalivitul, Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu prea­curatele lui Hristos Taine, trad. rom., Editura Orthodoxos Kypseli, Thesalonic, 1992, p. 19. Noi am citat du­pă prima ediţie românească. Acum mai există o ediţie – 2001 –, care are însă titlul modificat.

[30] Vita Abbatis Apollo, PG 73, 1161, apud Calist şi Ignatie Xanthopol, „Cele 100 de capete”, 92, în Filocalia, vol. 8, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 199.

[31] Sf. Teodor Studitul, Cuvinte duhovniceşti, 61, Alba‑Iulia 1994, pp. 189‑190.

[32] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza IV, trad. diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 70. A se vedea şi comentariul de la nota 21, p. 70. O îm­părtăşire deasă e recomandată şi de Regulamentul mo­nahal al B.O.R., accentuându‑se că este nevoie ca, pentru împărtăşirea săptămânală, mo­nahul să participe la toate Laudele şi cu dragoste să facă toate ascultările în­credinţate. Mai mult decât atât,Regu­lamentul prevede o pedeapsă canonică pentru monahii şi fraţii care se împărtăşesc mai rar decât o dată pe lună.(Cf. Art. 71, b‑c.,Editura Trinitas, 1998, p. 25.)

[33] Cf. Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 41.

[34] Sf. Grigorie Palama, Dialog al legiuirii celei după Hris­tos, apud Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, ed. cit., nota 1050, p. 341.

[35] Sf. Simeon al Thesalonicului, Tractat asupra tuturor dog­me­­lor noastre ortodoxe…, trad. Toma Theodorescu, Bucureşti, 1865, cap. 242.

[36] Chiar dacă afirmaţia a fost luată de bună şi de către unii dintre marii du­hovnici, aceasta nu înseamnă că ea este adevărată. În isto­ria monastică au existat cuvioşi care au postit săptămâni întregi şi au stat în pustie zeci de ani, dar în anumite probleme de învăţătură au greşit. Acest lucru nu arată ne­apărat că ei sunt eretici, ci în primul rând că sunt oameni şi că Dumnezeu, printr‑o pedagogie neînţeleasă de noi, îngăduie oamenilor (ca persoane izo­late) să mai greşească pentru a nu se trufi. De aceea Ortodoxia este Sino­dală.

[37] Cf. Anthony M. Coniaris, Introducere în credinţa şi în vi­aţa Bi­seri­cii Ortodoxe, trad. C. Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 171 şi la P. Vintilescu, op. cit., p. 342.

[38] CBO, 1992, p. 437.

[39] Ibidem, pp. 401‑402. A se vedea şi Canonul 12.

[40] Bineînţeles, „nu putea un pom rău să dea roade bune”.

[41] Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 102‑105.

[42] A se vedea despre aceasta studiul Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, „Discu­ţii mai noi asupra unor probleme mai vechi în jurul Mărturisi­rilor de credinţă”, în Logos. Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Barto­lomeu al Clujului la împlini­rea vârstei de 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj‑Napoca, 2001, pp. 313-320. A se mai vedea: G. Racoveanu, în Predania, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 131; şi Paul Evdokimov,Hristos în gândirea rusă, Edi­tu­ra Sym­bol, trad. Pr. Ion Buga, p. 65.

[43] Unii teologi, zişi tradiţionalişti, dar mai ales Pavel Florenski, crede că Măr­­turisirea lui Petru Movilă a fost copiată după cea cato­lică a lui Petru Ca­nis­sius şi că este plină de greşeli. Cu toate acestea, noi amintim faptul că ea a fost re­cu­noscută de patriarhii ortodocşi de atunci, iar în 1996 Petru Mo­vilă a fost trecut în rândul sfinţilor de către Biserica Ucraineană, aflată sub jurisdicţia Moscovei.

[44] A se vedea studiul Părintelui Scarlat Porcescu, „Sinodul de la Iaşi – 1642”, în volumul Hristos în Moldova, Editura Trinitas, Iaşi, 2001. Aici se ar­gumentează că la Iaşi a fost o simplă Conferinţă con­sultativă şi nu un „Si­nod”.

[45] Credinţa Ortodoxă, partea III, cap. 38, Editura Trinitas, Iaşi, 1996, p. 336. Foarte interesant este că, personal, Sfântul Petru Movilă agrea şi reco­manda o împărtăşire cât mai deasă. El însuşi se împărtă­şea de 3‑4 ori pe săptămână. Acest lucru ne bucură, dar în acelaşi timp ne întrebăm de ce Pe­tru Movilă nu a abordat în acelaşi duh ră­săritean patristic şi „porunca” a pa­tra bisericească, nereuşind să se abată prea mult de la sursa latină din care s‑a inspirat? (Cf. Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Editura Polirom, 2002, p. 28).

[46] În sursa mai sus menţionată chiar şi acest lucru lipseşte.

[47] Aceştia, numindu‑se „tradiţionalişti”, îi acuză pe cei care prac­tică dea­sa împărtăşire de încălcare a Tradiţiei. Nu cred că mai trebuie şi alte argu­men­te pentru a arăta care este adevărata Tra­diţie.

[48] Cf. Rugăciunea a IV‑a de Mulţumire. Această rugăciune, ca şi celelate rugăciuni înainte şi după împărtăşire, au început să fie percepute ca pra­vilă înainte şi după împărtăşire abia începând cu secolul al XI‑lea, iar în­ce­pând cu secolul al XIV‑lea, lor li s‑a adăugat şi actualul Canon înainte de îm­părtăşire (cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ (şi alţii), «Евхаристия», în ПЭ, том 17, p. 616).

[49] Aceste canoane au fost reduse considerabil de către Sfântul Ioan Pos­tito­rul (secolul al VI‑lea), cu condiţia de a fi completate cu post, me­tanii şi mai ales milostenie.

[50] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor şi pocă­inţa în trecutul Bisericii”, în „B.O.R.”, 3‑4/1955, pp. 231‑235.

[51] Cf. Anthony M. Coniaris, op. cit., p. 170.

[52] Sf. Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsocalivitul, op. cit., p. 80.

[53] Apud Ilie Miniat, Omilie la Duminica Floriilor, trad. rom., Editura Mitro­poliei Ungro‑Vlahiei, Bucureşti, 1945, p. 346.

[54] Din ospăţul Stăpânului, „Omilia II”, trad. Irineu Bistriţeanul, Editura Adonai, 1995, pp. 36, 43.

[55] A III‑a Rugăciune de seară şi Rugăciunea către Îngerul Păzitor de dimi­neaţă. Şi aceste rugăciuni sunt numite de Sfântul Ignatie Briancianinov spovedanie, dar (evident) nu cu acelaşi efect ca Taina Spovedaniei, în care iertarea este, fără îndoială, sigură şi de­finitivă.

[56] Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor…”, în rev. cit., pp. 225‑231.

[57] Dacă însă răsfoieşti astăzi chiar şi cel mai „liberal” formular de spo­ve­­danie propus de unii preoţi (nu zic de Biserică), te sperii uneori la ce „te­ro­rism duhovnicesc” ajung aceştia să‑i supună pe cre­dincioşi, deşi, de cele mai multe ori, ei înşişi nu se spovedesc după acele formulare, ci le impun doar altora.

[58] Cf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 66.

[59] Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei…, cap. 249, Bucureşti, 1865, p. 166.

[60] Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. 36, p. 86.

[61] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cap. VI, trad. rom., Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 200.

[62] Liturghier, ed. cit., p. 419.

[63] Arhim. Ilie Mastroianopulos, op. cit., p. 106. Această „listă” este doar orientativă. Lucrurile trebuie văzute nuanţat. Mona­hii, de exemplu, pot fi opriţi de la Împărtăşanie şi pentru păcate mult mai mici, dar aceasta nu înseamnă că în cazul mirenilor pot fi făcute prea multe concesii.

[64] O astfel de influenţă a fost reclamată de multe ori de mai mulţi teologi de renume, printre care îi amintim pe pr. Alexandr Schmemann şi mai ales pe Pr. John Meyendorff.

[65] Se referă la părintele duhovnicesc, ava, căci şi Simeon Evlavio­sul, du­hovnicul Sfântului Simeon Noul Teolog, era nehirotonit. Deci, în cazul mo­nahilor, şi numai în cazul lor, permisi­unea de a se împărtăşi o poate da şi ava. Aceasta însă nu exclude, ci implică în mod obligatoriu şi mărturi­sirea ca taină la un anumit interval de timp. (Cf. Sf. Simeon Noul Teolog, „Epistola I”, în Scrieri, vol. III, EdituraDeisis, Sibiu, 2001.)

[66] Această practică se întâlneşte în multe mănăstiri şi schituri athonite şi este respectată cu o deosebită stricteţe la Vatopedi (cf. Arhimandrit Efrem, Cu­vânt din Sfântul Munte. Omilii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, pp. 53‑55, 89‑91, 300).

[67] Despre viaţa mea în Hristos, trad. D. Dura, Sibiu, 1995, p. 5.

[68] СЛУЖЕБНИК, St. Petersburg, 1911, p. 179.

[69] Ibidem, p. 180.

Sursa: http://www.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/