Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă

- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por­neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân­duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas­că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred­nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi­litate chiar şi pe Marele Arsenie[1], care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă­teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi­asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici[2]. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân­dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov­niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos­nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum­nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni­tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr­manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

dome1.jpg
Să simţim binele ca pe o necesitate

Omul trebuie să simtă nevoia de a face binele, pen­tru că altfel se va chinui. Şi nu se poate spune că unii nu pot înţelege binele ca pe o necesitate. Eu nu îndreptăţesc lucrul acesta. Chiar şi un copil mic de cinci ani poate simţi binele ca pe o necesitate. Să spu­nem că un copilaş are temperatură. Părinţii aduc me­dicul şi acela le spune: “Ţineţi bine copilul” şi, tac-tac, îi face o injecţie. După aceea copilul, când vede medicul, începe să plângă şi fuge. Dar dacă de la început îi spun: “Ascultă, eşti bolnav, ai temperatură şi nu vei putea nici să mergi la şcoală, nici să te joci cum se joacă ceilalţi copii. Insă dacă îl vei lăsa pe medic să te înţepe puţin, va scădea temperatura şi vei putea după aceea să mergi să te joci”, copilaşul îndată îşi va închide ochişorii şi singur îşi va întinde mânuta. Vreau să spun că dacă un copilaş poate simţi binele ca pe o necesitate, cu cât mai mult cel mare.

Din clipa în care omul a înţeles ceea ce este corect, s-a terminat. Să presupunem că vă spun: “Vă voi arun­ca jos pe fereastră”. Cred că înţelegeţi ce înseamnă aceasta. Căci şi unul lipsit de minte înţelege că, de va cădea de sus de pe fereastră, îşi va rupe picioarele. Işi dă seama care este prăpastia şi care locul neted; care este binele şi care este răul. Unul mare care a citit pe Sfinţii Părinţi, Evanghelia, ştie care este lucrul cel corect. De aici încolo butonul trebuie întors. Dar de multe ori spui unor suflete: “De ce faci aceasta? Nu înţelegi că nu e bine?”, şi încep: “Da, dar din păcate aşa sunt eu pentru că aşa am fost de la început”. “Lasă ce ai fost la început. Acum, când îţi spun, ce faci ca să te îndrepţi?”. Altceva e când nu-i ajută mintea. Numai copilul cel mic va apuca un cărbune în loc de caramelă, pentru că nu-l ajută mintea.

- Părinte, cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai copilăriei?

- Omul poate fi ajutat de mic ca să prindă sensul adânc al vieţii şi să se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Imi spuneau: “Veneticule”. Mă duceam la mama plângând. “Ce ai de plângi?’, mă întreba ea. “Copiii nu mă lasă să alerg”, îi spuneam. “Vrei să alergi? Iată curtea, aleargă. De ce vrei să alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo? Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea, dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. “Ce s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?“, m-a întrebat. “Copiii nu mă lasă să mă joc cu mingea!”, i-am răspuns. “Curte mare avem, minge ai, joacă-te aici. Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gândit: “Mama are dreptate”. In felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pen­tru că am înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam: “Intr-adevăr, ce lucruri deşarte! Are drep­tate”. După aceea nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi spuneam: “Ce fac aceştia?”, şi eram un copilandru, mergeam în clasa a treia primară. După aceea am trăit o viaţă firească. De aceea de m-ar întreba şi acum: “Ce preferi, să urci pe Aton desculţ în luna august prin frunzele[3] de arbuşti sau să mergi la o ceremonie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi răspunde că prefer să merg desculţ pe Aton. Nu din smerenie, ci pentru că aceasta mă odihneşte.

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Şi dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta devine o stare sufletească permanentă. Altceva este să lauzi putin un copil ca să nu se descurajeze şi altceva să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spu­s-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: “Ei, ai spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe înaintea celorlaţi să spună: “Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copi­ii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău. Astfel părinţii de multe ori cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o neorânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: “Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înain­tea lui: “Ii voi arăta eu! Copilul meu este…”, copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lucruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel adânc al vieţii, după aceea toate merg cum trebuie. Altfel îşi va afla satisfacţie numai în cele pământeşti, în laudele oa­menilor – care în realitate nu odihnesc – şi astfel omul va rămâne pământesc.

dome1.jpg
Să ajutăm lumea să se pocăiască

- Părinte, ce poate ajuta astăzi mai mult lumea?

- Astăzi numai pocăinţa ar putea-o ajuta, dacă lu­mea ar învăţa să se pocăiască. Să citim, pe cât putem Vieţile Sfinţilor care insistă asupra pocăinţei, ca să ne folosim. A cere pocăinţă de la Dumnezeu înseamnă a cere iluminare. Atunci când cerem pocăinţă şi ne pocăim mai mult, fireşte, ne vom şi smeri mai mult şi atunci negreşit va veni şi mai mult har dumnezeiesc, iluminare dumnezeiască. Când omul se află în pocă­inţă, păstrează harul lui Dumnezeu. In orice caz lumea are încă bunătate. Vezi, cei mai mulţi nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserică, sunt stăpâniţi de o mare neştiinţă, dar pe de altă parte vin şi îmi cer aju­tor. Lucrul acesta spune ceva.

- Părinte, nu cumva încercările se fac pricini ca oa­menii să se apropie de Dumnezeu?

- Cei care au intenţie bună se folosesc din încer­cări. Cei care nu au, se împotrivesc lui Dumnezeu, hulesc, etc. Răul este că nu spun: “Am greşit”, ci se chinuiesc. Diavolul are mare stăpânire în lume. I-am dat multe drepturi. Cum a devenit omul de azi! Răul este că se împiedică intervenţia dumnezeiască atunci când nu este pocăinţă. Dacă ar exista pocăinţă, lucru­rile s-ar fi aranjat. Vom trece prin furtuni după furtuni! Dumnezeu să ne ajute. Să cerem pocăinţă pentru întreaga lume şi pentru toţi cei care fac rău Bisericii cu sânge rece şi nu au dorinţă să se îndrepte. Dumnezeu să le dea pocăinţă şi abia după aceea să-i ia.

Să ajutăm pe cât putem lumea să se pocăiască, ca să primim binecuvântările lui Dumnezeu. Pocăinţă şi mărturisire, de acestea este trebuinţă astăzi. Eu recomand mereu pocăinţă şi mărturisire, ca diavolul să-şi piardă drepturile şi să se taie influenţele exterioare demonice. Oamenii au nevoie de zguduituri ca să înţeleagă şi să se pocăiască. De pildă cineva mărtu­riseşte că a făcut desfrânare. Duhovnicul îi dă iertare, îi dă şi un canon, dar acela nu merge mai departe. Duhovnicul trebuie să-l ajute să înţeleagă că răul n-a fost numai desfrânarea, ci acea faptă a lui a făcut crime, a destrămat două familii. Dar unii duhovnici nici nu cercetează mai departe, nici nu le fac oamenilor probleme de conştiinţă.

- Părinte, există oameni care sunt buni, însă nu merg la biserică adeseori, nu au o viaţă liturgică regu­lată.

- Se poate câteodată ca cineva să nu meargă regu­lat la biserică, dar înlăuntrul lui să existe evlavie, bună­tate şi astfel Dumnezeu găseşte loc şi Se sălăşluieşte în el. Aceşti oameni de ar fi avut o viaţă liturgică, ar fi sporit mult în viaţa duhovnicească. Şi iată, există alţii care merg la biserică, se mărturisesc, se împărtăşesc, le fac pe toate şi cu toate acestea Dumnezeu nu află loc să locuiască în ei, pentru că nu există smerenie, bunătate, pocăinţă adevărată. Nu ajunge numai mărtu­risirea la duhovnic pentru ca să se întocmească bine cineva; este trebuinţă şi de pocăinţă. Şi orice rugă­ciune pe care o face cineva trebuie să înceapă cu mărturisire înaintea lui Dumnezeu. Nu să plângă şi să spună “sunt aşa, aşa şi aşa”, şi după aceea să facă ace­leaşi lucruri, căci aceasta înseamnă nesimţire. Atunci când există simţire, există şi puţină îmbunătăţire.

Aţi văzut pe israeliţi cu câtă simplitate se rugau? “Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi”[4]. Şi după aceea Domnul “S-a deşteptat ca un puternic, ca un ameţit de vin, şi a lovit…”[5]. Cu ce simplitate şi smere­nie, dar şi cu ce îndrăzneală au spus: “Doamne, ce vom spune neamurilor? Ne-ai izbăvit din Marea Roşie şi acum să murim în pustie sau să ne omoare cei de alt neam? Să ne facem de râs?”[6] Să nu spunem şi noi: “De ce dormi, Dumnezeule, şi nu vezi?”, pentru că ne va da o palmă. Aceasta este obrăznicie. Aceia au spu­s-o cu smerenie şi simplitate. N-au învinuit pe Dum­nezeu spunând: “De ce ai făcut acestea?”, ci au spus: “Nouă ne trebuie rele mult mai mari, dar acum ce vom spune neamurilor?”. Şi aţi văzut că îndată L-au îndu­plecat pe Dumnezeu. Aţi înţeles? A existat recu­noaştere a greşelii, pocăinţă şi Dumnezeu a intervenit şi “a lovit”… Dacă ne vom afla şi noi într-o situaţie grea şi nu o vom înfrunta duhovniceşte, atunci mirenii ne vor spune: Unde este rugăciunea voastră? Spuneţi că vă rugaţi, dar ce faceţi?”. Ne facem de râs.

dome1.jpg
Pocăinta ajută să dispară răul

Atunci când cerem pocăinţă de la Dumnezeu pen­tru lume, să ne punem şi pe noi înşine printre aceia care au greşit şi să nu spunem: “Ajută lumea care este păcătoasă”. Cei trei tineri s-au născut în robie şi cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi vinovaţi?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia şi mai multe să suferim”. Vorbeau ca şi cum ar fi fost şi ei printre cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu mai înainte de robia babilonică, ca şi cum ar fi fost şi ei părtaşi la păcat, în timp ce erau nevinovaţi, căci încă nu se născuseră. Cât mă mişcă rugăciunea ce au făcut-o atunci când se aflau în mijlocul văpăii cuptorului! „Drept eşti, Doamne, în tot ce ai făcut cu noi… că am păcătuit şi am făcut fărădelege… şi acum nu suntem vrednici să deschidem gura noastră. Nu ne părăsi pe noi până în sfârşit… şi nu întoarce mila Ta de la noi, pentru Avraam cei iubit al Tău”.

Adică “pe dreptate ne pedepseşti, Doamne, pentru că am păcătuit, dar numai pentru Avraam pe care îl iubeşti nu ne părăsi”. S-au pus şi pe ei înşişi printre păcătoşi şi credeau aceasta, de aceea cuptorul s-a răcorit. In timp ce pe închinătorul la idoli care s-a dus să vadă cuptorul, l-au ars flăcările[7].

Dacă omul nu lucrează astfel, caută mereu să se în­dreptăţească. “Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau “Adam e de vină”, “Eva e de vină, nu eu”. Un teolog mi-a spus odată: “Şi cu ce suntem vinovaţi noi ca acum să ne chinuim din pricina Evei?”. “Omule binecuvân­tat”, îi spun, “te împiedică aceasta la mântuire?”. Ce-i de vină Adam, sărmanul, sau Eva? Au făcut o greşeală şi câte veacuri au fost în iad, în timp ce pentru noi a venit Hristos şi ne-a eliberat. “De şaptezeci de ori câte şapte de păcătuiţi şi vă pocăiţi, Eu vă iert”[8], a spus Domnul. Păcătuim de mii de ori şi Hristos ne iartă – numai să ne pocăim cu sinceritate. Cum să spunem că e de vină Adam şi Eva? Şi uitaţi-vă că nu pun numele de Eva. Să punem numele Eva unei călugăriţe sau cel puţin Zoe[9], dacă ne este greu să punem Eva. Ea este mama noastră, mama întregii lumi şi nici numele ei nu vrem să-l auzim, nedreptăţind-o în felul acesta. Dar blestemul, de fapt, l-a dat Dumnezeu diavolului. “Şi şarpele era înţelept”[10]. Diavolul a intrat în şarpe ca să înşele pe om. Şi iată, toţi au ce au cu Eva ca şi cum ea ne-a prăpădit, în timp ce am fi fost foarte bine în rai, dacă nu s-ar fi făcut călcarea de lege. Dacă şi nouă ne-ar spune Hristos: “Fiindcă aţi păcătuit o dată, veţi merge atâtea veacuri în iad”, ei, atunci să fi spus cine­va ceva!… Ce lume nemulţumitoare!

In orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba ho­tărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere. Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui “am greşit”? Se opreşte şi-ţi dă binecu­vântări. Adică, atunci când copilul cel neastâmpărat îşi vine întru sine, se pocăieşte şi este mustrat de conşti­inţa sa, tatăl lui îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Israeliţii, deoarece s-au depărtat de poruncile lui Dumne­zeu, au trăit în robie 75 de ani. Şi în cele din urmă, atunci când s-au pocăit, apare împăratul Cirus, care s-a arătat mai bun decât fiii lui Israel, ce au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe. Dumnezeu i-a schimbat mintea şi l-a făcut să creadă în Dumnezeul cerului. Astfel acela a lăsat pe israeliti liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a făcut zidurile Ierusa­limului şi a arătat o astfel de bunătate şi o astfel de evlavie, ce nu le-au arătat într-un anumit fel nici israelitii[11]. Şi toate acestea pentru că poporul s-a pocăit şi s-a schimbat[12]. Cât de mult ajută pocăinţa ca să facă să dispară răul!

Să citiţi toate Cărţile Macabeilor. Sunt foarte pu­ternice. Ce poruncă dăduse împăratul! Ca elefanţii să calce pe israeliti. S-au dus ceilalţi, au pregătit ceremo­nia, au adăpat 500 de elefanţi cu vin tare şi tămâie ca sâ-i întărâte şi aşteptau pe împărat să vină ca să înceapă spectacolul. Dar împăratul uitase porunca ce o dăduse. Se duce îngrijitorul de elefanţi să înştiinţeze pe împărat, pentru că acela încă nu apăruse. “Impă­rate”, îi spune, “te aşteptăm. Toate sunt gata, elefanţii, iudeii şi cei chemaţi aşteaptă”. “Cine v-a spus să faceţi un astfel de lucru?”, le spune. Strigăte, ameninţări… Şi aceasta nu s-a făcut o dată, ci de trei ori[13]. Oare a fost un lucru mic ca împăratul să uite porunca ce-o dăduse el însuşi? Şi nu numai aceasta, ci în cele din urmă şi-a schimbat toată purtarea sa faţă de iudei. Toată cheia aici este: să se pocăiască lumea.

- Părinte, asociaţiile de pace întemeiate de diferite state ajută pentru pacea lumii?

- Depinde. Sunt unii care pornesc cu intenţie bună. Dar atunci când se adună vrăjitori, închinători la foc, protestanţi, o grămadă – nu le mai dai de capăt – ca să aducă pace în lume, cum să ajute? Dumnezeu să mă ierte, dar acestea sunt zdrenţele diavolului. Se face pace cu o asociaţie păcătoasă? Cum poate veni pacea, atunci când oamenii nu se împrietenesc cu Dumnezeu? Numai atunci când omul se împrieteneşte cu Dum­nezeu, vine pacea lăuntrică şi cea exterioară. Şi pentru ca omul să se împrietenească cu Dumnezeu trebuie să-şi vină în simţire, să se pocăiască, să trăiască potri­vit cu poruncile lui Dumnezeu, şi atunci vin harul şi pacea lui Dumnezeu înlăuntrul lui. Numai atunci va putea ajuta şi pentru pacea din jurul său.