SCRISOARE PASTORALA A PS SILUAN

„Cu noi este Dumnezeu”
Scrisoare Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului la anul mântuirii 2009 *
† SILUAN
Din mila lui Dumnezeu episcopul de-Dumnezeu-păzitei
Episcopii Ortodoxe Române a Italiei
Preacuvioșilor și Preacucernicilor Clerici,
Preacuviosului Cin Monahal
și poporului celui binecredincios
din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,
Har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări
Preacuvioase Părinte,
Preacucernice Părinte,
Iubiți Credincioși,
Praznicul Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu Celui din veci născut din Tatăl Cel împreună-veșnic cu El, înseamnă pentru noi creștinii pogorârea la noi a Celui Preaînalt, înseamnă că: „Dumnezeu este cu noi”.
Această dumnezeiască descoperire are o greutate și mai mare pentru cei care trăim pe meleaguri străine și care, uneori, poate ne simțim singuri și fără de ocrotire. Nașterea Domnului aduce cu ea, odată cu „bucuria mare” a venirii Mântuitorului, prisos
25 decembrie 2009
Praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos
2
de mângâiere tuturor celor necăjiți și înstrăinați și „pace și bunăvoire” celor care „așteaptă” și se pregătesc pentru a întâmpina arătarea în trup a lui Dumnezeu.
Astfel, prorocul Isaia, vestind cele despre Mesia, Unsul lui Dumnezeu, grăia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului” (Is. 42, 7; 61,2) - verset pe care îl va citi și tâlcui Domnul la prima predică în sinagoga din Capernaum (cf. Lc. 4, 18-19). Iar la nașterea Domnului, arătându-se păstorilor pentru a le vesti „bucurie mare” (cf. Lc. 2, 10), îngerii cântau în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14)
Prăznuind ca în fiecare an, cu pregătire duhovnicească, prin post, prin curățirea sufletului prin spovedanie, prin primirea Sfintei Împărtășanii – cinstitul Trup și Sânge al Domnului – ne facem părtași și noi acestui eveniment dumnezeiesc unic, întâmplat cu peste 2000 de ani în urmă, prin participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și prin gustarea din cele ce s-au făcut pentru noi, devenim la rându-ne martori a ceea ce s-a întâmplat în Betleemul Iudeii.
Într-o lume care se identifică deplin cu „veacul acesta” – cu secolul, secularizată - nu este simplu să întrezărești și, cu atât mai mult, să te întâlnești cu cele ale „veacului ce va să fie”… De aceea, s-ar putea isca întrebarea în ce fel noi, creștinii din anul 2009, trăitori în Italia, departe de casă și de atmosfera sărbătorească de acolo, putem să „gustăm” din „bucuria” pe care o vesteau îngerii, la „pacea și bunăvoirea” cântate de ei și, mai ales, cum putem să ne regăsim, după încă un istovitor an de muncă și de viață răvășită de griji, și să-l întâmpinăm pe Dumnezeu Cel întrupat sau, cel puțin, să ne „apropiem” de Cel care a venit la noi nu doar ca să fie „cu noi”, ci și ca noi, veșnic, să nu ne mai despărțim de El?
În scrisoarea pastorală din acest an ne propunem să vă reamintim câteva dintre căile care ne stau la îndemână pentru a ne face părtași la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cu noi, în condițiile mai sus amintite.
Dumnezeiasca Liturghie, slujba la care ar trebui să mergem cu toții, cel puțin duminică de duminică, cuprinde căile cele mai importante prin care să ne facem părtași bunătăților dumnezeiești, așa cum ele ne-au fost predate de apostoli, la porunca Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile (…), învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20)
Prima cale de a ne apropia de Dumnezeu și de a-l cunoaște mai bine este ascultarea și citirea Cuvântului Lui. Astfel noi intrăm, de fapt, în dialog cu Dumnezeu, care e Cel care a avut inițiativa de a ne adresa „cuvântul”, la început în mod direct, așa cum o făcea cu Adam în Rai, mai apoi prin „aleșii” Lui, prin drepții și prorocii Vechiului Testament, iar „în zilele acestea mai de pe urmă” (cf. Evr. 1, 2), la „plinirea vremii” (cf. Gal. 4, 4), ne-a grăit prin însuși Fiul Său – Cuvântul care „trup s-a făcut” (cf. In. 1, 14) - pentru a ne putea grăi față către față, „Chip către chip”.
3
Prin urmare, de fiecare dată când citim sau auzim cuvintele primite prin viu grai de către apostoli și apoi puse în scris de aceștia, prin insuflarea Duhului Sfânt, ne facem părtași cu aceeași prospețime, precum odinioară cei care le auzeau, la același „duh” și la aceeași „viață” ca și aceia, căci ne încredințează Domnul: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh și sunt viață” (In. 6, 63). Aceste cuvinte constituie, pentru tot cel care le „consumă”, o „hrană” de principală necesitate care păstrează sufletul treaz și viguros, căci ne spune Însuși Domnul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
Dacă în vremurile noastre putem avea cu toții la îndemână Sfânta Scriptură pentru a o citi oricând dorim, agitația și ritmul susținut al vieții, al săptămânii de lucru, fac aproape imposibilă, pentru mulți dintre creștini, citirea cu regularitate a cuvântului lui Dumnezeu. De aceea trebuie să știm că, în fiecare duminică și sărbătoare, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, ni se pun înainte, la antifoane, versete cântate din psalmi și apoi ni se citesc și ni se tâlcuiesc cuvinte din Faptele Apostolilor, din epistolele acestora precum și din Evanghelie. La acestea, este bine să se adauge, după putință și voință, în timpul săptămânii, fie și câte puțin, citiri din psalmi sau din alte cărți ale Vechiului Testament: din cartea Facerii, din cartea lui Iov, din Înțelepciunea și Proverbele lui Solomon și, mai ales, din Evanghelie, pentru a primi astfel, împreună cu hrana de care aminteam, și cunoștința mai adâncă a celor despre Dumnezeu. Bine ar fi să revenim la străvechiul obicei de a citi copiilor, ca prime „povești”, minunile săvârșite de Domnul Hristos și pildele rostite de El.
Dumnezeiasca Liturghie constituie, de asemenea, binecuvântatul prilej de a primi și „adevărata mâncare și adevărata băutură” (cf. In. 6, 55) pe care Cuvântul cel întrupat S-a pogorât la noi să ni le aducă pentru a ne face astfel părtași, prin Sfântul Lui Trup și Sânge, la dumnezeirea Sa, așa cum voia încă de la facerea omului.
Aceasta constituie cea de a doua cale lăsată de Domnul Hristos apostolilor și, prin ei, nouă, prin care să ne putem uni cu El, regăsind astfel conștiința de fii – căci „Duhul Fiului Său, strigă în inimile noastre: Avva – Tată!” (cf. Gal. 4, 6). Odată cu primirea, prin Botez, a acestei conștiințe pe care ne-o împărtășește pogorârea la noi a Fiului Celui Unul-Născut al lui Dumnezeu, fiecare dintre noi poate, „cu îndrăznire fără de osândă”, să cheme pe Dumnezeu: „Tată!”. Și pe măsură ce crește în noi această conștiință de fii, nu mai suntem „străini” și singuri nicăieri și niciodată, pentru că „Dumnezeu este cu noi”. Și chiar dacă Domnul Hristos S-a înălțat la cer, noi suntem încredințați că El este credincios făgăduinței făcute apostolilor Săi, când a zis: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Mt. 28, 20). Iar noi, cei care trăim la aproape douăzeci de veacuri după rostirea acestor cuvinte, suntem încredințați tot de El când zice, prin gura sfântului apostol Petru: „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1Pt. 1, 25) și iarăși: „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31).
Prin participarea activă și efectivă la Dumnezeiasca Liturghie, prin ascultarea Evangheliei nașterii Domnului, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, avem deci privilegiul de a fi contemporani cu Cel care „astăzi” se naște în Betleemul Iudeii,
4
devenind astfel și noi martori ai nașterii Lui și vestitori ai acesteia în jurul nostru – „Colindând colind duios, la nașterea lui Hristos”.
Pentru noi toți cei botezați și „îmbrăcați în Hristos” (cf. Gal. 3, 27), venirea Praznicului Nașterii Domnului, așteptarea și pregătirea pentru el, constituie totodată, o pregătire a venirii celei din urmă a Celui înălțat la ceruri și care „iarăși va să vină să judece viii și morții”. De aceea Mireasa-Biserica, dintru începuturile ei, așteaptă și trăiește fiecare duminică, fiecare Dumnezeiască Liturghie, ca fiind întâlnirea cu „Cel ce va să vie”. Și de aceea, așa cum îndeamnă și „ucenicul cel iubit” în cartea Apocalipsei sau a Revelației, Mireasa nu încetează să aștepte venirea Mirelui ei și să-i cheme Numele, zicând mereu: „Vino, Doamne, Iisuse!” (Apoc. 22, 20). Aceasta face că și noi, pe tot parcursul Dumnezeieștii Liturghii, repetăm chemarea: „Doamne miluiește”.
Astfel, Praznicul Întrupării Domnului capătă o semnificație și mai puternică, întărind sau retrezind în noi această conștiință a așteptării și a venirii Celui Preaînalt. De pierderea sau de păstrarea acestei conștiințe a depins și depinde trezvia trăirii vieții în Hristos, „învecuirea” ei sau orientarea ei spre „viața veacului ce va să fie”.
Aceasta este de fapt o a treia cale de a ne apropia de Dumnezeu și de a ne uni cu El, cale pe care au urmat-o atât cei din Vechiul Testament, chemând Numele Domnului – așa cum li Se descoperise pe atunci, îndeosebi după arătarea Sa lui Moise, în muntele Sinai, precum și toți cei care „au iubit arătarea Fiului lui Dumnezeu”, urmând cuvântul sfântului apostol Petru de la Pogorârea Duhului Sfânt, când a zis: „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (F.A. 2, 21).
De aceea, vă îndemnăm ca în toată vremea și oriunde vă aflați: la muncă, în călătorie sau în trafic, să chemați Numele Domnului Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă sau miluiește-ne pre noi”. Această chemare, împreună cu împărtășirea continuă cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului, constituie calea prin care noi, păcătoșii și nevrednicii, putem să mulțumim mai adevărat lui Dumnezeu pentru „toate câte a dat nouă”, așa cum ne învață prorocul David zicând: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 3-4).
Pe lângă aceste căi care ni se pun la îndemână cu ocazia fiecărei Sfinte Liturghii, vă mai înfățișăm încă una, concretă și la îndemâna oricui. Este vorba despre ceea ce Însuși Domnul Hristos ne arată atunci când ne vorbește despre venirea Sa întru slavă „să judece viii și morții”, așa cum ne spune în Evanghelie: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa (…) va zice (…) celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. (…) Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 31; 34-36; 40).
Iată deci de cât de „puțin” ține mântuirea noastră! Așadar, la acest moment de întâmpinare a „Celui ce vine” la noi, nu să ne judece, ci să ne mântuiască, să căutăm să facem și noi acel „mic” bine către unul dintre „aceștia mai mici ai Lui” - știind că Lui îi
5
facem, și astfel, ne va primi și pe noi ca pe cei trei magi de la Răsărit și pe păstorii cei din Betleem și ne va dărui și nouă „bucurie mare” precum le-a dăruit și lor. Făcând astfel, vremurile de criză materială pe care le petrecem se prefac în prilej de bucurie și de redescoperire a folosului pe care ni-l aduce milostenia, așa cum spune și vorba consacrată din popor: „Dar din dar se face rai”.
În încheierea cuvântului nostru, rugăm pe Domnul Cel ce s-a pogorât la noi în smerenia peșterii Betleemului să vă binecuvinteze pe toți și pe toți ai Dumneavoastră, și să vă dăruiască un Praznic plin de pace și de bucurie, iar Anul Nou care vine să vă fie prilej de a vă apropia și mai mult de Dumnezeu, singurul de la care ne vin adevărata fericire și împlinire.
Al Vostru părinte și slujitor, la rugăciune mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și de tot binele doritor,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Dată în Reședința noastră de la Roma, la Praznicul Nașterii Domnului, astăzi 25 Decembrie, la anul mântuirii 2009