Fericita Maria Brancoveanu

O, de trei ori Fericita Maria Brancoveanu, aleasa Doamna a neamului romanesc, care ne-ai mantuit neamul din nevoi, curatindu-l prin sangele muceniciei fiilor tai, prin botezul lacrimilor tale cele sfintite, mijloceste si acum pentru noi la Imparatul nostru si al tuturor si, ca o porumbita neprihanita, inalta sufletul acestui neam, ca sa-I cante lui Dumnezeu: Aliluia!”

“Pentru a ne putea apropia de cel care plange, ne trebuie lacrimi; ca sa-l intelegem pe cel care suspina trebuie sa ne frangem inima; iar daca vrem sa ne facem partasi la durerea cuiva, se cuvine sa fim impreuna-patimitori. Si toate acestea ne cer deopotriva duiosie, marinimie si dragoste nefatarnica.

Cu ce indrazneala ne vom apropia cu cugetul si simtirea de tanguirea Doamnei Maria Brancoveanu, cand vedem ca patimirile, lacrimile si suspinurile ei au inaltat un munte ale carui piscuri au ajuns pana in Cer? Nimic nu ne indreptateste in indraznirea de a grai vreun cuvant despre taina acestui noian de suferinta, purtat in suflet de sotie si mama. Asadar, ne ramane fie o tacere indemnatoare la rugaciune, fie sa incercam launtric spre a gasi o cale cuviincioasa care sa ne pregateasca sufletul ca macar sa priveasca inspre adancul cel inalt al suferintei Doamnei Maria.

Toti cei care au izbandit cu adevarat, intru Hristos Domnul au biruit, iar calea le-a fost urzita din nenumarate lacrimi, plangeri, dureri si suspine. Insa patimirile tuturor oamenilor au fost imbratisate de Mantuitorul Iisus in Ghetsimani si astfel au fost invesmantate in sudori de sange (Luca 22, 44), ca si intr-o hlamida imparateasca. Ca niste peceti ale biruintei Domnului Iisus Hristos asupra mortii, Sfintele Taine ale Bisericii ne deschid si ne lumineaza cararile cele inguste ale mantuirii firii omenesti. De accea, am socotit ca o apropiere cuviincioasa de taina sufletului Doamnei Maria Brancoveanu ar fi tocmai o aplecare spre intelegerea lucrarii harului dumnezeiesc intru care ea a izbandit.
(…)

In anul 1714, Voievodul Constantin Bancoveanu si Doamna Maria adunasera 40 de ani de casnicie. Tot in acest an, domnitorul urma sa isi sarbatoreasca implinirea celor 60 de ani de viata pamanteasca, insa prin iconomia lui Dumnezeu praznuire s-a stramutat in Ceruri, intru slava muceniciei. Acestea toate s-au implinit 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. In aceasta zi, Doamna Maria isi sarbatorea ziua numelui si tot in acesta zi s-a simtit cel mai aproape de adancul de durere al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

A sosit si acea veste cutremuratoare, prin care i se spunea ca sotul si fii ei au fost descapatanati. Insa, mai presus de aceste cuvinte, strajuia o lumina. In inima Doamnei Maria rasuna limpede si lin cuvantul pe care Dreptul Simeon l-a grait Fecioarei Maria: “Prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi.” (Luca 2, 35). Primind in inima cuvintele ce-i vesteau moartea sotului si fiilor sai, Doamna Maria si-a revarsat privirea spre cerul brazdat de gratiile temnitei. Trupul i s-a umplut de sudori reci, sufletul parca i-a inghetat in suspin, insa apoi a izbucnit parjolul durerii, iar lacrimile parca se prefaceau toate in sange. O, Sfanta Marie Brancoveanu, lumineaza-ne pe noi sa pricepem cutremuratoarea si luminata biruinta a suferintei!



***

In vremea intemnitarii din Stambul si mai apoi in vremea exilului din Kutahia, in sufletul Doamnei Maria Brancoveanu s-a perindat multe aduceri aminte ale celor dragi si nenumaratele lacrimi i-au sfintit chipul. Albita in cuptorul noianului de tanguiri si suspine, dragostea Domnei Maria pentru cei martirizati i-a invesmantat sufletul cu o tainica straluminare: rugaciunile sotului si ale fiilor sai erau ca un acoperamant asupra celor ramasi in viata din neamul lor, iar ajutorul si mangaierea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu se faceau simtite in toata vremea. Rugaciunile inlacrimate pe care vaduva Maria le indrepta catre Maica Domnului i-au adus multa alinare, pentru ca pricepea ca, asa cum sotul si fiii Il urmasera in patimiri pe Stapanul Hristos, asa si ea se invrednicise sa urmeze Aceleia pentru care moartea Fiului lui Dumnezeu a fost cea mai istovitoare suferinta. Pe aceasta carare launtrica a lacrimilor, Maria Doamna a gustat din adancurile harului lui Dumnezeu si a cunoscut nemijlocit ca suferinta intregii lumi se aduna in inimile celor ce patimesc intru tanguirea sufletului.

Spre intarirea Doamnei Maria pe aceasta cale a impreuna-patimirii, a iertarii si a dragostei dumnezeiesti, Maica Domnului a aratat o minune care s-a savarsit in ziua praznicului Adormirii Sale, in vreme Sfintei Liturghii, tocmai cand la Constantinopol se plinea martiriul Brancovenilor. Acest lucru minunat i-a fost vestit Doamnei Maria cu multa amanuntime, insa pentru noi, cei de azi, aceasta imprejurare a ramas insemnata doar in filele cronicilor:

<
Aceasta pocainta facea ei pentru pacatele lor. Si nu s-au indestulat Stefan Voda numai pe moartea lui Constantin Voda si a feciorilor lui, ci, inca fiind doamna lui si ginerii lui Constantin Voda si alti oameni ai lui scapati din primejdia mortii pre carele vrea turcii sa-i sloboaza sa vie in tara, iar el s-au sfatuit cu tata-sau si cu sfetnicii lor ca nu se cade sa vie in tara ci sa-i faca surgun. Si au facut mestesug cu imbrihorul si i-au insalat de au dat bani 80 de pungi, zicandu-le ca zic turcii ca de vor da acesti bani, ii vor slobozi; si ei in nadejdea aceea au trimis pe la casile lor aici, in tara, de au facut cum au putut, de au dat acei bani si despre alta parte scria la imbrihor ca sa sa nevoiasca sa-i faca surgun la Kiutaiu, la Anadol si au fost cu banii dati si surguniti>>.

Dupa intoarcerea din exil, Doamna Maria a purces spre Manastirea Dintr-un lemn spre a se inchina si a aduce multumire Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Si pentru acest sfant locas, ca pentru atatea altele, familia Brancoveanu isi daruise osteneala ctitoriceasca. Insa in anul 1715 locasul fusese innoit, iar acum, deasupra usii bisericii se putea citi aceasta pisanie:

“Acesta sfanta si dumnezeiasca manastire care se numeaste Dentr-un lemn, unde sa cinsteste si sa praznuieste Nasterea Preasfintei si Preacuratei de Dumnezeu Nascatoare Fecioarei Maria, din temelia ei iaste zidita si facuta de Ioan Matei Basarab Voievod. Deci, trecand multa vreme, inceput-au a sa invechi si a sa strica toate lucrurile si zugraveala. Dup-aceia, din voia si porunca lui Dumnezau stand Domn blagocestivul si crestinul Ioan Stefan Cantacuzino Voievod; deci, avand mare evlavie catra sfantul locas acesta, numaidecat cu osardie s-au apucat ca de iznoava a o infrumuseta, luminand si mai largind intai biserica si zugravindu-o a doaoa si impodobind-o si cu tample si cu altele ce i-au trebuit, facand si case si chilii de prejurul ei, cum sa veade, in slava Preacuratei Stapane si intru pomenirea Marii Sale si a parintilor, savarsind la leat 7223 [ 1715 ], mes. Avgust 30 dni. Ispravnic fiind chir Ioan Arhimandrit de la Hurezi”.



In obstea romaneasca era adeverit ca aceasta grabnica innoire a locasului de la Dintr-un lemn era o diversiune prin care Cantacuzinii voiau sa acopere rusinea pe care o patimise in biserica Doamna Pauna, “indracindu-se”- dupa cum cronicarul graieste.

Vazand innoirile facute la Manastirea Dintr-un lemn, Doamna Maria nu putea sa nu isi aduca aminte ca dimpreuna cu sotul sau au fost nasii de cununie ai lui Stefan si Pauna, cei care mai apoi le-au fost calai tainuiti, iar acum erau zugraviti in randuiala ctitorilor. Cu multa durere in suflet intrand in biserica manastirii, Doamna Maria s-a plecat in rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului. In minte ii rasunau cuvintele pe care sotul sau i le-a grait lui Stefan Cantacuzino in Vinerea Mare, ziua plecarii familiei lor spre Constantinopol: “Finule Stefan, daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui. Daca insa sunt roada rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei, dar pazeasca-se de mania teribila si razbunatoare a judecatii divine.

Valuri de durere neostoita cuprindeau sufletul vaduvei Maria, insa nu si-a lasat cugetul sa savarseasca judecata asupra celor ce le-au uneltit pieirea, caci nu voia sa se desparta de harul cel mangaietor al Preasfantului Duh. Cuvantul iertarii rostit de barbatul sau in Vinerea Mare, precum si graiurile de imbarbatare pe care sotul ei Constantin le-a grait fiilor, erau asemenea unor ziduri de cetate intru care nu putea navali ura si razbunarea. Ce dulce s-a facut in inima ei dragostea pentru vrajmasi si cat de minunate sunt cuvintele de indemn si marturisire ale tatalui copiilor ei:

“Fiii mei, fiii mei! Iata, toate avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca si sufletele! Stati tare, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte; priviti la Hristos Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta pravoslavnica pentru viata si pentru lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos, ca nu sunt vrednice muncile si nevoile aceste de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre!”

In fierbinteala rugaciunii, Doamna Maria a multumit Maicii Preacurate, s-a rugat pentru toti cei iubiti ai sai, insa deopotriva si pentru Pauna, Stefan si stolnicul Constantin Cantacuzino.

Simtea cu incredintare ca, aici, in fata icoanei inaintea careia se ruga, pronia lui Dumnezeu a savarsit judecata asupra Cantacuzinilor, iar toate cele petrecute dupa uciderea sotului si a fiilor sai intareau acest lucru. Din cele pe care i le spusese amanuntit Patriarhul Hrisant, Doamna Maria cunostea pribegia vaduvei Pauna dimpreuna cu copiii sai, Radu si Constantin.

In anul 2004, cand a fost inlaturata ferecatura metalica a icoanei Maicii Domnului de la Manastirea Dintr-un lemn, s-a putut vedea ca este o icoana zugravita pe ambele parti. In procesul de restaurare s-a descoperit ca pe spatele icoanei este infatisata Infricosatoarea Judecata. Cu adevarat, o infricosata judecata li s-a facut Cantacuzinilor prin aceasta icoana. Insasi marturia istorica adevereste foarte limpede:



Sub privirea blanda ai ocrotitoare a Maicii Domnului, Voievodul Constantin Brancoveanu primeste moarte martirica dimpreuna cu cei patru fii ai sai si cu sfetnicul Ianache. Acest lucru se savarseste tocmai cand Voda implineste 60 de ani, la Praznicul Adormirii Preacuratei Fecioare, in 15 august 1714. Stefan Cantacuzino si tatal sau, stolnicul Constantin, mor miseleste in 7 iunie 1716, fiind spanzurati pe neasteptate in temnita si, apoi, decapitati. Moartea lor s-a petrecut la praznicul Sfintei Treimi, vadindu-se a cui dragoste nu au inteles-o intru adevar si lucrare, ci doar au fatarnicit-o.

Doamna Maria a plecat din tara intru defaimarea mazilirii lui Brancoveanu si s-a intors cu multa cinste, in luna octombrie a anului 1716, dimpreuna cu voievodul Ioan Mavrocordat. Doamna Pauna cunoaste si ea necinstea mazilirii sotului ei in ianuarie 1716, iar cand afla ca barbatul i-a fost ucis de turci, izbuteste sa fuga din Constantinopol, insa ramane pentru tot restul vietii in pribegie pe meleagurile Apusului.

Fiii lui Brancoveanu s-au facut prin ascultare si marturisire Mucenici ai Imparatului Hristos, iar fiii lui Stefan Cantacuzino sunt indemnati staruitor de Papa Clement al XI-lea sa treaca la catolicism, pentru a li se inlesni traiul in pribegie sub tutela imparatului de la Viena.

Si chiar daca pana astazi Cantacuzinii poarta asupra numelui lor prihana uneltirii uciderii Brancovenilor, sa aratam intelegere si sa ne aplecam cu dragoste si impreuna-patimire (compatimire) catre toate cele care nu s-au savarsit dupa voia lui Dumnezeu, atat in neamul nostru, cat si in intreaga fire omeneasca; si, alipindu-ne cugetul si simtirea de rugaciunea Sfintilor Mucenici Brancoveni, sa ridicam glas catre Mantuitorul Hristos si sa-L rugam sa ne arate mila Sa tuturor celor care suntem partasi ai firii omenesti. Intru aceasta osteneala sa o avem drept pilda si mijlocitoare pe Sfanta Maria Brancoveanu, caci prin lacrimile ei s-a facut urmatoare a Maicii Pururea Fecioare, a Celei careia Dreptul Simeon i-a proorocit: “Prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).



(…)
In ceasurile linistite ale noptii, dupa ce isi savarsea rugaciunile, adeseori Doamna Maria se lasa cuprinsa cu totul de dorul sotului si al fiilor ei. Ii insotea in amintirile sale scumpe si le mangaia chipurile prin lacrimile care ii siroiau pe obraji. Glasurile lor ii rasunau limpede in inima, alcatuind un luminos sirag al aducerilor aminte. Dupa ce s-a intors din surghiun, a citit de nenumarate ori panegiricele alcatuite de fiii sai. Le simtea ca pe o rugaciune, si pentru ca lacrimile i se amestecau cu slovele tipariturii, adeseori inima i se umplea de o minunata mangaiere. Parca il auzea si acum pe Stefan rostind in biserica panegiricul sau alcatuit in cinstea Adormirii Maicii Domnului. Ii dedicase anume ei acest cuvant, iar citindu-l era incredintata ca fiul sau ii graia de dincolo de hotarul de taina al acestei lumi:



<Nu este cu putinta, la varsta in care ma aflu, sa intocmeasca omul cugetari inalte, sa le alcatuiasca in chip armonios si sa le compuna dupa elocventa ceruta - incat, daca e cu putinta ca si in acest cuvintel sa se afle vreo cugetare aleasa, o randuiala bine alcatuita sau vreo forma artistica, aceasta va fi o daruire a Imparatesei Ingerilor, care ajuta cu mana sa cea preamilostiva si-i imputerniceste pe aceia care cerceteaza cu evlavie marirea si lauda ei. Acelasi lucru se petrece si intru faptele tale, Stapana preaevlavioasa, pentru ca in mai toate faptuirile tale straluceste o putere neobisnuita, adica o lucrare si un obicei catre Mireasa cea fara de prihana, care priveste cu ochi veseli si primeste ruga ta umila, pe care o savarsesti la pregatirea si inceputul a toata fapta cea buna. Aceasta deprindere placuta lui Dumnezeu, ca o oglinda trebuie sa o aiba inaintea lor fiii Bisericii, pentru ca sa se indrepteze orice lucrare spre cinstea si marirea Atotputernicului Dumnezeu, prin solirea si acoperamantul Maicii Pururea Fecioare Maria. Iata, dar, Stapana iubitoare de Dumnezeu, pentru ce-ti dedic aceasta sfintita imnologie, pe care am compus-o nu numai pentru ca sa primesti un ospat sufletesc, prin ascultarea laudelor preamaritei Fecioare, ci ca sa se invete si poporul lui Dumnezeu sa puna ca temelie statornica la toata lucrarea calduroasa solire a Nascatoarei de Dumnezeu celei pline de dar. Primeste, dar, cu inima de mama, acest mic dar al fiului celui iubitor de mama, primind dimpreuna si indatorata umilinta din inima fiiasca, mama mea cea blanda! Si asa sa te am, prin solirile celei Preacurate, impreuna cu preablandul meu Domn si parinte, intru zile indelungate si multi ani, pazita de tot raul.
Al blandetii tale supus si prea umilit fiu, Stefan Brancoveanu>>.

Doamna Maria simtea ca parca anume pentru clipele ei grele au fost alcatuite, spre a-i alina dorul si durerea de mama. Oriunde deschidea cartile ce cuprindeau panegiricele, vedea implinirea in viata a cuvintelor – erau asemenea unor tainice rostiri proorocesti si doriri ale muceniciei pentru Hristos Domnul.



Iata ce scrie Sfantul Stefan Brancoveanu in cuvantul inchinat Sfantului Arhidiacon Stefan:

<
Cati traim in lume, toti, dupa cum experienta ne-o arata, avem nenorocirea noastra, la toti viata ne este greu de suferit, si cu toate acestea unii ard ca pucioasa si raspandesc duhoare din cauza maniei si nesupunerii fata de voia Facatorului a toate. Altii ard ca dafinul, zbatandu-se si murmurand in vapaia nenorocirii si a intristarii, intru care sunt ispititi. Iar altii, ca plantele aromate izvorasc buna mireasma, fara murmur si fara tulburare. In acelasi fel s-a aratat si Stefan celor care l-au martirizat: bland, marinimos, pasnic. Ocarat fiind, n-a ocarat impotriva; batjocorit fiind, a suferit. Defaimarea o socotea ca pe o cinste, pietrele ca pe niste stele. Sangele ce curgea din sfintitul sau trup il socotea asemenea unei mari peste care trebuia sa treaca pentru a ajunge la Stapanul si Domnul sau si, dorind a fi acolo unde este Domnul, prin sange s-a stramutat acolo unde este Hristos.
[…] Arata-ne noua, preaiubite Sfinte al Bisericii, cum sa-l iubim pe aproapele nostru, cum sa-i iubim pe vrajmasii nostri si cum sa ne facem urmatorii tai cei mai ravnitori. Roaga-l pe Iisus, pe Care L-ai vazut bland, de-a dreapta Nascatorului Celui fara de inceput, ca sa pazeasca in chip deplin si preafericit o icoana vie a virtutii tale, pe iubitorul de Hristos si pe preacrestinul nostru Stapan si Domn. Roaga-te Nazarineanului Celui rastignit, a Carui Dumnezeire pana la moarte o ai propovaduit, sa-i pazeasca pe alesii boieri, madulare cinstite si vrednice de o astfel de evlavioasa impreuna-vietuire.

De trei ori fericita este aceasta vreme, din pricina ca acela care prin cuvant propovaduieste, poate nestingherit sa laude blandetea si iubirea de frate. O, cat se bucura sufletul tau cel prea virtuos de propovaduirea si lauda acestor virtuti, pazite de Dumnezeu si cinstite Stapane! Bucuria ta este un semn de incredintare – fiindca te bucuri auzind propovaduindu-se si laudandu-se buna voire si intelepciune –, partas fiind si la propovaduire, partas fiind si la lauda. Pentru ca – dupa cum au spus cei invatati –, fiecare pe cele intru care afla multumire, pe acelea si cinstindu-le, se veseleste. Cu un astfel de purtator de grija, vrednic de cinste, cu un astfel de cap virtuos, pare a fi necuviincios sa nu se veseleasca dimpreuna si toate madularele. Oare ii impreuna-numarati cu poporul cel ales al Mantuitorului si pe unii uratori de frati sau dintre cei care se bucura de nenorocire? Risipeasca-se deci norii tuturor celor care il despart pe om de bunul cel desavarsit. Fugiti de desertaciune, inselaciune si desfranare. N-a mai ramas loc pentru unele ca acestea in inimile noastre; voim sa-l urmam pe intaiul martir, sa invatam din a sa invatatura calea mantuirii. Amin>>.