luni, 29 iunie 2009

Rugaciune pentru duhovnic


Rugaciune pentru parintele duhovnic(de arhimandritul Sofronie)
2008 august 9
tags: proortodoxia, arhimandrit sofronie, rugaciune, parintele duhovnicby Cezar MachidonDoamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânata şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău, duhovnicul meu (N) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca sa pun început bun de pocăinţă eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi sufletească şi de slăbiciunea firii celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă, care se pogoară de la Tine Împăratul Luminii. Binesporeşte în el Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin.(Metanie)
Împărate Ceresc, Mângâietorule, deschide stavila cerului şi plouă peste duhovnicul meu (N) belşug de har şi bogată milă. Pogoară-te asupra lui, odihneşte în el pururea şi revarsă peste el mulţimea îndurărilor Tale. Amin.(Metanie)
Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul tău Acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu (N) şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească, curăţă-l, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin. (Metanie)
Cuvioase Părinte Siluane, roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (N), pentru rugăciunile tale. Cuvioase Arsenie cel Mare, roagă-te Bunului Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (N), pentru rugăciunile tale. Cele nouă Puteri Cereşti, Sfinţilor Români (mucenici şi muceniţe, cuvioşi şi cuvioase), Preacuvioşilor Părinţi ai noştri şi sfinţii a caror pomenire se face astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile voastre. Amin.Amin. Amin.(Metanii)

from → Lumea Ortodoxiei

Scrisoare adresata de Alexandru Vlahuta fiicei sale Margareta

Scrisoare adresata de Alexandru Vlahuta fiicei sale Margareta
2008 iulie 31
tags: alexandru vlahuta, Margareta, proortodoxia, Scrisoareby Cezar MachidonCuvinte de o esenta impresionanta.Un adevarat ghid de viata pentru noi.

“Sa traiesti Mimilica draga, sa fii buna, sa fii buna, pentru ca sa poti fi fericita. Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca mai intai nu pot fi iubiti si-al doilea… al doilea, de! norocul si celelalte <>, care se aseamana cu el, vin de-afara, de la oameni, de la imprejurari, asupra carora n-ai nici o stapanire si nici o putere, pe cand fericirea, adevarata fericire in tine rasare si-n tine infloreste si leaga rod, cand ti-ai pregatit sufletul pentru el. Si pregatirea asta e opera de fiecare clipa – cand pierzi rabdarea, imprastii tot ce-ai insirat si iar trebuie s-o iei de la inceput. De aceea si vezi asa de putini oameni fericiti… Atatia cati merita. A, daca nu ne-am iubi pe noi fara masura, daca n-am face atata caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cate ori am mintit sau ne-am surprins asupra unei rautati ori asupra unei fapte urate, daca, in sfarsit, ne-am examina mai des si mai cu nepartinire (lesne-i de zis!), am ajunge sa razuim din noi partea aceea de prostie fudula, de rautate si de necinste murdara din care se’ngroasa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura. Se stie ca durerea e un minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din durerile altora.

Eu am mare incredere in vointa ta. Ramane sa stii doar ce vrei. Si vad c-ai inceput sa stii si asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai inceput sa te observi, sa-ti faci singura mustrari si sa-ti cauti singura drumul cel adevarat!

Asa, Mimilica draga, cearta-te de cate ori te simti egoista, de cate ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspra cu tine, dreapta cu prietenii si suflet larg cu cei rai.! Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cate ori desertaciunea te indeamna sa strigi: ”Uitati-va la mine!”. Dar mai ales as vrea sa scriu de-a dreptul in sufletul tau aceasta: ”Sa nu faci o fapta a carei amintire te-ar putea face vreodata sa rosesti.”
Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici multumire mai deplina ca o constiinta curata.

Pastreaza scrisoarea asta. Cand vei fi de 50 de ani, ai s-o intelegi mai bine. Sa dea Dumnezeu s-o citesti si atunci cu sufletul senin de azi.

Te imbratiseaza cu drag,
al tau parinte.

Cititul, într-o societate în care copiii preferă să se uite la televizor


Cititul, într-o societate în care copiii preferă să se uite la televizor
2008 decembrie 13
tags: carte, citit, copii, copil, cultura, educatie, efectele televizorului, lectura, manipulare, societate, televizor, tv, virgiliu gheorgheby Cezar Machidon
- Copiii nu numai că citesc mai puţin decât cei din alte generaţii, dar se şi dove­desc incapabili de a înţelege un material simplu, a lega cuvintele în frază constru­ind înţelesul, a-şi aminti sau aplica tot ceea ce au citit.
- Cercetătorii de la Universitatea din Leyden pun în evidenţă câteva din meca­nismele prin care televiziunea subminează lectura.
- Vizionarea TV, arată Maria Winn, înseamnă o experienţă complet diferită de aceea presupusă de lectură sau, mai precis, inhibă disponibilitatea creierului de a-şi dezvolta capacitatea de a citi.
- Lectura, constituind pentru omul societăţii urbanizate una din principalele mij­loace ale dezvoltării corticale, eliminarea acesteia prin vizionarea TV, îl lipseşte pe copil de posibilitatea de a ajunge, din punct de vedere mental, la nivelul celor care au trăit fără televizor.

Studiile realizate în America demonstrează că „majoritatea tinerilor întâmpină mari dificultăţi în înţelegerea unui text ce depăşeşte nivelul gimnaziului, în a trage concluzii dincolo de faptele simple, în a urmări punctul de vedere al autorului sau succesiunea unei argumentaţii, ori în a-şi prezenta propriile argumente. Copiii nu pot înţelege (pătrunde semnificaţia), nu-şi pot aminti şi aplica tot ceea ce au citit.
La tinerii de colegiu se manifestă un declin atât în abilitatea de a citi, cât şi în interesul pentru lectură, în ciuda iniţiativelor naţionale şi locale pentru îmbunătăţirea instrucţiei lor. Cel mai recent raport NAEP a constatat că doar 5% dintre absolvenţii de liceu pot stăpâni într-un mod satisfăcător materialul folosit, de obicei, la nivelul colegiului” (53).
Există, oare, o legătură între vizionarea TV şi declinul abilităţii de a citi? Maria Winn răspunde la această întrebare arătând că, într-un studiu făcut pe un grup de 500 de copii între 9 şi 10 ani, toţi au decla­rat că preferă să se uite la televizor decât să citească. Aceasta este de
fapt situaţia generală la nivelul tuturor societăţilor occidentale, unde s-a generalizat ritualul zilnic al vizionării TV. (54) Chiar şi în România este uşor de constatat că nici copiii şi nici tinerii crescuţi cu TV nu mai ci­tesc cărţi. „Televizorul este mai provocator, mai relaxant, nu pretinde nici un efort, spun copiii şi de aceea îl preferă.” (55)
De altfel, obişnuinţa de a citi a fost substituită cu vizionarea TV şi pentru cei mai mulţi dintre adulţi. (56) Diferenţa dintre copii şi adulţi, în toate aceste ţări, este însă semnificativă. Cu toate că mulţi dintre adulţi se uită astăzi la televizor mai mult decât citesc cărţi, faţă de tinerii crescuţi în faţa micului ecran au avantajul că, atunci când citesc o car­te, înţeleg din conţinutul acesteia cu mult mai mult decât pricep tinerii generaţiei TV, parcurgând aceeaşi carte. Nu este vorba de o lipsă de maturizare ideatică, ci de incapacitatea de a înţelege sau a lega sensul cuvintelor în frază.
Într-un simpozion desfăşurat în anii ‘70 în America, profesorii au luat în discuţie această problemă. „Tot mai mulţi copii, chiar dacă sunt inteligenţi sau provin din familii cultivate, nu reuşesc să-şi însuşească mecanismul lecturii, să înţeleagă ceea ce citesc.” (57) Faptul se explică uşor, având în vedere rezultatele studiilor efectuate de doi cercetători de la Universitatea Leyden din Olanda.
„Într-un articol minuţios documentat, publicat în revista Reading Reaserch Quaterly, cei doi oameni de ştiinţă au selectat şi sintetizat da­tele esenţiale privind relaţia dintre uitatul la televizor şi citit, incluzând şi informaţiile obţinute din câteva ţări sau regiuni unde televiziunea avea sa apară pentru prima oară. Ei au găsit că efectele negative ale televizorului asupra capacităţii de lecturare sunt foarte puternice în ceea ce priveşte abilităţile superioare necesare unei înţelegeri corecte a textului citit. În acelaşi studiu, se demonstrează că vizionarea TV are un pronunţat efect negativ, mai cu seamă pentru spectatorii „înrăiţi”, pentru copiii cu o stare materială bună şi pentru copiii inteligenţi. Au fost identificate, de asemenea, principalele mecanisme prin care televi­ziunea subminează lectura;
- televiziunea anulează satisfacţia pe care o producea lectura, înlocuind-o cu plăcerea facilă a micului ecran, şi astfel, inhibă dezvolta­rea abilităţilor necesare citirii;
- vizionarea solicită un efort mental inferior celui cerut de lectură, ceea ce-l va face pe copil să găsească cititul ca fiind prea difi­cil;
- dependenţa de televizor micşorează timpul pe care copiii sunt dispuşi să-l petreacă spre a găsi răspunsul la problemele pe care tre­buie să le rezolve şi, ca atare, îngreunează sau descurajează desfă­şurarea unei activităţi precum cititul. Această activitate necesită răgaz pentru reflecţie, răbdare şi tenacitate în decodarea semnificaţiilor.” (58)
Televizorul, arată M. Winn, presupune o experienţă complet dife­rită de cea a lecturii.
1) Lectura eliberează imaginaţia, care trebuie să construiască, să-şi imagineze înţelesul cuvintelor, al lucrurilor citite. Televizorul însă blochează procesul imaginativ, oferind imaginile de-a gata (deja formate) (59).
2) Lectura presupune un ritm mai încet sau mai rapid, în funcţie de capacitatea de înţelegere a textului (cât de rapid), în timp ce tele­viziunea, impunând un ritm foarte rapid, cel al derulării imaginilor, depăşeşte capacitatea omului de a procesa informaţia. (60)
3) Cititul înseamnă concentrarea minţii, dezvoltarea atenţiei, iar televizorul, dimpotrivă, susţine o atitudine pasivă, atenţia nefiind dirijată din interior, ci captivată şi susţinută prin stimuli externi. (61)
Cercetările arată, de asemenea, că, în cazul în care o primesc de la televizor, copiii procesează informaţia în mod diferit decât atunci când o lecturează. „Studiile evidenţiază în mod clar diferenţa dintre copiii care văd un dialog televizat (folktale) şi cei care citesc acela dialog într-o carte de poveşti. Cei care au văzut povestea la televizor au descris efectele vizuale şi acţiunea personajelor, în timp ce grupul care a lecturat povestea a descris mai mult dialogul povestirii şi a dat în mod semnificativ mai multe informaţii despre conţinutul textului şi despre personaje.” (62)
Obişnuiţi cu televizorul, copiii aşteaptă ca lectura să le pună la dispoziţie (să aducă cu sine) şi imaginile, aşteaptă ca înţelesurile să fie primite de-a gata, ca cititul să fie comod, relaxant şi pasiv, ca ritmul în care se primesc informaţiile să fie rapid, căci, altfel, îşi pierd răbdarea Dacă aşteptările le sunt înşelate, prin confruntarea cu o experienţă cu totul diferită, atunci se plictisesc, încep să se gândească la altceva sau pur şi simplu citesc alunecând peste litere şi cuvinte, fără să priceapă înţelesul.
Prin toate acestea, experienţa vizionării TV configurează anumite deprinderi mentale sau structuri neuronale de răspuns la stimulii ex­terni, care vor inhiba capacitatea creierului de a-şi dezvolta abilitatea de a citi. Acest lucru a fost constatat pentru prima oară în experimente­le efectuate de neuropsihologi prin vizualizarea traseelor electroencefalografice (63) sau prin tomografia computerizată. (64) Ei au constatat o activitate complet diferită a creierului în cele două tipuri de activităţi. Atunci când o persoană îşi schimbă ocupaţia trecând de la lectură la vizionarea TV, imediat se înregistrează o micşorare a frecvenţei unde­lor cerebrale beta, care sunt înlocuite de unde mult mai lente – undele alfa – şi. totodată, apare o reducere considerabilă a activităţii cerebrale a emisferei stângi. Acesta este, practic, modelul de activitate cerebrală pe care-l favorizează şi-l cultivă televiziunea.
Având în vedere faptul că „orice activitate repetată, mai des, înde­osebi când se desfăşoară de-a lungul perioadei de dezvoltare a cortexu­lui, poate produce modificări structurale de durată” (65), prin prisma celor prezentate anterior, se poate ajunge la concluzia că structura corticală a celor care au crescut cu televizorul va defavoriza în mod decisiv ca­pacitatea de a citi.
În acest sens, dr. M. Russel Harter, un cunoscut cercetător al relaţiei dintre lectură şi dezvoltarea creierului de la Universitatea din Carolina de Nord, subliniază: „Dacă o anumită parte a cortexului este disponibilă lecturii, iar această parte nu serveşte funcţiei cititului, mai cu seamă în perioada copilăriei, atunci poate avea loc o reorganizare care permite unei alte funcţii să devină mai dezvoltată” (66).
Faptul că tinerii de astăzi nu mai citesc nu ar fi fost un lucru atât de grav în condiţiile unei societăţi tradiţionale, unde cultura orală, con­tactul cu natura, răgazul reflecţiei, viaţa religioasă sau încercările de tot felul ofereau o experienţă suficient de bogată pentru o dezvoltare normală a creierului uman. În societatea modernă însă, în condiţiile create de lumea artificială de beton şi asfalt, pe fondul dispariţiei tradiţiilor orale, al slăbirii relaţiilor personale, cititul joacă un rol im­portant în dezvoltarea reţelelor neuronale. Acest lucru a fost demon­strat în mai multe studii, arătându-se că între cei care citesc mult şi corect, şi aceia care nu şi-au dezvoltat abilitatea lecturii, se poate sesi­za o diferenţă în funcţionarea creierului: „Cititorii buni dedică mai mult timp cititului decât cei mediocri şi asta înlesneşte vizibil dezvolta­rea cortexului (brain lateralization)” (67).
Aşadar, incapacitatea de a citi a copiilor de astăzi nu se datorează atât indispoziţiei pe care ei ar arăta-o faţă de o activitate care cere un efort mai mare decât vizionarea TV, cât mai cu seamă unei nedezvoltări normale a cortexului, fenomen care îngreunează înţelegerea şi însuşirea semnificaţiei lucrurilor citite.
Proporţional cu timpul acordat vizionării TV, scade capacitatea de a mai adânci înţelesurile ascunse dincolo de rândurile parcurse. Pentru omul societăţii tehnologiei video, cartea se pare că va fi un obiectiv tot mai îndepărtat, un lucru plicticos, fiindcă nu o mai poate citi, urmări şi înţelege. (68)
Lipsit de exerciţiul lecturii, tânărul de astăzi îşi pierde nu numai una din cele mai importante şanse în lărgirea universului de cunoştinţe, înţelegere, gândire şi conştiinţă, dar şi posibilitatea de a ajunge, din punctul de vedere al dezvoltării structurale a creierului, la nivelul celor care au trăit fără televizor.
___________________________________________________________

Cum ne vorbeste Domnul

M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la seviciu. Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, Am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici acum sa-Mi spui doua vorbe. Cand te intorceai de la munca, ti-Am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat , M-ai injurat . Doream atat de mult sa-Mi vorbesti. Oricum ziua era, inca, lunga. Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat. Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna.. Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat... Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata. Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda. Acum esti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi Imi vei acorda putin timp din timpul tau|

Iata o iubitoare de DUMNEZEU


Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.

Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.

Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”.

Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…

La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

continuarea in Revista Atitudini.

un articol de Ioan Vladuca, extras din revista Atitudini, nr. 6 (

joi, 25 iunie 2009

Dragoste cu durere


Dragoste cu durere



“- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

- Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat ati fracut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].

Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului - de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic.

- Gheronda, Sfantul Marcu Ascetul scrie: “O singura patima ne impiedica sa savarsim binele dupa putere: nepasarea. Patima aceasta se vindeca prin rugaciuni si milostenie“[2]. De ce se pomeneste aici de milostenie?

- Fiindca milostenia, bunatatea inmoaie inima si actioneaza precum uleiul in broasca ruginita. Inima impietrita se inmoaie langa sufletele ranite si devine sensibila si smerita. Dumnezeu nu l-a facut pe om invartosat si nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultiva milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu sufera pentru aproapele lor si astfel, din pricina nepasarii, devin incet-incet invartosati.

- Gheronda, ce ne ajuta sa ni se inmoaie inima?

- Pentru ca sa ni se inmoaie inima, trebuie sa ne punem nu numai in situatia celorlalti oameni, ci si a animalelor, chiar si a sarpelui. Sa ne gandim: “Mi-ar place sa fiu sarpe, sa ies putin la soare ca sa ma incalzesc si sa vina altul sa ma loveasca, sa-mi zdrobeasca capul? Nu“. Atunci ni se va face mila si vom iubi chiar si serpii. Daca omul nu se pune in situatia celuilalt, chiar si a animalelor si a insectelor, nu devine “om“.

Inlauntrul durerii se ascunde mai multa dragoste decat in dragostea fireasca. Caci, daca suferi pentru celalalt, il iubesti putin mai mult. Dragoste cu durere inseamna sa strangi in brate pe un frate de-al tau care are demon, iar demonul sa plece. Fiindca dragostea care imbratiseaza, dragostea duhovniceasca cu durere, daruieste fapturilor lui Dumnezeu mangaiere dumnezeiasca, ii ineaca pe demoni, slobozeste suflete si vindeca rani cu balsamul dragostei lui Hristos pe care il varsa.

Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topeste de durere pentru ceilalti, se roaga, mangaie. Si, luand asupra lui durerea celorlalti, este intotdeauna bucuros, caci Hristos ii ia durerea si ii daruieste mangaiere duhovniceasca.


Dragostea incredinteaza launtric

- Gheronda, cum pot sa arat dragoste?

- Sa arat dragoste? Nu inteleg. Asta este ceva fals, prefacut. Sa existe inlauntrul nostru dragoste si ea sa ne dea in vileag, asta, da, o inteleg. Dragostea adevarata il incredinteaza launtric pe celalalt fara manifestari exterioare. Dragoste inseamna sa asculti cu durere mahnirea celuilalt. Dragoste inseamna si o privire indurerata si un cuvant pe care il vei spune cu durere celuilalt cand el se confrunta cu o greutate. Dragoste inseamna sa participi la durerea lui, sa-l odihnesti in necazul lui. Dragoste inseamna sa rabzi un cuvant greu pe care ti-l va spune. Toate acestea ajuta mai mult decat cuvintele multe si decat manifestarile exterioare.

Cand suferi launtric pentru celalalt, Dumnezeu il incredinteaza launtric de dragostea ta si atunci el o simte chiar si fara manifestari exterioare. Tot asa se intampla si cand nu se exteriorizeaza rautatea pe care o avem inlauntrul nostru; si in acest caz celalalt tot o simte. Vezi, si diavolul, cand se arata ca un “inger de lumina“[3], aduce tulburare, pe cand Ingerul adevarat aduce o bucurie negraita.

- Gheronda, de ce nu sunt incredintata launtric de dragostea celorlalti?

- Nu cumva nu ai cultivat dragostea? Cel care iubeste se incredinteaza de dragostea celuilalt, dar si el il incredinteaza launtric pe celalalt de dragostea lui.

Celalalt simte daca il iubesti cu adevarat sau te prefaci, fiindca dragostea se transmite ca o telegrama. Daca facem, de pilda, o vizita la un orfelinat, copiii simt indata cu ce dispozitie launtrica ne-am dus la ei. Odata au venit la Coliba ca sa-mi ceara parerea unii care voiau sa infiinteze un asezamant pentru copiii parasiti. “Cel mai important lucru dintre toate, le-am spus, este sa va doara pentru acesti copii ca pentru copiii vostri si chiar mai mult. Numai asa copiii vor fi incredintati de dragostea voastra. Daca nu va doare pentru ei, mai bine nu mai faceti nimic“. Atunci un medic, foarte evlavios, mi-a spus: “Ai dreptate, Parinte. Candva am mers sa vizitez pentru prima oara un orfelinat impreuna cu mai multe persoane. Copiii simteau starea launtrica a fiecaruia dintre noi. <>”. Vedeti cum dragostea vesteste launtric?


Dragostea anuleaza distantele

- Gheronda, cum comunica oamenii duhovniceste de departe?

- Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.

- Cum adica?

- Pentru ca sa existe comunicare duhovniceasca intre oameni, trebuie ca ei sa lucreze pe aceeasi frecventa. Acest lucru nu pot sa-l prinda oamenii de stiinta. Iti amintesti de acea intamplare pe care o povestesc in Parintii aghioriti[4]? Intr-o zi un monah urma sa mearga in vizita la un parinte din Kapsala si se gandea: “Ce sa-i duc, oare, de binecuvantare?“. A facut rost, asadar, de doi pesti si i-a curatat ca sa i-i duca. Intre timp, celalalt primise instiintare de la Dumnezeu despre vizita lui si se gandea: “Acum ca va veni, cu ce sa-l omenesc?“. Si, pe cand fratele curata pestele, a venit deodata un corb, i-a luat un peste si l-a dus la celalalt calugar din Kapsala, care se afla la o distanta de cinci ore si jumatate de mers. Intelegeti? Unul se gandea cum sa-l odihneasca pe celalalt si atunci corbul a facut pe intermediarul.

Cand omul are Dragostea, pe Hristos, chiar si mut sa fie, se poate intelege cu milioane de oameni, de orice neam si varsta, caci fiecare varsta isi are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste intre ei sa stea unul langa celalat si sa nu vorbeasca. Pune si alti doi care au dragoste intre ei sa stea unul langa celalalt si sa nu vorbesca nici ei. Cum se vor simti unii si cum se vor simti ceilalti? Nici primii sa nu vorbeasca, nici ceilalti. Insa acestia din urma vor vorbi cu “tacerea”, fiindca va exista comunicare intre ei. Dimpotriva, ceilalti nu vor putea comunica, fiindca intre ei va exista “izolatie”. Cand nu exista dragoste, se poate ca doi oameni sa se afle aproape unul de celalalt, dar totusi sa fie departati.

- Gheronda, ma mahnesc ca a venit ziua sa plecati iarasi dintre noi.

- In viata duhovniceasca nu exista “aproape” si “departe“. Dragostea lui Hristos nu este despartita de distante, caci Hristos cu dragostea Sa anuleaza distantele. Prin urmare, omul, atunci cand este aproape de Hristos si se leaga frateste de celalalt cu dragostea lui Hristos, fie ca se afla aproape, fie departe, il simte pe celalalt intotdeauna aproape.

Dau slava lui Dumnezeu ca dragostea mea este de asa natura, duhovniceasca, ingereasca, incat distantele sunt anulate, iar eu voi tine legatura cu voi de departe, atat in aceasta viata, cat si in cea viitoare, care este si mai indepartata. Pentru ca si acea distanta va fi foarte apropiata, de vreme ce ne uneste Dragostea, Hristos“.

( Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007)

sâmbătă, 20 iunie 2009

Hristos Judecatorul


Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.

În faţa Judecăţii au să dispară cele două cauze ce întunecă aici conştiinţa: starea de păcat şi ignoranţa. Oamenii vor fi puşi în faţa evidenţei pe care au ignorat-o, deşi o avuseseră în faţă, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă şi tot păcatul va fi privit deschis.

Ni se va spune:

”V-am dat un rai şi l-aţi părăsit, v-am făcut fraţi şi v-aţi ucis între voi. V-am dat o Lege şi v-aţi închinat viţelului de aur, am venit la voi şi nu M-aţi primit. M-aţi răstignit şi v-am iertat neştiinţa şi v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuaţi să Mă ucideţi, împotriva evidenţei.

Aţi dărâmat zeităţile grecilor şi romanilor, dar aţi creat un alt idol. Au fost eliberaţi robii antichităţii, dar aţi creat o robie modernă. S-a prăbuşit un imperiu păgân, dar aţi creat altele, mai păgâne. S-a năruit o orânduire nedreaptă, dar n-aţi fost capabili de una dreaptă. S-a terminat o tiranie, dar s-a înlocuit cu alta.

M-aţi alungat când din inimile voastre, când din orânduirile voastre şi n-aţi împlinit încă voia Mea. Aţi crezut o vreme în Mine, dar apoi v-aţi făcut pe voi înşivă dumnezei.

Eu am umplut lumea cu Duhul Sfânt, dar voi aţi împins lumea spre hăul umanismului. Eu v-am învăţat să stăpâniţi cu Duhul materia, dar voi v-aţi închinat şi v-aţi robit materiei, mutilând chipul Meu din voi.

Eu v-am dat un suflet armonios, în care am pus toate darurile de care aveaţi nevoie, dar voi v-aţi închinat zeiţei raţiunii. Eu făurisem o conştiinţă sfântă în lume, dar voi aţi preferat egoismul capitalismului. Eu ridicam sufletele, viaţa şi ordinea din lume la pacea liberă a desăvârşirii, dar voi aţi preferat pozitivismul ateu, care în numele unor false legi vă mutilează şi vă nefericeşte.

V-am dat înţelepciune, dar vrăjmaşii s-au dovedit adesea mai înţelepţi decât voi. V-am dat puteri sfinte să îndrăzniţi cu duhul, dar adesea au cutezat mai mult vrăjmaşii. V-am dat lumea să o stăpâniţi, dar aţi lăsat-o pradă vrăjmaşului. V-am dat idealul Împărăţiei Mele, dar n-aţi mai crezut în el şi lumea a fost acaparată de falsele împărăţii ale vrăjmaşului.

V-am certat de nenumărate ori, dar nu v-aţi trezit. Trec peste voi încercări apocaliptice, dar încă nu v-aţi umplut de Duh Sfânt.

Eu sunt prezent în lume, Eu lucrez prin voi toţi, dar voi Mă răstigniţi necontenit cu lenea voastră, cu puţinătatea voastră, cu ignoranţa voastră.
Vă cer socoteală pentru tot răul făcut şi pentru tot binele uitat. Vă cer socoteală pentru faptele voastre de acum şi pentru înrâurirea ce aţi avut-o asupra mântuirii lumii întregi, căci răspundeţi solidar în timp şi în spaţiu de tot ce e rău în cugetele voastre şi în orânduirile voastre.

Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.

Nu vă amăgiţi: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu împărăţesc aici, fără a mă despărţi de Ceruri, ci ridicându-vă pe voi la Mine. Multe sunt păcatele oamenilor, dar cel mai mare este să creadă că se pot mântui, că pot trăi fără Mine. Priviţi lumea, priviţi universul, priviţi viaţa, priviţi sufletele voastre! Ele nu sunt decât prin Mine şi nu se pot mântui decât prin Mine.

Am fost Iubitorul vostru şi voi fi Judecătorul vostru. Voi cerceta legile voastre, voi cerceta orânduirile voastre, voi cerceta cultura voastră, voi cerceta modul vostru de viaţă, voi cerceta cugetele voastre.

Veţi da socoteală nu numai de faptele voastre, ci şi de năzuinţele voastre, de idealurile voastre, de crezurile lumii voastre. Cu cât înrâurirea voastră a fost mai mare în lume, cu atât vă este şi răspunderea mai mare.

Iată că s-a destrămat învelişul de materie al lumii voastre, iată că v-am scos din îngustimea timpului, iată că simţurile voastre s-au curăţit, iată că acum vedeţi slava tainică a lumii.

Cei ce aţi înţeles voia Mea şi aţi împlinit-o, vă bucuraţi de viaţa cea pururi fericită, iar cei ce nu aţi făcut voia Mea, ci aţi făcut voia voastră, vă veţi chinui în veci, fără iubire, fără har, fără bucurie, într-o disperare ce nu piere, căci veţi plânge veşnica voastră înfrângere”.

Sfintii Romani










































VIETILE SFINTILOR ROMANI



Sfanta Scriptura ne arata ca "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui" (Psalm 67, 36). Aceasta inseamna in primul rand ca Dumnezeu - Unicul izvor al sfinteniei - impartaseste sfintenia Sa oamenilor pe masura ce oamenii il cauta pe Dumnezeu.

De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna zicand: "Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12,14). Biserica lui Hristos Cel rastignit si inviat, intemeiata de El prin pogorarea Sfantului Duh in ziua Cincizecimii, este deodata experienta cautarii sfinteniei si a primirii sfinteniei de catre oameni. Cu alte cuvinte, comuniunea sfintilor din toate veacurile si din toate locurile este comuniunea Imparatiei lui Dumnezeu (Romani 14,17). Sfintii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu si cei mai buni dintre oameni. Sfantul este purtatorul dragostei lui Hristos pentru lume si salasul locuirii Sfantului Duh, Care cu suspine negraite doreste ca orice om sa creasca duhovniceste spre asemanarea cu Dumnezeu (Romani 8,27-30).

Biserica cinsteste pe sfinti intrucat simte prezenta lui Hristos si lucrarea Sfantului Duh in ei. Cinstirea sfintilor nu este, asadar, o stirbire a cinstirii lui Dumnezeu ci, dimpotriva, este o preamarire a iubirii Sale pentru oameni si ai lucrarii Lui de inaltare a omului spre frumusetea si viata vesnica a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este minunat intr-o singuratate si intr-o izolare vesnica, ci este minunat intru sfintii care se bucura de iubirea lui Dumnezeu si de slava Sa. De aceea, Biserica dreptmaritoare cunoaste si cinsteste bucuria sfintilor. Intrucat omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic sfant, sfintenia este viata adevarata a omului, sau implinirea umanului. Astfel, Evanghelia indeamna: "Fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este" (Matei 5,48). Dumnezeu lucreaza minunat de-a lungul intregii istorii a omenirii si cheama la sfintenie toate neamurile si toate categoriile de oameni, de toate starile, de toate varstele: "El voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la constinta adevarului sa vina" (I Timotei 2,4).

Cartea Apoclipsei ne spune ca neamurile isi vor aduce slava lor in Imparatia lui Dumnezeu (Apocalipsa 21, 16). Sfintii fiecarui neam reprezinta mai ales frumusetea cea nepieritoare a slavei fiecarui neam in fata lui Dumnezeu.

Sfintii pe care I-a canonizat Biserica noastra au fost mai intai cinstiti de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirma recunoastera sfinteniei, care vine din lucrarea Sfantului Duh in oameni. Biserica constata si proclama sfintenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate. Sfintii sunt cunoscuti si necunoscuti oamenilor, iar numarul total al sfintilor din fiecare neam si din fiecare vreme il stie numai Dumnezeu. Biserica a randuit ca duminica intaia dupa Rusalii sa fie numita "Duminica Tuturor Sfintilor", aratand prin aceasta ca sfintenia este cel mai de pret rod al lucrarii Sfantului Duh in Biserica. Pentru a sublinia faptul ca Duhul Sfant a lucrat in chip minunat de-a lungul veacurilor si pe pamantul tarii noastre sau in poporul nostru, de la crestinarea sa incepand cu secolul II si pana astazi, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, la 20 iunie 1992, a hotarat ca Duminica a II-a dupa Rusalii sa fie numita "Duminica Sfintilor Romani", urmand Duminicii Tuturor Sfintilor, in general.

Iata, va prezentam acum Actul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale romane privind canonizarea unor Sfinti romani


SFANTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMANE,


PREA IUBITULUI CLER, CINULUI MONAHAL SI DREPTMARITORILOR CRESTINI DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMANE, HAR, MILA SI PACE LA DUMNEZEU-TATAL, IAR DE LA NOI PARINTESTI BINECUVANTARI!


Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai (Psalm 67, 36), caci prin sfintii care sunt pe pamantul Lui, minunata a facut Domnul toata voia intru ei" (Psalm 15,3).


Bucurie mare vesteste astazi fiilor sai, Biserica noastra dreptmaritoare, la crugul anului mantuirii 1992, in Duminica Tuturor Sfintilor, hotarand ca in randurile acestora sa fie asezati cei alesi si bineplacuti lui Dumnezeu pe care ea insasi I-a odraslit in sanul neamului romanesc.

Prin aceasta Biserica noastra implineste indemnul Sfantului Apostol Pavel care zice: "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7).

Urmatori ai acestui indemn, credinciosii Bisericii noastre cinstesc impreuna pe toti sfintii celei una, sfanta, soborniceasca si apostolica Biserica si impreuna cu acestia pe sfintii plamaditi de evlavia neamului romanesc, intre care se numara martiri, marturisitori si mari traitori intru Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor, ierarhilor alesi de Dumnezeu, care au stralucit si au primit in cer cununi de slava.

Noi ii laudam pe Sfinti ca pe purtatorii unor prea inalte lupte si biruinte duhovnicesti si ca pe cei ce au intruchipat in fiinta lor frumusetea cea nepieritoare si privim la ei ca la invatatorii nostri pe calea desavarsirii in Hristos, straduindu-ne sa ne asemanam lor in credinta, in nadejde si dragoste si sa le urmam pilda.

Pe Sfinti ii cinstim, ca pe "prietenii" si "casnicii" lui Dumnezeu (Efes. 2, 19) si ca pe niste frati desavarsiti ai nostri, care au cunoscut incercarile si nevoile vietii pamantesti iar acum, in apropierea lui Dumnezeu mijlocesc si se roaga Lui pentru mantuirea noastra. Prin cinstirea sfintilor noi sporim, inainte de toate, cinstirea pe care o datoram lui Dumnezeu, asa cum glasuia Mitropolitul Varlaam al Moldovei in Cazania de la Duminica Tuturor Sfintilor.

Luand aminte la cuvintele Mantuitorului: "Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste, si cine Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel care M-a trimis pe Mine" (Matei 10,40), Sfantul Vasile cel Mare ne invata, spunand: "Primesc si pe Sfintii Apostoli si Mucenici, si-I chem ca mijlocitori inaintea lui Dumnezeu, ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, sa-mi fie milostiv, Iubitorul de oameni Dumnezeu si sa-mi daruiasca iertare de pacate".

Rugaciunile sfintilor inaintea lui Dumnezeu pentru mantuira noastra sunt mai bine primite, insa, daca si noi credinciosii, impodobiti cu credinta si fapte bune, ne rugam impreuna cu ei, lepadandu-ne de pacatele noastre. Acest adevar il intareste si Sfantul Ioan Gura de Aur, cand spune: "Stiind acestea, iubitilor, sa alergam la mijlocirea sfintilor, dar sa nu ne marginim la aceasta, ci sa lucram si noi cum se cuvine, dupa pilda pe care ne-au dat-o ei".

Sfintii Parinti, adunati la Sinodul al VII-lea Ecumenic, exprimand invatatura si practica dintotdeauna a Bisericii, cu radacini adanci in insasi Sfinta Scriptura, au hotarat astfel: "Noi pazim cuvintele Domnului, cuvintele apostolesti si proorocesti, prin care am invatat sa cinstim si sa marim, mai intai pe cea adevarat Nascatoare de Dumnezeu, pe Sfintele puteri ingeresti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei mariti, pe Sfintii Parinti purtatori de Dumnezeu si pe toti barbatii cei sfinti, si sa cerem mijlocirea lor pentru ca ei ne pot face placuti lui Dumnezeu Imparatul tuturor". Tot Sinodul al VII-lea Ecumenic a hotarat: "Cine nu marturiseste ca toti sfintii cei care au placut lui Dumnezeu, atat cei inainte de Lege, cat si cei de sub har, sunt vrednici de cinstire dupa trup si dupa suflet, sau nu face rugaciuni catre sfinti ca si catre unii care voiesc sa mijloceasca pentru lume, potrivit traditiei Bisericii, sa fie anatema!".

I - In curgerea vremii Bisericile Ortodoxe locale si-au imbogatit tezaurul spiritual inscriind in calendarele lor, alaturi de marii Sfinti ai Ortodoxiei ecumenice, noi nume de sfinti din randul fiilor lor.

In evlavia credinciosilor nostri n-a lipsit niciodat cinstirea unor vrednici traitori, marturisitori si aparatori ai dreptei credinte, flori alese ale spiritualitatii romanesti din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor Bisericii noastre, fara sa se fi facut proclamarea cinstirii lor printr-un act sinodal.

In anul 1950, Sfantul nostru Sinod, in spiritul traditiei crestine autentic ortodoxe, a hotarat inscrierea in randul sfintilor a unora dintre acestia, recunoscand si confirmand cinstirea pe care poporul dreptcredincios o aducea acestor sfinti de mult timp, pentru ca in anul 1955-1956 sa proclame prin Tomos sinodal canonizarea lor, cu cinstire locala pentru unii si cu cinstire in intreaga Biserica Ortodoxa Romana fiind impartasita si de celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Dar, in vatra strabuna de credinta a Bisericii noastre, evlavia poporului dreptcredincios a continuat sa cinsteasca si pe alti alesi ai lui Dumnezeu, pe langa cei canonizati in anii 1950-1956, asupra carora o comisie sinodala si-a indreptat cercetarile, propunand Sfantului Sinod canonizarea lor ca sfinti.

Intre acestia, din randurile monahilor se numara: Cuviosul Gherman din Dobrogea, Cuviosul Ioan de la Prislop, Cuviosul Antonie de la Iezerul-Valcea, Cuvisul Daniil Sihastru, Cuviosul Ioan de la Neamt-Hozevitul si Cuvioasa Teodora de la Sihla; din randul slujitorilor bisericesti se numara: preotii marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales si ierarhii: Mitropolitul martir Antim Ivireanul, Arhiepiscopul Ghelasie de la Ramet, Episcopul Iosif Marturisitorul din Maramures si Episcopul Leontie de la Radauti, iar dintre dreptcredinciosi amintim pe: martirii Constantin Voda Brancoveanu cu cei patru fii, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul sau Ianache, precum si binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare al Moldovei.

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, intrunit la 20 iunie 1992, examinand rezultatele cercetarilor si propunerile Comisiei sinodale, a constatat ca toti acestia au intrat si s-au pastrat in constiinta Bisericii, in evlavia pastorilor si pastoritilor, prin marturisirea neindoielnica a ortodoxiei credintei lor, prin vietuire crestina pilduitoare pana la masura sfinteniei, unii dintre ei suferind moarte martirica, altii infruntand orice primejdii si patimiri pentru marturisirea dreptei credinte, iar altii invrednicindu-se de la Dumnezeu cu darul facerii de minuni, toti laolalta slujind si aparand Biserica, dreapta credinta si poporul din care au odraslit;

Recunoscand darul sfinteniei cu care acestia au fost impodobiti si luand aminte la evlavia pe care le-o arata clerul si credinciosii nostri;

Purtand de grija prin aceasta de cresterea duhovniceasca si intarirea in credinta a obstei noastre dreptmaritoare;

Pe temeiul Asezamintelor dumnezeiestilor parinti si respectand intru totul randuiala canonica a Sfintei noastre Biserici;

Sfantul Sinod, la 20 iunie 1992, chemand in ajutor pe Milostivul Dumnezeu, a hotarat in chip sobornicesc ca acestia sa fie cinstiti ca sfinti in intreaga Biserica Ortodoxa Romana, sa fie inscrisi in calendar in zilele care s-au randuit, intocmindu-li-se sinaxare, slujbe si zugravindu-li-se chipul in icoane.

Iar acum vestim si proclamam solemn si canonic asezarea lor in randul sfintilor si chemam pe toti fiii Bisericii Ortodoxe Romane, ca si pe toti evlaviosii frati ortodocsi de pretutindeni, sa le urmeze pilda vietuirii lor sfinte si sa-si sporeasca rugaciunile catre ei, in nadejdea partasiei cu acestia la viata si fericirea vesnica.

1. SFANTUL CUVIOS GHERMAN DIN DOBROGEA - praznuit la 29 februarie, vas ales al lucrarii dumnezeiesti in pamantul Scitiei Mici de altadata, in secolele IV-V, pe unde au strabatut pasii si cuvantul Sfantului Apostol Andrei, traitor la locurile de sihastrie din Siria, Palestina si Egipt si daruit cu harul preotiei prin mainile Sfantului Ioan Gura de Aur, a revenit pe pamantul Dobrogei, reinnoind viata monahala de aici. Prieten al Sfantului Ioan Casian, care il numeste in scrierile sale "Sfantul Parinte Gherman", a hranit din intelepciunea si bogatia darurilor sale sufletele cautatorilor de Dumnezeu si de desavarsire crestina.


2. SFANTUL CUVIOS IOAN DE LA PRISLOP - praznuit la 13 septembrie, iubitor de nevointe duhovnicesti si ravnitor intru cele sfinte, a trait viata pustniceasca in vacurile XV-XVI, in apropierea manastirii Prislop, ramanand pilda vie de sfintenie pentru toti credinciosii din vremea lui care l-au cercetat si I-au cerut sfatul, ca si pentru cei din zilele noastre, care nu inceteaza a se reculege sufleteste la pestera din munte, langa apa Silvasului si la Manastirea Prislop.


3. SFANTUL CUVIOS ANTONIE DE LA IEZERUL-VALCEA - praznuit la 23 noiembrie, osarduitor intru toata asprimea vietii manastiresti in pestera de langa Schitul Iezerul, care zabovea indelung in postiri si privegheri de toata noaptea, a trait pe vremea voievodului Matei Basarab si a Sfantului martir voievod Constantin Brancoveanu, ramanand chip luminos de credinta si evlavie pentru calugari si credinciosi.


4. SFANTUL CUVIOS DANIIL SIHASTRUL - praznit la 18 decembrie, podoba a sihastrilor si lauda a calugarilor moldoveni petrecand viata ingereasca pe pamant, a fost sfetnic de taina si iscusit parinte duhovnicesc al dreptcredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant, precum si al credinciosilor care il cercetau pentru sfat si indrumare duhovniceasca. Chipul lui de sfant, zugravit din vremuri vechi la Manastirea Voronet, sta marturie despre sfintenia vietii sale si despre cinstirea ce i s-a adus.


5. SFANTUL CUVIOS IOAN DE LA NEAMT - praznuit la 5 august vlastar al tinuturilor Moldovei, deprins cu rugaciunea si cu evlavia crestineasca de la frageda varsta a primit chipul ingeresc al calugariei in Manastirea Neamt. Mana lui Dumnezeu I-a indreptat pasii spre Tara Sfanta unde, dupa mai multi ani de nevointa la schitul romanesc din Valea Iordanului, s-a inchinoviat la Manastirea Sfantul Gheorghe Hovezitul, iar, spre sfarsitul vietii sale, pentru o si mai mare nevointa duhovniceasca, s-a retras in pestera Sfanta Ana, pana la trecerea la cele vesnice la 47 de ani, in anul 1960. Cand mormantul I-a fost deschis, dupa mai multa vreme, s-a constatat ca trupul sau nu fusese atins de putreziciune, raspandind miros de buna mireasma. Sfintele sale moaste se afla astazi in biserica Manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, la care venind de departe credinciosi romani si alte neamuri, se inchina cu mare evlavie.


6. SFANTA CUVIOASA TEODORA DE LA SIHLA - praznuita la 7 august, traitoare la cumpana veacurilor XVII-XVIII, a fost aleasa de Dumnezeu pentru viata ingereasca de sihastrie, retragandu-se si vietuind intr-o pestera de la Sihla din muntii Neamtului. Prin asprele sale nevointe pustnicesti, Sfanta Cuvioasa Teodora a dobandit de la Dumnezeu darul rugaciunii fierbinti, al lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Hristos, facandu-se podoaba stralucitoare a monhismului din Carpati.


7. SFINTII PREOTI MARTURISITORI IOAN DIN GALES SI MOISE MACINIC DIN SIBIEL - praznuiti la 21 octombrie, traitori in veacul al XVIII-lea, ca niste ostasi neinfricati ai lui Hristos s-au aratat luptand si patimind temnite si chinuri pentru curajul si statornicia in marturisirea si apararea credintei ortodoxe impotriva actelor de dezbinare religioasa si nationala a romanilor din Transilvania. Prin viata lor preoteasca de totala daruire lui Hristos si Bisericii Sale si prin suferintele indurate, pentru apararea dreptei credinte, acestia sunt pilde vii de credinta si marturisire ortodoxa si de jertfelnicie pentru Hristos.


8. SFANTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL - praznuit la 27 septembrie, trimis de Dumnezeu din partile Iviriei in pamantul romanesc, dupa o scurta sedere si lucrare ca monah si egumen la Manastirea Snagov, s-a dovedit o comoara de mult pret pentru Biserica noastra, ca episcop al Ramnicului si apoi mitropolit al Tarii Romanesti in primele decenii ale vaecului al XVIII-lea, alaturi de Sfantul Voievod martir Constantin Brancoveanu. Inmultind talantii daruiti de Dumnezeu, Sfantul Ierarh Antim Ivireanul s-a facut invatator al dreptei cinstiri de Dumnezeu, lauda arhiereilor Tarii Romanesti, podoaba a carturarilor si dulce graitor al intelepciunii dumnezeiesti in prea frumoasa limba romaneasca si milostiv cu cei aflati in nevointa. Neinfricat aparator al dreptei credinte, Sfantul Ierarh Antim s-a aratat marturie tare si pavaza statornica a Ortodoxiei impotriva necredinciosilor, indurand chinuri si primind moarte martirica.


9. SFANTUL IERARH IOSIF MARTURISIRTORUL DIN MARAMURES - praznuit la 24 aprilie, traitor la cumpana veacurilor XVII-XVIII, s-a aratat indreptator si marturisitor al dreptei credinte si indelung rabdator al uneltirilor, pribegiilor si suferintelor din partea celor potrivnici Ortodoxiei. In viata si amintirea credinciosilor maramureseni Sfantul Ierarh Iosif Marturisitorul a ramas pilda de bunatate, blandete, veghetor si ocrotitor al turmei incredintate lui spre pastorire, pentru noi toti astazi cald rugator catre Mantuitorul Iisus Hristos.


10. SFANTUL IERARH GHELASIE DE LA RAMET - praznuit la 30 iunie, vietuitor in Transilvania catre sfarsitul vecului al XIV-lea, s-a aratat ales povatuitor al preotilor, calugarilor si credinciosilor, iar prin nevointele sale a luat chip de sfintenie. Aminitrea sa este adeverita de inscriptia descoperita in vechea biserica a Manastirii Ramet in care sta scris numele sau si anul pastoririi ca Arhiepiscop. Sfintenia vietii sale, a ramas peste veacuri in evlavia credinciosilor care l-au cinstit si il cinstesc ca sfant pe Ghelasie de la Ramet.



11. SFANTUL IERARH LEONTIE DE LA RADAUTI - praznuit la 1 iulie, a trait in prima jumatate a veacului al XV-lea, petrecandu-si toata viata intru smerenie si alese nevointe duhovnicesti, pentru care a fost inaltat in scaunul de episcop al Radautilor. Ca arhipastor a vegheat cu intelepciune la pastrarea randuielilor canonice, slujind si cu smerenie fiind de folos duhovnicesc pastoritilor sai. Retras din scaunul de episcop al Radautilor si primind schima cea mare a trait cu adevarat viata de inger in trup pana la trecerea sa la cele vesnice. Multi credinciosi au venit si s-au inchinat sfintelor sale moaste in Catedrala din Radauti pana in anul 1639, cand acestea au fost rapite de navalitori, cum amintesc cronicile, nestiindu-se nici azi locul unde au fost duse.



12. BINECREDINCIOSUL VOIEVOD STEFAN CEL MARE SI SFANT - praznuit la 2 iulie, a fost un neinfricat aparator al dreptei credinte si ocrotitor al Moldovei in lunga sa domnie de la 1457 la 1504.

Inarmat cu platosa credintei in Dumnezeu, cu cea a postului si rugaciunii si cu multe fapte ale dragostei crestine, binecredinciosul voievod Stefan cel Mare si Sfant s-a ingrijit de soarta Bisericii, ridicand din temelie numeroase lacasuri de inchinare, a miluit pe cei sarmani si pe ostenii cu care impreuna, chemand mereu in ajutor pe Milostivul Dumnezeu, a fost pavazata credintei crestine si hotarelor tarii. Evlavios si rugator voievod, binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant adesea si-a alinat suferintele si a gasit cuvant de zidire sufleteasca la parintele sau duhovnicesc Daniil Sihastru. De la mutarea sa la cele vesnice, amintirea voievodului sta vie in evlavia si cinstirea bunilor romani de pretutindeni, precum flacara candelei nestinse care-I strajuieste mormantul din ctitoria sa, Manastirea Putna.

13. SFINTII MARTIRI BRANCOVENI, CONSTANTIN VODA, CU CEI PATRU FII AI SAI, CONSTANTIN, STEFAN, RADU, MATEI SI SFETNICUL IANACHE - praznuiti la 16 august, s-au invrednicit a suferi moarte muceniceasca pentru dreapta credinta si pentru neamul romanesc din care au fost odrasliti. Sfantul martir Constantin Voda Brancoveanu, care cu crestineasca intelepciune a carmuit Tara Romaneasca vreme de 25 de ani (1688-1714), a stralucit ca un mare ocrotitor de cultura si arta romaneasca, ridicand, innoind si inzestrand numeroase biserici, manastiri si alte asezaminte, miluind pe cei saraci si ajutand cu prisosinta celelalte Biserici Ortodoxe surori aflate atunci la grea cumpana. Scos din scaunul de domnie, Sfantul Constantin Voda Brancoveanu a suferit chinuri impreuna cu fiii si sfetnicul sau, la Constantinopol, invrednicindu-se cu totii sa-si incununeze fruntea cu coroana sfanta a muceniciei pentru credinta ortodoxa pe care au aparat-o si marturisit-o cu pretul vietii.



II - In anul 1950, odata cu hotararea de generalizare a cultului unor sfinti cu moaste in tara noastra, Sfantul Sinod a canonizat cu cinstire locala doar in unele eparhii si a inscris in randul sfintilor unii ierarhi, cuviosi si dreptcredinciosi de neam roman, cu viata imbunatatita si care au marturisit dreapta credinta, unii chiar prin moarte muceniceasca.

Sfintii canonizati atunci de Biserica Ortodoxa Romana cu cinstire locala, sunt urmatorii:

- Sfintii Ierarhi si Marturisitori Ilie Iorest si Sava, mitropolitii Ardelului, prazniti la 24 aprilie si a caror cinstire se randuise numai in cuprinsul Mitropoliei Ardealului;

- Sfantul Ierarh Iosif cel Nou de la Partos, praznuit la 15 septembrie si a carui cinstire se randuise in cuprinsul Mitropoliei Banatului;

- Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion, Sofronie si Sfantul Mucenic Oprea, praznuiti impreuna la 21 octombrie si a caror cinstire se randuise in cuprinsul Mitropoliei Ardealului;

- Sfantul Ierarh Calinic Cernicanul, praznuit la 11 aprilie si a carui cinstire se randuise in cuprinsul Mitropoliei Munteniei si Dobrogei si al Mitropoliei Olteniei.

In deceniile care au trecut de la canonizarea acestor sfinti cu cinstire locala, s-a constatat, spre slava Sfintei noastre Biserici, ca evlavia pentru ei a depasit de mult hotarele eparhiilor in care au fost canonizati, credinciosii romani din diferite parti ale tarii facand pelerinaje si ridicand rugaciuni de lauda in cinstirea acestora, iar celelalte eparhii inscriindu-le treptat numele in calendarele lor.

Pentru toate aceste motive, precum si pentru faptul ca acesti sfinti sunt rodul spiritualitatii romanesti si al evlaviei clerului si credinciosilor Bisericii noastre;

Luand act de rezultatul cercetarile Comisiei pentru canonizarea sfintilor romani si vazand ca acestea sunt intemeiate pe randuielile dumnezeiestilor Parinti si ca s-a respectat intru totul procedura canonica privind generalizarea cultului sfintilor asa cum este data de Biserica,

Sfantul Sinod, chemand in ajutor pe Preabunul Dumnezeu, a hotarat la 20 iunie 1992 ca acesti sfinti sa fie cinstiti in intreaga Biserica Ortodoxa Romana prin generalizarea cultului lor si sa fie inscrisi in calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei in zilele care s-au statornicit, precum si in cartile de cult cu slujbele care li s-au intocmit.


III - In curgerea de doua ori milenara a istoriei poporului si Bisericii noastre dreptmaritoare, numerosi au fost sfintii odrasliti din pamantul romanesc care au vietuit, propovaduit si au suferit martiriul pentru credinta crestina in spatiul carpato-danubiano-pontic si a celor nascuti in alte parti ale lumii, dar care au predicat si au fost martirizati in partile noaste, fiind cinstiti ca sfinti de catre alte Biserici, care i-au inscris in sinaxarele, martirologiile si calendarele lor.

Este binecunoscut ca datorita vitregiilor vremurilor de mult apuse, multe marturii despre vredniciile poporului nostru dreptcredincios au trecut neobservate sau au fost distruse. Cu toate acestea, a binevoit Milostivul Dumnezeu ca macar unii dintre cei ce au vietuit, au propovaduit sau au suferit martiriul pe pamantul nostru, fie romani, fie de alte neamuri, sa fie amintiti in clendarele altor Biserici.

De aceea, inca din primavara anului 1989, Comisia pentru canonizarea sfintilor romani, pe baza studiilor ce au fost intocmite de teologii si cercetatorii romani au facut propuneri pentru inscrierea lor in Calendarul Bisericii Ortodoxe Romane, cu cinstire generala.

Ca urmare, la propunerea Comisiei pentru canonizarea sfintilor romani si dupa randuiala canonica a Sfintei noastre Biserici, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat generalizarea in intreaga noastra Biserica si inscrierea in calendarele tuturor eparhiilor, la datele de praznuire statornicite, a Cultului Sfintilor de neam roman care au vietuit, au propovaduit si au suferit martiriul pentru dreapta credinta in spatiul carpato-danubiano-pontic si a sfintilor de alte neamuri care au predicat si au fost martirizati in partile noaste, dupa cum urmeaza:

Sfintii Mucenici CLAUDIU, CASTOR, SEMPRONIAN si NICOSTRAT, praznuiti la 9 noiembrie;
Sfantul Cuvios PAISIE de la Neamt, praznuit la 15 noiembrie;
Sfantul Mucenic DASIE, praznuit la 20 noiembrie;
Sfantul Mucenic Hermes, praznuit la 31 decembrie;
Sfantul Cuvios ANTIPA de la Calapodesti, praznuit la 10 ianuarie;
Sfintii Mucenici ERMIL si STRATONIC, praznuiti la 13 ianuarie;
Sfantul VETRANION, episcop de Tomis, praznuit la 25 ianuarie;
Sfantul Cuvios IOAN CASIAN, praznuit in anii bisecti la 29 februarie, iar in anii nebisecti slujba i se savarseste la pavecernita din 28 februarie;
Sfantul Mucenic MONTANUS preotul si sotia sa MAXIMA, praznuiti la 26 martie;
Sfantul IRINEU, episcop de Sirmium, praznuit la 6 aprilie;
Sfantul Mucenic SAVA de la Buzau, praznuirea se va face la 12 aprilie;
Sfantul TEOTIM, episcop de Tomis, praznuit la 20 aprilie;
Sfintii Mucenici PASICRAT si VALENTIN, praznuiti la 24 aprilie;
Sfantul Mucenic IULIU VETERANUL, praznuit la 27 mai;
Sfintii Mucenici ZOTIC, ATAL, CAMASIS si FILIP de la Niculitel, praznuiti la 4 iunie;
Sfintii Mucenici NICANDRU si MARCIAN, praznuiti la 8 iunie;
Sfantul Mucenic ISIHIE, praznuit la 15 iunie;
Sfantul NICETA de la Remesiana, praznuit la 24 iunie;
Sfantul Mucenic IOAN CEL NOU de la Suceava, a carui praznuire se va face la 24 iunie;
Sfintii Mucenici EPICTET si ASTION, praznuiti la 8 iulie;
Sfantul Mucenic EMILIAN de la Durostor, praznuit la 18 iulie;
Sfantul NIFON, patriarhul Constantinopolului, praznuit la 11 august;
Sfintii Mucenici DONAT diaconul, ROMUL preotul, SILVAN diaconul si VENUST, praznuiti la 21 august;
Sfantul Mucenic LUP, praznuit la 23 august.

In grai de Minei, deci, sa ridicam acum cantari de lauda catre acesti sfinti zicand: "Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat, rugati pe Milostivul Dumnezeu, sa se miluiasca de sufletele noastre".

IV - Multe Biserici dreptmaritoare in decursul veacurilor au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor, care au bineplacut inaintea lui Dumnezeu prin vietuirea in Hristos si prin marturia data despre aceasta, randuind in acelasi timp o zi de praznuire pentru toti sfintii stiuti si nestiuti, pe care numai Dumnezeu I-a inscris in Cartea alesilor Sai.

Sosit-a deci vremea ca si Biserica Ortodoxa Romana sa-si cinsteasca dupa vrednicie pe toti fiii ei, sfinti plamaditi de evlavia neamului romanesc din care au rasarit martiri, marturisitori, apratori ai dreptei credinte si mari traitori din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor care dintotdeauna au stralucit in cununa Bisericii stramosesti iar in cer sunt impodobiti cu slava.

De aceea, luand aminte la credinta si dragostea, evlavia si mila, cinstea si dreptatea si la daruirea si jertfelnicia neamului romanesc, care a odraslit multime de sfinti pe care numai Bunul Dumnezeu ii stie si ii cunoaste cati sunt;

Vazand trebuinta randuirii unei zile de pomenire a sfintilor romani asa cum a fost propusa de Comisia sinodala pentru canonizarea sfintilor romani;

Sfantul Sinod a hotarat la 20 iunie 1992 ca de acum si pana la sfarsitul veacurilor, in intreaga Biserica Ortodoxa Romana, sa se numere cu sfintii si sa se cinsteasca dupa pravila cu slujba speciala si cu acatist toti sfintii din neamul romanesc, stiuti si nestiuti, pentru a caror cinstire se instituie "DUMINICA SFINTILOR ROMANI" care va fi asezata in Calendarul Bisericii noastre in fiecare an a doua Duminca dupa Pogorarea Duhului Sfant, aratandu-se prin aceasta lucrarea Sfantului Duh in Biserica noastra de-a lungul veacurilor.

In aceasta Duminica vor fi amintiti si cu evlavie cinstiti:

- Sfintii ierarhi, preoti si diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Romane care s-au savarsit muceniceste si au marturisit si au aparat cu jertfelnicie credinta ortodoxa, neamul si tara noastra;

- Sfintii cuviosi si cuvioase care s-a savarsit traind deplin viata calugareasca si care, prin pilda vietii lor si prin rugaciune, au hranit duhovniceste pe toti dreptcredinciosii;

- Sfintii martiri din orice treapta harica sau stare obsteasca si toti aceia care prin patimirile si sangele lor martiric au primit cununa sfinteniei;

- Sfintii romani ucisi de ostile pagane sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum si cei care au cazut in lupta cu acestia sau in amara robie pentru credinta, Biserica si neam;

- Sfintii care s-au savarsit luptand cu arma cuvantului pentru apararea credintei, a Bisericii Ortodoxe si a binecredinciosilor ei fii. Si toti ceilalti sfinti crestini ortodocsi romani din toate timpurile si de pretutindeni, stiuti si nestiuti, care au sporit in dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugaciunii si a virtutii crestine, pe care Dumnezeu i-a scris in Cartea Vietii.

Catre toti acestia sa inaltam rugaciuni fierbinti, cu inima curat si impreuna cu ei sa premarim pe Dumnezeu zicand: "Bucurati-va, toate cetele sfintilor romani impreuna cu toti sfintii, podoaba de mult pret a Bisericii lui Hristos, cea una dreptmaritoare!"

Vestindu-va toate cele de mai sus, cu constiinta datoriei implinite fata de inaintasii nostri, demni de cinstire pentru sfintenia vietii lor, sa ne indreptam rugaciunile catre Atotputernicul Dumnezeu, drept multumire pentru toate cate ne-a invrednicit a savarsi pentru slava Bisericii si a dreptcredinciosului popor roman.

Si pentru ca legatura si comuniunea noastra de rugaciune cu sfintii pe care I-am pomenit si cu toti cei alesi si stiuti in totalitatea lor numai de Prea Bunul Dumnezeu, sa dainuiasca de-a pururea, avem indatorirea sa pastram si sa marturisim aceeasi drepta credinta pe care au marturisit-o ei, sa avem aceeasi dragoste lucratoare in faptele bune de fiecare zi si sa propasim pe calea unitatii, in duhul canonicitatii Ortodoxiei noastre.

Sa tinem mereu aprinsa candela credintei stramosesti si a spiritualitatii romanesti, pentru a ne lumina calea spre mantuire, noua si urmasilor nostri.

In duhul sobornicitatii ortodoxe, ne-am adunat in aceasta sfanta zi, la biserica Sfantul Spiridon-Nou din Bucuresti, binecrediciosi crestini ortodocsi, preoti si ierarhi din toate tinuturile romanesti, fruntasi si dregatori ai obstei romanesti si iubiti confrati in Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca prin rugaciunile pe care le-am inaltat, sa dam marturie lumii, si tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe surori, despre hotararea noastra de a cinsti dupa cuviinta, pe acesti Sfinti romani alesi de Dumnezeu.

Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi toti!

Datu-s-a acest Act Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Romane, in anul mantuirii una mie noua sute nouazeci si doi, luna iunie, ziua douazeci si una.


I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei,
"Sfinti daco-romani si romani", Iasi, 1994, pag. 5-6 si 8-18.

vineri, 19 iunie 2009

Gandurile si importanta lor

Gândurile şi provenienţa lor
Ce sunt gândurile şi de unde provin? Când spunem gânduri, nu înţelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile şi reprezentările sub care se înfăţişează ele de fiecare dată însoţind cugetările corespunzătoare. Deci chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri.

Prima şi cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoşesc. Până atunci mintea omului era neîmpărţită la alte lucruri, fiind aţintită numai la Dumnezeu. însă din clipa săvârşirii păcatului strămoşesc a început să lucreze gândul tăgăduirii şi în continuare toate celelalte gânduri.

A doua cauză care pricinuieşte gândurile în om sunt organele simţurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare, dar mai ales auzul şi vederea. Astăzi, îndeosebi, datorită tehnologiei simţurile primesc mult mai multe iritaţii decât mai demult. De aceea şi lupta cu gândurile este mai putemică.

Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricină să mişte împotriva noastră gândurile cele rele.

Al patrulea motiv şi cel mai însemnat sunt diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit şi pregnant: "Gândurile sunt cuvintele diavolilor şi înainte-mergătoarele patimilor". Încă şi Sfântul Isaac Sirul spune că gândurile stârnesc şi "voinţa naturală" ce există în noi înşine, precum şi înclinaţiile ce le are sufletul nostru. În mod deosebit războiul acesta este mai putemic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gândurilor viclene. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decât războiul cel simţit. Gândurile viclene pot apărea de asemenea şi din temperamentul trupului, dar şi din dieta zilnică, precum şi din mişcările trupului însuşi. Gândurile necurate provin din motivele de mai sus.

3. Călătoria spre ţara păcatului
Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acţiuni repetate. Ca să se săvârşească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări şi planuri. Până să ajungă la săvârşirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.

Aşa se întâmplă şi cu săvârşirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numeşte minte omenească, a premers un întreg studiu şi nenumărate acţiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Şi începutul a pornit de la un gând simplu.

Dar să mergem mai departe pe drumul către ţara păcatului după atacul acelui gând simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători şi nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide uşa acestei cugetari şi vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi şi atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească. Gândul care este lăsat să se dezvolte şi să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat.

Să urmărim puţin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul şi evoluţia bolii în trupul omenesc. Şi precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, aşa şi pentru a ajunge cineva la săvârşirea păcatului a premers un război mare, o mulţime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Şi precum pentru naşterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot aşa şi pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului şi naşterea lui.

Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile şi întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gând şi se măreşte continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuieşte la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuieşte altul mai mare, acesta, altul şi mai mare, până când valul ajunge la pereţi. Aşa se întâmplă şi cu păcatul. Înainte de săvârşirea lui premerg mecanisme şi acţiuni succesive.

4. Stadiile (treptele) păcatului
Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre ţara păcatului: a) atacul, b) consimţirea şi c) robia.

Cum funcţionează acest mecanism? Funcţioneză astfel: Un oarecare gând viclean (al slavei deşarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginaţie şi prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător şi mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Aşadar un atac, un asalt al vrăjmaşului sau mai simplu, o bătaie în uşă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputinţă să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar şi buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, aşa şi omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăveşte şi scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primeşte convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la uşă, pricinuieşte prietenia şi atunci ajunge la consimţirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârşirea păcatului. De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârşeşte păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, huleşte, desfrânează, preadesfrânează, săvârşeşte ucidere şi alte nenumărate fapte rele, şi face tot ceea ce îşi poate închipui mintea omenească.

După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârşirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în uşă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea uşii, la consimţire şi în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârşit prin săvârşirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.

5. Patimile - izvorul gândurilor viclene
Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putinţă ca omul să nu aibă gânduri şi război. Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavoleşti. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numeşte consimţirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea şi spune: "Păzeşte-ţi sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos".

De cele mai multe ori gândurile seamănă cu un "curent de apă" înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile şi după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutăţii sunt opt. Să le enumerăm: a) al lăcomiei pântecelui, b) al desfrânării, c) al iubirii de argint, d) al mâniei, e) al mâhnirii, f) al plictiselii, g) al slavei deşarte şi h) al mândriei.

Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea şi grija neraţională faţă de noi înşine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte.

6. Categoriile de gânduri

Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există şi gânduri bune şi deşarte sau gânduri omeneşti. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene?

Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta şi a primit răspunsul următor: "Atunci cand gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi ai bucurie în a face aceea şi o întristare care i se împotriveşte, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate şi pline de întristare". Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace şi bucurie lăuntrică. Şi dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare şi mâhnire.

7. Gândurile - începutul războiului

În general, aşa cum am spus şi mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Şi războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimţire şi sfârşeşte prin săvârşirea păcatului.

Aceasta este călătoria şi evoluţia gândurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om.

8. Viclenia diavolească

Să vedem aşadar cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie şi unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodeşte modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru şi neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde.

9. Gândurile de hulă

După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte şi mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul şi cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvarşeşte taina Sfintei Liturghii şi ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfinţite nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri şi mai necuviincioase şi necurate, pe care ne ruşinăm să le spunem. Sfântul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om şi la deznădejde.

Acest război îl avea şi Avva Pamvo şi rugând pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine ci îngrijeşte-te de faptele tale". Aceste gânduri de hulă şi necurate au luptat şi pe alţi bărbaţi mari şi drepţi, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Şi lucrul acesta îl adeveresc sfinţii Petru al Alexandriei şi Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povesteşte că "în vreme ce mărturiseam credinţa în Hristos şi-mi munceau trupul cu diferite chipuri şi-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu". Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie şi din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia şi prihănirea de sine.

10. Şiragul gândurilor

În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci când sună trâmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iaraşi în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cântările începătoare şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gânduri urâte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm pagubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica şi spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mândriei. în adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gânduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui".

În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuieşte diavolul. Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuşi. Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, aşa este şi mintea omului. De multe ori se hrăneşte cu înţelegeri necuviincioase şi necurate. Un monah care nu are nimic şi nici nu doreşte nimic (şi prin extensie un creştin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri şi gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă.

Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.

Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.

Omul necumpătat, adică rob pântecelui are cugetări şi gânduri pline de idoli necuraţi. Sfântul loan Scărarul aduce şi un exemplu. Aşa cum mulţimea bălegarului dă naştere la viermi, aşa şi mulţimea mâncărurilor naşte căderi, gânduri necurate şi vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfântul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pîntecelui, în chip înţelept a aşezat cuvântul despre desfrânare "deoarece - spune el - cred că aceasta este maica aceleia". Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăieşte bine, are toate conforturile şi nu se osteneşte nici nu se nevoieşte deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare care vor sfârşi în fapte. Şi iarăşi, când omul îşi are simţurile nestăpânite şi vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca şi cum ar deschide el însuşi uşa gândurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta şi firea omului care înclină spre aceste gânduri. Încă şi neascultarea faţă de făgăduinţele date lui Dumnezeu naşte "depozit de gânduri", adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleaşi gânduri le creeaza şi neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar şi pe acela că Dumnezeu este nedrept şi părtinitor. Căci unora le dă vedenii şi minuni, iar altora nu le-a dat nimic.

11. Legătura gândurilor

Exista însă şi gânduri care provin şi de la om şi de la diavol. Acestea sunt gânduri unite. Am văzut - spune Sfântul loan al Scării - pe unii mâncând cu lăcomie şi nefiind luptaţi îndată. Şi pe alţii întâlnindu-se şi având legături cu femeile şi în vremea aceea să nu aibă nici un gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace şi siguranţă în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce şi să bea cu îndestulare şi să privească cu patimă. Satana a exploatat asta şi i-a aruncat în păcat.

În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om şi de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimţire şi robie. Vrăjmaşul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primeşte, atunci se face consimţirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul şi la sfârşit se robeşte de patimă.

12. Urmările gândurilor

Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduinţa noastră şi toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite şi spre dorinţa de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veşnică. Şi când mintea omului se va depărta cu desăvârşire de Dumnezeu atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ şi nu se gândeşte deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului şi îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului. Gândurile ne macină şi ne zdrobesc creându-ne probleme şi în relaţiile noastre personale. Gândurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc. "Aceasta este lupta celui viclean. Şi după aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul"- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gândurilor diavolul dobândeşte stăpînirea şi îl poate duce pe om chiar şi la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor şi se arde de poftele cărnii, dovedeşte că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuţie cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate şi viclene, exact aşa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu vrăjmaşii aceluia. Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu îşi descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate. Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează şi felurite alte anomalii trupeşti: neliniştea, nesiguranţa, precum şi alte boli trupeşti îşi au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conştientizat chiar şi medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri şi să nu ne supărăm. Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om şi chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gândul şi mă tulbură". Acestea, pe scurt, sunt consecinţele gândurilor viclene.

Trebuie însă să vedem şi modalităţile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul.

13.Înfuntarea gândurilor

Cum se poate elibera cineva de gânduri? Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gândurilor. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să nu le exprimăm, ci să le înecăm în tăcere. Deoarece şi fiarele şi târâtoarele atunci când cad în vreo groapă, dacă află vreo ieşire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar dacă sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc ca de foame şi dispar repede.

a) Primul mod de înfruntare este cugetarea: "Cum să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?"( Fac. 39, 9). Atunci când ne tulbură vreun oarecare gând necuviincios, să ne gândim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici şi mai lipsite de importanţă.Cercetarea legii lui Dumnezeu şi cugetarea la cele pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, precum şi Ia bunurile viitoare, micşorează gândurile viclene şi le face să nu afle loc înlăuntrul nostru.
b) Spovedirea lor. Precum şarpele, atunci iese din culcuşul lui, aleargă să se ascundă, aşa şi gândurile viclene, prin spovedanie pleacă de la om. Trebuie să ştim că nimic nu pricinuieşte atâta bucurie diavolilor, ca tăinuirea gândurilor.
c) Smerirea sufletului şi osteneala trupească în tot timpul, locul şi lucrul , ajută pe om ca să nu aibă gânduri necurate.
d) "Îngrijeşte-te să te eliberezi de patimi şi îndată vei alunga gândurile de Ia mintea ta", subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrânare, trebuie să se ostenească trupeşte şi să postească ca să elibereze de mânie şi mâhnire, trebuie să dispreţuiască slava şi necinstea; ca să se elibereze de ţinerea de minte a răului, trebuie să se roage pentru cel ce l-a mâhnit. Nu putem împiedica gândurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica ciorile să zboare deasupra noastra, putem însă să le împiedicăm să nu-şi facă cuiburi pe capetele noastre. Dar să ascultăm puţin pe Sfântul Vasile cel Mare ce spune referitor la războiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă şi veghe sporită, precum face atletul care evită loviturile luptătorilor prin precauţie atentă şi încovoiere a trupului şi să încredinţăm sfârşitul războiului şi evitarea loviturilor rugăciunii şi ajutorului de sus. Şi chiar dacă vrăjmaşul cel viclean ne aduce imaginaţiile lui cele viclene în timpul rugăciunii, sufletul nostru să nu-şi întrerupă rugăciunea şi să nu creadă că este responsabil de atacurile viclene ale vrăjmaşului, precum şi de imaginaţiile ciudatului făcător de minuni. Dimpotrivă, să se gândească la faptul că gândurile acestea se datorează obrăzniciei descoperitorului răutăţii, să-şi mărească durata de îngenuncheri şi să-L roage pe Dumnezeu să distrugă zidul gândurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fără de împiedicare să se apropie de Dumnezeu. Iar dacă influenţa vătămătoare a gândului devine mai puternică din pricina obrăzniciei vrăjmaşului nu trebuie să ne înfricoşăm nici să ne lăsăm de nevoinţă la mijlocul ei, ci să răbdăm până atunci când Dumnezeu, văzând insistenţa noastră, ne va lumina cu harul Sfântului Duh care pe vrajmaş îl pune pe fugă iar mintea noastră o umple de lumină, aşa încât gândul nostru să slăvească pe Dumnezeu cu pace şi bucurie netulburată".

În general Sfinţii Părinţi au trei moduri de înfruntare a gândurilor necurate

a) Rugăciunea
b) Împotrivirea şi
c) Dispreţuirea (defăimarea)

a) Rugăciunea. Este cu neputinţă ca începătorul să alunge singur gândurile. Lucrul acesta este un semn al celor desăvârşiţi. Rugăciunea minţii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gândurile. "Cu numele lui lisus biciuieşte pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ" ne spune Sfîntul loan Scărarul. "Cugetarea în adâncul inimii, continuă şi cu înţelegere cu sete şi cu credinţă a numelui Cel preadulce al lui lisus adoarme toate gândurile cele rele şi deşteaptă pe toate cele bune şi duhovniceşti. Şi de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieşeau gânduri viclene, ucideri, desfrânări (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies gânduri bune şi cuvinte de înţelepciune şi de har".

b) Împotrivirea. Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să folosească împotrivirea, care obişnuieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu pâine va trăi omul", slava deşartă prin "să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău", şi iubirea de arginţi prin "numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-l slujeşti" (Mt.4, 10). Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Când diavolii îţi aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina celor bune". Astfel când un oarecare cuvios bătrîn era luptat de gânduri de mândrie, îi spunea gândului său: "Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale", şi războiul înceta. Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? "Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele". Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte. Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile. Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarece

a) sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,
b) diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercând să ne împotrivim, vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi
c) alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe lisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (ln. 16, 55), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.

c) Dispreţuirea (defăimarea). Dacă ne ocupăm cu gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul, niciodată nu vom putea face vreun bine, căci vom fi războiţi de acela. Dispreţuirea, şi faptul de a nu se ocupa cineva cu gândurile vrăjmaşului este arma cea mai puternică şi ea constituie lovitura cea mai tare dată diavolului. Trebuie să considerăm gândurile lui ca gângăniile, ca lătraturile căţeilor, ca nişte ţânţari în cel mai rău caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece: a) credem în puterea marelui nostru Conducător lisus Hristos şi b) credem că după Crucea şi moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab şi neputincios după cele scrise: "Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile până în sfârşit" (Ps. 9, 6). Mai mare biruinţă împotriva diavolilor şi ruşinare a lor nu există ca dispreţuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu şi rămâne neatins de gânduri şi diavoli.

Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gândurilor ce vin mai ales de Ia diavolul. În completare am putea spune că pomenirea morţii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gândurilor. Ea ne pricinuieşte dureri de inimă pentru păcatele noastre şi ne păzeşte mintea de gânduri. Cel ce socoteşte ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vieţii sale, va limita într-un grad foarte mare gândurile necuviincioase. Stai la masă şi mănânci? Să ai pomenirea morţii, ca să nu te ispitească lăcomia pântecelui. Noi înşine să zugrăvim în minte noastră imaginea mormintelor ca să ştergem de la noi nesimţirea ce ne stăpâneşte. Stareţul Siluan, ultimul sfânt oficial al Sfântului Munte, spunea: "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". în modul acesta nici un gând nu se va încuiba înlăuntrul nostru. Ce mod trebuie să folosim noi ca să scăpăm "de mucenicia cea îndelungată şi mult chinuitoare", aşa cum caracterizează Sfântul Teodor Studitul lupta cu gândurile? Să urmăm tactica Sfântului loan Colov, care a încercat toate modalităţile. Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuieşte următoarele: "Asemenea sunt unui om care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre dânsul. Şi când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac şi scapă. Aşa şi eu stau în chilia mea şi văd cugetele cele viclene venind împotriva mea. Atunci mă urc în copacul vieţii, la Dumnezeul meu, prin rugăciune, şi mă izbăvesc de vrăjmaşul".

Ieromonah Benedict Aghioritul, "Gîndurile ºi înfruntarea lor", Ed. Evanghelismos, Bucureºti, 2002

Icoane ale tuturor sfinţilor de peste an