joi, 24 decembrie 2009

SCRISOARE PASTORALA A PS SILUAN


„Cu noi este Dumnezeu”
Scrisoare Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului la anul mântuirii 2009 *
† SILUAN
Din mila lui Dumnezeu episcopul de-Dumnezeu-păzitei
Episcopii Ortodoxe Române a Italiei
Preacuvioșilor și Preacucernicilor Clerici,
Preacuviosului Cin Monahal
și poporului celui binecredincios
din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,
Har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări
Preacuvioase Părinte,
Preacucernice Părinte,
Iubiți Credincioși,
Praznicul Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu Celui din veci născut din Tatăl Cel împreună-veșnic cu El, înseamnă pentru noi creștinii pogorârea la noi a Celui Preaînalt, înseamnă că: „Dumnezeu este cu noi”.
Această dumnezeiască descoperire are o greutate și mai mare pentru cei care trăim pe meleaguri străine și care, uneori, poate ne simțim singuri și fără de ocrotire. Nașterea Domnului aduce cu ea, odată cu „bucuria mare” a venirii Mântuitorului, prisos
25 decembrie 2009
Praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos
2
de mângâiere tuturor celor necăjiți și înstrăinați și „pace și bunăvoire” celor care „așteaptă” și se pregătesc pentru a întâmpina arătarea în trup a lui Dumnezeu.
Astfel, prorocul Isaia, vestind cele despre Mesia, Unsul lui Dumnezeu, grăia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului” (Is. 42, 7; 61,2) - verset pe care îl va citi și tâlcui Domnul la prima predică în sinagoga din Capernaum (cf. Lc. 4, 18-19). Iar la nașterea Domnului, arătându-se păstorilor pentru a le vesti „bucurie mare” (cf. Lc. 2, 10), îngerii cântau în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14)
Prăznuind ca în fiecare an, cu pregătire duhovnicească, prin post, prin curățirea sufletului prin spovedanie, prin primirea Sfintei Împărtășanii – cinstitul Trup și Sânge al Domnului – ne facem părtași și noi acestui eveniment dumnezeiesc unic, întâmplat cu peste 2000 de ani în urmă, prin participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și prin gustarea din cele ce s-au făcut pentru noi, devenim la rându-ne martori a ceea ce s-a întâmplat în Betleemul Iudeii.
Într-o lume care se identifică deplin cu „veacul acesta” – cu secolul, secularizată - nu este simplu să întrezărești și, cu atât mai mult, să te întâlnești cu cele ale „veacului ce va să fie”… De aceea, s-ar putea isca întrebarea în ce fel noi, creștinii din anul 2009, trăitori în Italia, departe de casă și de atmosfera sărbătorească de acolo, putem să „gustăm” din „bucuria” pe care o vesteau îngerii, la „pacea și bunăvoirea” cântate de ei și, mai ales, cum putem să ne regăsim, după încă un istovitor an de muncă și de viață răvășită de griji, și să-l întâmpinăm pe Dumnezeu Cel întrupat sau, cel puțin, să ne „apropiem” de Cel care a venit la noi nu doar ca să fie „cu noi”, ci și ca noi, veșnic, să nu ne mai despărțim de El?
În scrisoarea pastorală din acest an ne propunem să vă reamintim câteva dintre căile care ne stau la îndemână pentru a ne face părtași la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cu noi, în condițiile mai sus amintite.
Dumnezeiasca Liturghie, slujba la care ar trebui să mergem cu toții, cel puțin duminică de duminică, cuprinde căile cele mai importante prin care să ne facem părtași bunătăților dumnezeiești, așa cum ele ne-au fost predate de apostoli, la porunca Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile (…), învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20)
Prima cale de a ne apropia de Dumnezeu și de a-l cunoaște mai bine este ascultarea și citirea Cuvântului Lui. Astfel noi intrăm, de fapt, în dialog cu Dumnezeu, care e Cel care a avut inițiativa de a ne adresa „cuvântul”, la început în mod direct, așa cum o făcea cu Adam în Rai, mai apoi prin „aleșii” Lui, prin drepții și prorocii Vechiului Testament, iar „în zilele acestea mai de pe urmă” (cf. Evr. 1, 2), la „plinirea vremii” (cf. Gal. 4, 4), ne-a grăit prin însuși Fiul Său – Cuvântul care „trup s-a făcut” (cf. In. 1, 14) - pentru a ne putea grăi față către față, „Chip către chip”.
3
Prin urmare, de fiecare dată când citim sau auzim cuvintele primite prin viu grai de către apostoli și apoi puse în scris de aceștia, prin insuflarea Duhului Sfânt, ne facem părtași cu aceeași prospețime, precum odinioară cei care le auzeau, la același „duh” și la aceeași „viață” ca și aceia, căci ne încredințează Domnul: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh și sunt viață” (In. 6, 63). Aceste cuvinte constituie, pentru tot cel care le „consumă”, o „hrană” de principală necesitate care păstrează sufletul treaz și viguros, căci ne spune Însuși Domnul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
Dacă în vremurile noastre putem avea cu toții la îndemână Sfânta Scriptură pentru a o citi oricând dorim, agitația și ritmul susținut al vieții, al săptămânii de lucru, fac aproape imposibilă, pentru mulți dintre creștini, citirea cu regularitate a cuvântului lui Dumnezeu. De aceea trebuie să știm că, în fiecare duminică și sărbătoare, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, ni se pun înainte, la antifoane, versete cântate din psalmi și apoi ni se citesc și ni se tâlcuiesc cuvinte din Faptele Apostolilor, din epistolele acestora precum și din Evanghelie. La acestea, este bine să se adauge, după putință și voință, în timpul săptămânii, fie și câte puțin, citiri din psalmi sau din alte cărți ale Vechiului Testament: din cartea Facerii, din cartea lui Iov, din Înțelepciunea și Proverbele lui Solomon și, mai ales, din Evanghelie, pentru a primi astfel, împreună cu hrana de care aminteam, și cunoștința mai adâncă a celor despre Dumnezeu. Bine ar fi să revenim la străvechiul obicei de a citi copiilor, ca prime „povești”, minunile săvârșite de Domnul Hristos și pildele rostite de El.
Dumnezeiasca Liturghie constituie, de asemenea, binecuvântatul prilej de a primi și „adevărata mâncare și adevărata băutură” (cf. In. 6, 55) pe care Cuvântul cel întrupat S-a pogorât la noi să ni le aducă pentru a ne face astfel părtași, prin Sfântul Lui Trup și Sânge, la dumnezeirea Sa, așa cum voia încă de la facerea omului.
Aceasta constituie cea de a doua cale lăsată de Domnul Hristos apostolilor și, prin ei, nouă, prin care să ne putem uni cu El, regăsind astfel conștiința de fii – căci „Duhul Fiului Său, strigă în inimile noastre: Avva – Tată!” (cf. Gal. 4, 6). Odată cu primirea, prin Botez, a acestei conștiințe pe care ne-o împărtășește pogorârea la noi a Fiului Celui Unul-Născut al lui Dumnezeu, fiecare dintre noi poate, „cu îndrăznire fără de osândă”, să cheme pe Dumnezeu: „Tată!”. Și pe măsură ce crește în noi această conștiință de fii, nu mai suntem „străini” și singuri nicăieri și niciodată, pentru că „Dumnezeu este cu noi”. Și chiar dacă Domnul Hristos S-a înălțat la cer, noi suntem încredințați că El este credincios făgăduinței făcute apostolilor Săi, când a zis: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Mt. 28, 20). Iar noi, cei care trăim la aproape douăzeci de veacuri după rostirea acestor cuvinte, suntem încredințați tot de El când zice, prin gura sfântului apostol Petru: „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1Pt. 1, 25) și iarăși: „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31).
Prin participarea activă și efectivă la Dumnezeiasca Liturghie, prin ascultarea Evangheliei nașterii Domnului, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, avem deci privilegiul de a fi contemporani cu Cel care „astăzi” se naște în Betleemul Iudeii,
4
devenind astfel și noi martori ai nașterii Lui și vestitori ai acesteia în jurul nostru – „Colindând colind duios, la nașterea lui Hristos”.
Pentru noi toți cei botezați și „îmbrăcați în Hristos” (cf. Gal. 3, 27), venirea Praznicului Nașterii Domnului, așteptarea și pregătirea pentru el, constituie totodată, o pregătire a venirii celei din urmă a Celui înălțat la ceruri și care „iarăși va să vină să judece viii și morții”. De aceea Mireasa-Biserica, dintru începuturile ei, așteaptă și trăiește fiecare duminică, fiecare Dumnezeiască Liturghie, ca fiind întâlnirea cu „Cel ce va să vie”. Și de aceea, așa cum îndeamnă și „ucenicul cel iubit” în cartea Apocalipsei sau a Revelației, Mireasa nu încetează să aștepte venirea Mirelui ei și să-i cheme Numele, zicând mereu: „Vino, Doamne, Iisuse!” (Apoc. 22, 20). Aceasta face că și noi, pe tot parcursul Dumnezeieștii Liturghii, repetăm chemarea: „Doamne miluiește”.
Astfel, Praznicul Întrupării Domnului capătă o semnificație și mai puternică, întărind sau retrezind în noi această conștiință a așteptării și a venirii Celui Preaînalt. De pierderea sau de păstrarea acestei conștiințe a depins și depinde trezvia trăirii vieții în Hristos, „învecuirea” ei sau orientarea ei spre „viața veacului ce va să fie”.
Aceasta este de fapt o a treia cale de a ne apropia de Dumnezeu și de a ne uni cu El, cale pe care au urmat-o atât cei din Vechiul Testament, chemând Numele Domnului – așa cum li Se descoperise pe atunci, îndeosebi după arătarea Sa lui Moise, în muntele Sinai, precum și toți cei care „au iubit arătarea Fiului lui Dumnezeu”, urmând cuvântul sfântului apostol Petru de la Pogorârea Duhului Sfânt, când a zis: „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (F.A. 2, 21).
De aceea, vă îndemnăm ca în toată vremea și oriunde vă aflați: la muncă, în călătorie sau în trafic, să chemați Numele Domnului Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă sau miluiește-ne pre noi”. Această chemare, împreună cu împărtășirea continuă cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului, constituie calea prin care noi, păcătoșii și nevrednicii, putem să mulțumim mai adevărat lui Dumnezeu pentru „toate câte a dat nouă”, așa cum ne învață prorocul David zicând: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 3-4).
Pe lângă aceste căi care ni se pun la îndemână cu ocazia fiecărei Sfinte Liturghii, vă mai înfățișăm încă una, concretă și la îndemâna oricui. Este vorba despre ceea ce Însuși Domnul Hristos ne arată atunci când ne vorbește despre venirea Sa întru slavă „să judece viii și morții”, așa cum ne spune în Evanghelie: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa (…) va zice (…) celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. (…) Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 31; 34-36; 40).
Iată deci de cât de „puțin” ține mântuirea noastră! Așadar, la acest moment de întâmpinare a „Celui ce vine” la noi, nu să ne judece, ci să ne mântuiască, să căutăm să facem și noi acel „mic” bine către unul dintre „aceștia mai mici ai Lui” - știind că Lui îi
5
facem, și astfel, ne va primi și pe noi ca pe cei trei magi de la Răsărit și pe păstorii cei din Betleem și ne va dărui și nouă „bucurie mare” precum le-a dăruit și lor. Făcând astfel, vremurile de criză materială pe care le petrecem se prefac în prilej de bucurie și de redescoperire a folosului pe care ni-l aduce milostenia, așa cum spune și vorba consacrată din popor: „Dar din dar se face rai”.
În încheierea cuvântului nostru, rugăm pe Domnul Cel ce s-a pogorât la noi în smerenia peșterii Betleemului să vă binecuvinteze pe toți și pe toți ai Dumneavoastră, și să vă dăruiască un Praznic plin de pace și de bucurie, iar Anul Nou care vine să vă fie prilej de a vă apropia și mai mult de Dumnezeu, singurul de la care ne vin adevărata fericire și împlinire.
Al Vostru părinte și slujitor, la rugăciune mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și de tot binele doritor,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Dată în Reședința noastră de la Roma, la Praznicul Nașterii Domnului, astăzi 25 Decembrie, la anul mântuirii 2009

vineri, 11 decembrie 2009

Între România comunistă şi România europeană

Bogdan Mateciuc, 2 mai 2009



Au trecut 20 de ani de la Revoluţia sau Lovitura de Stat din 1989. Schimbările economice, sociale şi de mentalitate prin care am trecut sunt uriaşe. Astăzi, printre serviciu, metrou, telecomandă şi canal tv, telefon mobil şi calculatorul conectat la Internet, ne este din ce în ce mai greu să ne amintim de acele vremuri. Privim fotografiile de atunci, ne uităm la chipurile şi la hainele oamenilor, la Daciile de pe stradă, şi ne încearcă un sentiment ciudat. Chiar am fost noi acolo? Copiii noştri nu ne cred şi ne întreabă "Cum aţi putut trăi aşa?"

Aceea era România comunistă. Ne-am grăbit să o uităm, ne-am grăbit să ştergem tot ce avea legătură cu acea perioadă. Am simţit că dacă facem asta, vom fi în mod automat... altfel. Mai bine? Mai buni? Superiori? Avansaţi?

După Lovitura de Stat a apărut la scurt timp obsesia naţională cu "ce spune Europa despre noi", obsesie cultivată şi rafinată până în ziua de azi de politicieni care par să nu aibă nimic în cap decât să clădească aici Noul Bruxelles. Auto-înjositoarea expresie şi mentalitate "ca să intrăm şi noi în Europa" a marcat o generaţie şi a influenţat valorile noastre. Superficial şi idiot, am fost dispuşi să acceptăm tot ce era preluat şi dictat de noua Uniune, gândind că astfel vom scăpa de complexul pe care tot noi ni-l creasem. "Să intrăm şi noi în Europa."

Nimeni sau prea puţini au înţeles că Uniunea nu este Europa şi că Europa nu este Uniunea. Uniunea este o impostoare şi uzurpă numele de Europa, fără însă a-şi invoca şi rădăcinile culturale şi creştine ale acesteia. Dar, pentru masele în paltoane roase de molii, Uniunea era Europa şi era Raiul pe pământ.

Aşa că ne-am apucat cu asiduitate să negăm tot, să dărâmăm tot, să mânjim tot şi să ne înjosim pe noi înşine, într-o adevărată isterie naţională montată împotriva a tot ce era al nostru, specific nouă şi în noi. O isterie bine orchestrată şi întreţinută de politicieni cu gândul la un post la Bruxelles.

Uniunea a devenit noul idol la care am fost chemaţi să ne închinăm. "Ce-o să spună Uniunea despre noi??" Între România comunistă şi România "europeană", ne-am pierdut pe noi înşine.

Astăzi, după ce am intrat în Raiul ruginit al Uniunii, după ce am început să vedem că împăratul e cam gol, ne simţim singuri şi deşerţi. Timid, pe ici, pe colo, încercăm să ne amintim de noi, să redescoperim cine suntem ca popor, istoric şi cultural. O nevoie neînţeleasă şi subconştientă de a ne regăsi şi astfel de a ne raporta corect la Uniuni de orice fel.

Dar lucrurile nu sunt uşoare. În 20 de ani au crescut printre noi pălămidele europeniste - organizaţii care veghează ca nu cumva plecăciunea înaintea idolului să nu fie executată corect, conform cu normele şi directivele de la centru. Ligi, agenţii de monitorizare, asociaţii pentru drepturile omului, toţi desnaţionalizaţii şi străinii de neam şi cuget românesc pretind că au dreptul să ne arate calea. Nu este vorba de calea către regăsirea noastră ca neam, către fiinţa noastră interioară, ci către scopurile şi obiectivele lor pro-unionale. Plătiţi din banii Uniunii şi ale unor miliardari fără ţară, această şleahtă de politologi, analişti şi comentatori pretind că vorbesc în numele nostru, al românilor. Pretind că ne reprezintă şi, cu tupeu, se bagă în faţa noastră şi vor să traseze destinele unui popor.

Ce au în comun Pîrvulescu, Weber, Macovei şi Morar cu noi? Nimic. Dar ei pot vorbi în numele nostru pentru că noi, românii, tăcem. Ne-am pierdut capacitatea de a sta vertical, de a ne prezenta şi a spune cine suntem. Iar când încercăm să o facem, aceşti politologi ne acuză de fundamentalism, extremism şi naţionalism. Între timp, Uniunea are tupeul să ne dicteze cum să tăiem porcul de Crăciun, cum să ne jelim şi să ne îngropăm morţii şi ne cere să-i considerăm pe poponari ca fiind normali.

E treaba lor. Este treaba lor să sape la rădăcina identităţii noastre şi să ne acuze de felurite chestii. Pentru asta sunt plătiţi.

Treaba noastră este să facem un pas în faţă şi să le spunem lor şi tuturor europeniştilor STOP. Până aici. Nu înţelegem să ne integrăm în Uniune în genunchi şi castraţi. Vom fi noi înşine şi ne vom afirma identitatea. Cui nu-i place, treaba lui. Nu contează cum ne vor numi, dar contează să fim noi înşine.

http://www.odaiadesus.ro/romania.html

CONSTANTIN NOICA-SCRISOARE CATRE RAFAIL

Constantin Noica, filosoful prin excelenta al generatiei lui Mircea Eliade si unul dintre cei mai autentici si insemnati ganditori romani si europeni ai secolului trecut, ne-a lasat una din capodoperele sale sub forma si dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuita de calugarirea fiului sau, englez dupa mama si traind in Marea Britanie.
Publicata sub titlul "Scrisoare catre Rafail" in penultimul numar aparut din revista "Prodromos" (numar dublu, 8-9 din 1968 ) editata de Paul Miron si Ioan Cusa in Germania Federala si Franta, ea se incheia cu o veritabila marturisire de credinta. O marturisire care venea la sfarsitul unei profunde analize a lumii in care traim si pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoasterii si nu a iubirii, cum era aceea in care pasea fiul sau.



Constantin Noica - Scrisoare catre Rafail

"Istoria toata, poate, nu este decat o lenta moarte a stapanilor." (Constantin Noica)

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi - mi se spune - care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este - si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a lui Augustin, "iubeste si fa ce vrei". Caci daca iubesti cu adevarat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe "fa ce vrei" de "iubeste". Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate � in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este - omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catra Dumnezeu, sa-l restituim credintei. - Dar iata, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo trei veacuri asa simte omul modern, si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr- adevar pe om in intimitate cu lucrurile - intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa - si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu "izotopii" lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam deci comunitatea de dragoste. - Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii - oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot - cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea, si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: "Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai".

Ce minune de gand si de vorba - pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta - si care nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca era buna.

Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele � daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei !"

300 DE ANI DE LA NASTEREA IN CER A SFANTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI


Despre lucrurile trecatoare
Cum că nu se cuvine a ne alipi inima de lucrurile de acum şi a căuta odihnă şi mîngîiere în desfătările pămînteşti, ci să le căutăm doar în Unul Domnul Dumnezeu
1. Omule! Fii slobod de împătimirea pămîntească, ca, robindu-te desfătărilor celor fără rost, să nu fii legat cu legăturile lacrimilor veşnice. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum ca să nu te amăgeşti de ele ca într-o visare. Nu căuta odihnă în desfătările pămînteşti şi mîngîiere în poftele trupeşti, ci caută-le pe acestea în Domnul Cel ce a zidit toate. Avînd ceva pe pămînt, fii ca şi cum nu ai avea, primind ca şi cum nu ai primi, mîncînd ca şi nemîncînd, bînd ca şi nebînd: fii slobod de toate cele pămînteşti, ca să te alipeşti cu toată inima ta de Unul Domnul. Toate cele pămînteşti durează puţină vreme, iar harul lui Dumnezeu este veşnic. Desfătarea pămîntească nu dă pace şi pofta trupească nu aduce sufletului mîngîiere trainică, ci face tulburare nesfîrşită şi necontenită nemulţumire. Chiar dacă ar fi să trăieşti mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla în ele pace şi odihnă.

2. Cum va putea făptura şi pofta trupului să dea odihnă desăvîrşită şi mîngîiere trainică sufletului, dacă Însuşi Făcătorul făpturii nu va împăca sufletul – dacă nu-l va mîngîia cu mîngîierea Sa, dacă nu-i va dărui veşnica şi pururea fiitoare desfătare?! Precum mlădiţa nu creşte şi nu înfloreşte fără rădăcină, aşa şi sufletul poate avea desăvîrşită mîngîiere doar în harul Domnului şi în Preasfîntul şi mîngîietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţării sale [a sufletului].

3. Adesea sufletul la vreme de necaz şi întristare, dorind să se mîngîie, se întoarce şi se alipeşte de desfătarea pămîntească,căutînd în ele odihnă şi mîngîiere. Dar îndulcindu-se dobitoceşte puţin de ea, dobîndeşte după aceea îndoită apăsare şi necaz. Căci făptura nu poate să dea sufletului mîngîiere adevărată, fără numai o mîngîiere mincinoasă şi amăgitoare, degrab trecătoare şi amestecată cu necaz şi întristare. Omul chiar de va petrece mulţi ani în desfătările trupeşti, cînd se apropie de sfîrşit, gîndeşte că acelea nici nu au fost niciodată, i se pare că totul a fost un vis.

4. Veacul acesta nu are în sine nici un fel de odihnă şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi odihnă sufletului, ci aduc necontenită tulburare şi nemulţumire. Un rău trece, altul vine; una dispare, alta apare ca în învolburările mării şi în schimbările cele din văzduhuri. Totdeauna şi necontenit sufletul se luptă şi se chinuieşte nu doar cu apăsările cele dinafară, ci şi mai mult de către patimile cele dinăuntru: rabdă necazuri de totdeauna, luptă necontenită, precum dinafară, aşa şi dinăuntru. Desfătarea trupească şi frumuseţea vremelnică şi toată îndulcirea trecătoare li se arată celor cu neluare aminte ca fiind ceva mare, dar de îndată ce se va uita cineva mai bine, le va găsi foarte amare şi sfîşietoare pentru suflet. De aceea Domnul, văzînd cele ce sînt mai bune pentru noi, nu în zadar ne porunceşte să urîm aceste părelnice desfătări, ca fără de poticnire să ne îndreptăm către desfătările cele veşnice, către paşnica şi pururea fiitoarea desfătare şi odihnă.

5. Dragostea şi pofta trupească niciodată nu se satură şi nu se linişteşte. Adună frumuseţile din toate ţările şi poftele din întreaga lume – oare ţi se va linişti sufletul? Niciodată, pentru că una are un fel de frumuseţe, iar cealaltă altfel; una are un fel de farmec, iar cealaltă altfel. Dacă vei dori să desfrînezi cu toate acestea în inima ta, cum vei avea în inimă pace şi linişte? Nicicum. Căci acum vei pofti una, iar după aceea altceva; acum vei iubi ceva, iar mîine te vei îngreţoşa; acum vei fi luptat de ceva, iar mîine de altceva. În acest fel sufletul necontenit lucrează şi niciodată nu se linişteşte. Dar cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se alipeşte de Domnul cu toată inima totdeauna petrece în pace şi linişte.

6. Cine a aflat vreodată odihnă şi pace în desfătările trupeşti? Cine a dobîndit vreodată desăvîrşită mîngîiere de la lume? Nimeni. Oare nu toţi şi-au cheltuit viaţa în necaz şi întristare? Oare nu toţi şi-au sfîrşit viaţa în nedumerire şi tulburare? Şi, în cele din urmă, toţi pe neprins de veste sînt seceraţi de secera morţii! Nu este în desfătările trupeşti odihnă şi adevărată mîngîiere, ci război şi luptă de totdeauna pentru suflet. Şi iarăşi, cu cît vei iubi mai mult ceva, cu atît mai mult te vei întrista după aceea; cu cît îţi vei alipi inima mai mult de desfătarea trupească, cu atît mai mare îţi va fi necazul şi greutatea după aceea.

(…)

9. O, cît de învolburată şi plină de griji este viaţa acestei lumi deşarte! Nu este în ea nici o mîngîiere şi odihnă: doar povară şi o mare apăsare a sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine vorba lumii şi tulburare şi necazuri neaşteptate. De la naştere şi pînă la moarte omul nu mai are pace, ci [numai] tulburare şi nemulţumire de totdeauna. Căci omul se naşte în lume cu durere şi strigăt, creşte şi trăieşte în necazuri şi întristări, iar sfîrşitul său este de mult plîns şi tînguire. După moarte trupul lui merge spre hrană viermilor, iar sufletul la judecată şi urmarea necunoscută a judecăţii. De aceea, să nu-ţi lipeşti inima de veacul acesta, nu te desfrîna în desfătările trupeşti, ca să nu te trezeşti gol şi deşert de orice bine. Caută totdeauna pe Domnul ca să te învredniceşti de bunătăţile cele veşnice: bogaţii – în desfătări trupeşti – au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33).

10. Aşadar, ziua şi noaptea caută pe Domnul, ziua şi noaptea caută pe Făcătorul de bine, pînă cînd Îl vei găsi pe El şi Îl vei dobîndi. Caută-L în toate colţurile pămîntului; caută-L în toată lumea; caută-L în slavă şi în bogăţie, în fumuseţea trupească, în desfătările pămînteşti; caută-L în orice făptură – dar nicăieri nu-L vei găsi. Căci El te [sus]ţine pe tine întreg, însă tu nu-L cunoşti; El este în tine întreg, însă tu nu-L ştii; împărăţia cerurilor este înăuntrul tău, însă tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea pururea fiitoare e înăuntrul tău, însă tu nu o pricepi. Ci caută-L pe Domnul în tine zi şi noapte ca să-L găseşti şi găsindu-L vei dobîndi odihna veşnică şi vei striga cu bucurie:

“Veniţi şi vedeţi, că am aflat pe Cel dorit şi m-am împreunat cu Cel pururea fiitor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”.

Traducere de ieromonahul Savatie Baştovoi din “Alfavita Duhovnicească”

joi, 1 octombrie 2009

Sfantul Siluan-"Ce Dumnezeu avem"


E o minune pentru mine cã Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea cãzutã. Unii cad în deznãdejde, so­cotind cã Domnul nu le va ierta pãcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrãjmasul. Domnul e atât de milostiv, cã nu putem pricepe aceasta. Cel al cãrui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela stie cum iubeste Domnul pe om. Dar când sufletul pierde aceastã iubire, atunci se întristeazã si tânjeste si mintea lui nu vrea sã se opreascã, ci cautã un asemenea Dumnezeu”;




- “Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu 1-a învinuit [Le 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”;




- “Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă şi mai mult îl iubeşte pe cel care îl caută.

„Pe cei ce Mă caută îi iubesc, zice Domnul, şi cei ce Mă caută vor afla har” [Pr 8, 17]. Iar cu el [cu harul] viaţa e uşoară şi bună, sufletul e vesel şi spune: „Domnul meu, eu sunt robul tău“.

O mare bucurie e în aceste cuvinte: dacă Domnul e al nostru, atunci toate sunt ale noastre. Iată cât de bo­gaţi suntem!

Mare şi necuprins e Domnul nostru, dar pentru noi El S-a micşorat ca să-L cunoaştem şi să-L iubim, ca din iubi­rea lui Dumnezeu să uităm pământul, să trăim în ceruri şi să vedem slava Domnului.

Celor pe care i-a ales, Domnul le dă un har atât de ma­re, că în iubirea lor îmbrăţişează tot pământul, lumea în­treagă, şi sufletele lor ard de dorinţa ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vadă slava Domnului.

Domnul a spus ucenicilor Lui: „Copii, aveţi ceva de mâncare?” [In 21, 5]. Ce mare iubire e în aceste cuvinte duioase: Domnul ne numeşte „copii“. Ce bucurie mai ma­re decât aceasta?

Trebuie să cugetăm adânc asupra acestor cuvinte şi asu­pra suferinţelor Domnului pentru noi pe cruce.

Cât de mult iubeşte Domnul zidirea Sa”;




- “Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu”;



- “Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci su­fletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâ­ne întru El în odihnă şi bucurie. Aceasta e adevărata liber­tate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.

Voi spune adevărul în faţa lumii întregi: sunt un tică­los înaintea lui Dumnezeu şi aş fi deznădăjduit de mântui­rea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Şi Duhul Sfânt m-a învăţat şi de aceea scriu de­spre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.

Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gân­desc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că îna­intea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare“.

- “Ce fericiţi suntem noi creştinii: ce Dumnezeu avem!”.

miercuri, 30 septembrie 2009

ANUNT IMPORTANT


DUMINICA 1 NOEMBRIE 2009,PAROHIA NOASTRA VA PRIMI VIZITA PASTORALA A PREASFINTIEI SALE SILUAN,EPISCOPUL ORTODOX ROMAN AL ITALIEI.TOT IN ACEASTA ZI VOM VEDEA HIROTONIA INTRU DIACON A IPODIACONULUI MANLIO,PRECUM SI BOTEZUL PRUNCULUi HRISTOFOR.
RASPUNSURILE LA STRANA VOR FI DATE DE GRUPUL PSALTIC "NECTARIE PROTOPSALTUL" In bucuria de a multumi lui Dumnezeu pentru toate asteptam prezenta tuturor!
Domnul sa ne ajute!

vineri, 21 august 2009

Despre HRISTOS


GUVERNATORUL DIN IUDEEA, PUBLIUS LENTULUS, CĂTRE CEZARUL ROMAN TIBERIUS

Am înteles, Cezare, că ai dorit să ştii despre bărbatul plin de virtute cu numele Iisus Christos. Poporul Il numeşte Profet al Adevărului, discipolii săi Fiul lui Dumnezeu. El învie mortii şi vindecă bolile. Este de statură mijlocie, fata Lui este plină de bunătate şi trădează o demnitate înăltătoare. Astfel, privind la El, te cuprind fără să vrei, simtăminte de teamă dar şi de iubire.

Părul Lui până la urechi are culoarea nucilor mai coapte, şi de acolo până la umeri este de culoare deschisă, blondă, strălucitoare. Îl poartă după datina nazarenilor cu cărare la mijloc. Fruntea netedă, fata fără încretituri şi pete, barba de culoarea părului capului, creată dar nu prea lungă şi împărtită la mijloc. Privirea este serioasă şi are puterea razelor soarelui. Nimeni nu-l poate privi drept în ochi. Dacă mustră, inspiră frică, iar imediat ce a mustrat, plânge.

Deşi este strict, este şi amical. Se zice că nimeni nu l-a văzut râzând vreodată, adeseori însă, plânge. Mâinile şi bratele lui sunt frumoase. Toti îi caută prezenta fericiti să-l asculte. Rar il vezi în public, dar dacă se prezintă undeva, se arată foarte modest. Are o tinută foarte frumoasă şi majestuasă. Mama sa este cea mai frumoasă femeie din acele părti

Desi n-a studiat niciodată, cu toate acestea, cunoaşte toate ştiintele. El umblă descult şi fără acoperământ pe cap. Multi râd dacă-l văd în depărtare, dar îndată ce vin în apropierea lui, tremură şi totodată îl admiră. Se zice că în aceste părti nu s-a văzut niciodată un asemenea bărbat. El nu este niciodată mul tumit, ci caută să îndestuleze pe fiecare.


Ierusalim ziua a şaptea, luna a unsprezecea.

Publius Lentulus, Guvernator al Iudeii

luni, 17 august 2009

POVATUIRI DE MARE FOLOS DE LA CUVIOSUL SERGHIE: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”


Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.
Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.
***

Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.
Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântuire iute.
Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primejdioasă.
La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii.
***

Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.
***

Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta. De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte lipsa de râvnă.
Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.
Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.
De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de primejdii şi adăpost.
De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
„Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i placem pentru că sunt altfel decât noi.
***

Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce în el.
Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu candela nestinsă.
De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.
***

Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.
***

Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.
Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.
De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.
De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din frumuseţea lui”.
Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă, că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.

Fericita Maria Brancoveanu


O, de trei ori Fericita Maria Brancoveanu, aleasa Doamna a neamului romanesc, care ne-ai mantuit neamul din nevoi, curatindu-l prin sangele muceniciei fiilor tai, prin botezul lacrimilor tale cele sfintite, mijloceste si acum pentru noi la Imparatul nostru si al tuturor si, ca o porumbita neprihanita, inalta sufletul acestui neam, ca sa-I cante lui Dumnezeu: Aliluia!”

“Pentru a ne putea apropia de cel care plange, ne trebuie lacrimi; ca sa-l intelegem pe cel care suspina trebuie sa ne frangem inima; iar daca vrem sa ne facem partasi la durerea cuiva, se cuvine sa fim impreuna-patimitori. Si toate acestea ne cer deopotriva duiosie, marinimie si dragoste nefatarnica.

Cu ce indrazneala ne vom apropia cu cugetul si simtirea de tanguirea Doamnei Maria Brancoveanu, cand vedem ca patimirile, lacrimile si suspinurile ei au inaltat un munte ale carui piscuri au ajuns pana in Cer? Nimic nu ne indreptateste in indraznirea de a grai vreun cuvant despre taina acestui noian de suferinta, purtat in suflet de sotie si mama. Asadar, ne ramane fie o tacere indemnatoare la rugaciune, fie sa incercam launtric spre a gasi o cale cuviincioasa care sa ne pregateasca sufletul ca macar sa priveasca inspre adancul cel inalt al suferintei Doamnei Maria.

Toti cei care au izbandit cu adevarat, intru Hristos Domnul au biruit, iar calea le-a fost urzita din nenumarate lacrimi, plangeri, dureri si suspine. Insa patimirile tuturor oamenilor au fost imbratisate de Mantuitorul Iisus in Ghetsimani si astfel au fost invesmantate in sudori de sange (Luca 22, 44), ca si intr-o hlamida imparateasca. Ca niste peceti ale biruintei Domnului Iisus Hristos asupra mortii, Sfintele Taine ale Bisericii ne deschid si ne lumineaza cararile cele inguste ale mantuirii firii omenesti. De accea, am socotit ca o apropiere cuviincioasa de taina sufletului Doamnei Maria Brancoveanu ar fi tocmai o aplecare spre intelegerea lucrarii harului dumnezeiesc intru care ea a izbandit.
(…)

In anul 1714, Voievodul Constantin Bancoveanu si Doamna Maria adunasera 40 de ani de casnicie. Tot in acest an, domnitorul urma sa isi sarbatoreasca implinirea celor 60 de ani de viata pamanteasca, insa prin iconomia lui Dumnezeu praznuire s-a stramutat in Ceruri, intru slava muceniciei. Acestea toate s-au implinit 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. In aceasta zi, Doamna Maria isi sarbatorea ziua numelui si tot in acesta zi s-a simtit cel mai aproape de adancul de durere al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

A sosit si acea veste cutremuratoare, prin care i se spunea ca sotul si fii ei au fost descapatanati. Insa, mai presus de aceste cuvinte, strajuia o lumina. In inima Doamnei Maria rasuna limpede si lin cuvantul pe care Dreptul Simeon l-a grait Fecioarei Maria: “Prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi.” (Luca 2, 35). Primind in inima cuvintele ce-i vesteau moartea sotului si fiilor sai, Doamna Maria si-a revarsat privirea spre cerul brazdat de gratiile temnitei. Trupul i s-a umplut de sudori reci, sufletul parca i-a inghetat in suspin, insa apoi a izbucnit parjolul durerii, iar lacrimile parca se prefaceau toate in sange. O, Sfanta Marie Brancoveanu, lumineaza-ne pe noi sa pricepem cutremuratoarea si luminata biruinta a suferintei!



***

In vremea intemnitarii din Stambul si mai apoi in vremea exilului din Kutahia, in sufletul Doamnei Maria Brancoveanu s-a perindat multe aduceri aminte ale celor dragi si nenumaratele lacrimi i-au sfintit chipul. Albita in cuptorul noianului de tanguiri si suspine, dragostea Domnei Maria pentru cei martirizati i-a invesmantat sufletul cu o tainica straluminare: rugaciunile sotului si ale fiilor sai erau ca un acoperamant asupra celor ramasi in viata din neamul lor, iar ajutorul si mangaierea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu se faceau simtite in toata vremea. Rugaciunile inlacrimate pe care vaduva Maria le indrepta catre Maica Domnului i-au adus multa alinare, pentru ca pricepea ca, asa cum sotul si fiii Il urmasera in patimiri pe Stapanul Hristos, asa si ea se invrednicise sa urmeze Aceleia pentru care moartea Fiului lui Dumnezeu a fost cea mai istovitoare suferinta. Pe aceasta carare launtrica a lacrimilor, Maria Doamna a gustat din adancurile harului lui Dumnezeu si a cunoscut nemijlocit ca suferinta intregii lumi se aduna in inimile celor ce patimesc intru tanguirea sufletului.

Spre intarirea Doamnei Maria pe aceasta cale a impreuna-patimirii, a iertarii si a dragostei dumnezeiesti, Maica Domnului a aratat o minune care s-a savarsit in ziua praznicului Adormirii Sale, in vreme Sfintei Liturghii, tocmai cand la Constantinopol se plinea martiriul Brancovenilor. Acest lucru minunat i-a fost vestit Doamnei Maria cu multa amanuntime, insa pentru noi, cei de azi, aceasta imprejurare a ramas insemnata doar in filele cronicilor:

<
Aceasta pocainta facea ei pentru pacatele lor. Si nu s-au indestulat Stefan Voda numai pe moartea lui Constantin Voda si a feciorilor lui, ci, inca fiind doamna lui si ginerii lui Constantin Voda si alti oameni ai lui scapati din primejdia mortii pre carele vrea turcii sa-i sloboaza sa vie in tara, iar el s-au sfatuit cu tata-sau si cu sfetnicii lor ca nu se cade sa vie in tara ci sa-i faca surgun. Si au facut mestesug cu imbrihorul si i-au insalat de au dat bani 80 de pungi, zicandu-le ca zic turcii ca de vor da acesti bani, ii vor slobozi; si ei in nadejdea aceea au trimis pe la casile lor aici, in tara, de au facut cum au putut, de au dat acei bani si despre alta parte scria la imbrihor ca sa sa nevoiasca sa-i faca surgun la Kiutaiu, la Anadol si au fost cu banii dati si surguniti>>.

Dupa intoarcerea din exil, Doamna Maria a purces spre Manastirea Dintr-un lemn spre a se inchina si a aduce multumire Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Si pentru acest sfant locas, ca pentru atatea altele, familia Brancoveanu isi daruise osteneala ctitoriceasca. Insa in anul 1715 locasul fusese innoit, iar acum, deasupra usii bisericii se putea citi aceasta pisanie:

“Acesta sfanta si dumnezeiasca manastire care se numeaste Dentr-un lemn, unde sa cinsteste si sa praznuieste Nasterea Preasfintei si Preacuratei de Dumnezeu Nascatoare Fecioarei Maria, din temelia ei iaste zidita si facuta de Ioan Matei Basarab Voievod. Deci, trecand multa vreme, inceput-au a sa invechi si a sa strica toate lucrurile si zugraveala. Dup-aceia, din voia si porunca lui Dumnezau stand Domn blagocestivul si crestinul Ioan Stefan Cantacuzino Voievod; deci, avand mare evlavie catra sfantul locas acesta, numaidecat cu osardie s-au apucat ca de iznoava a o infrumuseta, luminand si mai largind intai biserica si zugravindu-o a doaoa si impodobind-o si cu tample si cu altele ce i-au trebuit, facand si case si chilii de prejurul ei, cum sa veade, in slava Preacuratei Stapane si intru pomenirea Marii Sale si a parintilor, savarsind la leat 7223 [ 1715 ], mes. Avgust 30 dni. Ispravnic fiind chir Ioan Arhimandrit de la Hurezi”.



In obstea romaneasca era adeverit ca aceasta grabnica innoire a locasului de la Dintr-un lemn era o diversiune prin care Cantacuzinii voiau sa acopere rusinea pe care o patimise in biserica Doamna Pauna, “indracindu-se”- dupa cum cronicarul graieste.

Vazand innoirile facute la Manastirea Dintr-un lemn, Doamna Maria nu putea sa nu isi aduca aminte ca dimpreuna cu sotul sau au fost nasii de cununie ai lui Stefan si Pauna, cei care mai apoi le-au fost calai tainuiti, iar acum erau zugraviti in randuiala ctitorilor. Cu multa durere in suflet intrand in biserica manastirii, Doamna Maria s-a plecat in rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului. In minte ii rasunau cuvintele pe care sotul sau i le-a grait lui Stefan Cantacuzino in Vinerea Mare, ziua plecarii familiei lor spre Constantinopol: “Finule Stefan, daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui. Daca insa sunt roada rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei, dar pazeasca-se de mania teribila si razbunatoare a judecatii divine.

Valuri de durere neostoita cuprindeau sufletul vaduvei Maria, insa nu si-a lasat cugetul sa savarseasca judecata asupra celor ce le-au uneltit pieirea, caci nu voia sa se desparta de harul cel mangaietor al Preasfantului Duh. Cuvantul iertarii rostit de barbatul sau in Vinerea Mare, precum si graiurile de imbarbatare pe care sotul ei Constantin le-a grait fiilor, erau asemenea unor ziduri de cetate intru care nu putea navali ura si razbunarea. Ce dulce s-a facut in inima ei dragostea pentru vrajmasi si cat de minunate sunt cuvintele de indemn si marturisire ale tatalui copiilor ei:

“Fiii mei, fiii mei! Iata, toate avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca si sufletele! Stati tare, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte; priviti la Hristos Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta pravoslavnica pentru viata si pentru lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos, ca nu sunt vrednice muncile si nevoile aceste de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre!”

In fierbinteala rugaciunii, Doamna Maria a multumit Maicii Preacurate, s-a rugat pentru toti cei iubiti ai sai, insa deopotriva si pentru Pauna, Stefan si stolnicul Constantin Cantacuzino.

Simtea cu incredintare ca, aici, in fata icoanei inaintea careia se ruga, pronia lui Dumnezeu a savarsit judecata asupra Cantacuzinilor, iar toate cele petrecute dupa uciderea sotului si a fiilor sai intareau acest lucru. Din cele pe care i le spusese amanuntit Patriarhul Hrisant, Doamna Maria cunostea pribegia vaduvei Pauna dimpreuna cu copiii sai, Radu si Constantin.

In anul 2004, cand a fost inlaturata ferecatura metalica a icoanei Maicii Domnului de la Manastirea Dintr-un lemn, s-a putut vedea ca este o icoana zugravita pe ambele parti. In procesul de restaurare s-a descoperit ca pe spatele icoanei este infatisata Infricosatoarea Judecata. Cu adevarat, o infricosata judecata li s-a facut Cantacuzinilor prin aceasta icoana. Insasi marturia istorica adevereste foarte limpede:



Sub privirea blanda ai ocrotitoare a Maicii Domnului, Voievodul Constantin Brancoveanu primeste moarte martirica dimpreuna cu cei patru fii ai sai si cu sfetnicul Ianache. Acest lucru se savarseste tocmai cand Voda implineste 60 de ani, la Praznicul Adormirii Preacuratei Fecioare, in 15 august 1714. Stefan Cantacuzino si tatal sau, stolnicul Constantin, mor miseleste in 7 iunie 1716, fiind spanzurati pe neasteptate in temnita si, apoi, decapitati. Moartea lor s-a petrecut la praznicul Sfintei Treimi, vadindu-se a cui dragoste nu au inteles-o intru adevar si lucrare, ci doar au fatarnicit-o.

Doamna Maria a plecat din tara intru defaimarea mazilirii lui Brancoveanu si s-a intors cu multa cinste, in luna octombrie a anului 1716, dimpreuna cu voievodul Ioan Mavrocordat. Doamna Pauna cunoaste si ea necinstea mazilirii sotului ei in ianuarie 1716, iar cand afla ca barbatul i-a fost ucis de turci, izbuteste sa fuga din Constantinopol, insa ramane pentru tot restul vietii in pribegie pe meleagurile Apusului.

Fiii lui Brancoveanu s-au facut prin ascultare si marturisire Mucenici ai Imparatului Hristos, iar fiii lui Stefan Cantacuzino sunt indemnati staruitor de Papa Clement al XI-lea sa treaca la catolicism, pentru a li se inlesni traiul in pribegie sub tutela imparatului de la Viena.

Si chiar daca pana astazi Cantacuzinii poarta asupra numelui lor prihana uneltirii uciderii Brancovenilor, sa aratam intelegere si sa ne aplecam cu dragoste si impreuna-patimire (compatimire) catre toate cele care nu s-au savarsit dupa voia lui Dumnezeu, atat in neamul nostru, cat si in intreaga fire omeneasca; si, alipindu-ne cugetul si simtirea de rugaciunea Sfintilor Mucenici Brancoveni, sa ridicam glas catre Mantuitorul Hristos si sa-L rugam sa ne arate mila Sa tuturor celor care suntem partasi ai firii omenesti. Intru aceasta osteneala sa o avem drept pilda si mijlocitoare pe Sfanta Maria Brancoveanu, caci prin lacrimile ei s-a facut urmatoare a Maicii Pururea Fecioare, a Celei careia Dreptul Simeon i-a proorocit: “Prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).



(…)
In ceasurile linistite ale noptii, dupa ce isi savarsea rugaciunile, adeseori Doamna Maria se lasa cuprinsa cu totul de dorul sotului si al fiilor ei. Ii insotea in amintirile sale scumpe si le mangaia chipurile prin lacrimile care ii siroiau pe obraji. Glasurile lor ii rasunau limpede in inima, alcatuind un luminos sirag al aducerilor aminte. Dupa ce s-a intors din surghiun, a citit de nenumarate ori panegiricele alcatuite de fiii sai. Le simtea ca pe o rugaciune, si pentru ca lacrimile i se amestecau cu slovele tipariturii, adeseori inima i se umplea de o minunata mangaiere. Parca il auzea si acum pe Stefan rostind in biserica panegiricul sau alcatuit in cinstea Adormirii Maicii Domnului. Ii dedicase anume ei acest cuvant, iar citindu-l era incredintata ca fiul sau ii graia de dincolo de hotarul de taina al acestei lumi:



<Nu este cu putinta, la varsta in care ma aflu, sa intocmeasca omul cugetari inalte, sa le alcatuiasca in chip armonios si sa le compuna dupa elocventa ceruta - incat, daca e cu putinta ca si in acest cuvintel sa se afle vreo cugetare aleasa, o randuiala bine alcatuita sau vreo forma artistica, aceasta va fi o daruire a Imparatesei Ingerilor, care ajuta cu mana sa cea preamilostiva si-i imputerniceste pe aceia care cerceteaza cu evlavie marirea si lauda ei. Acelasi lucru se petrece si intru faptele tale, Stapana preaevlavioasa, pentru ca in mai toate faptuirile tale straluceste o putere neobisnuita, adica o lucrare si un obicei catre Mireasa cea fara de prihana, care priveste cu ochi veseli si primeste ruga ta umila, pe care o savarsesti la pregatirea si inceputul a toata fapta cea buna. Aceasta deprindere placuta lui Dumnezeu, ca o oglinda trebuie sa o aiba inaintea lor fiii Bisericii, pentru ca sa se indrepteze orice lucrare spre cinstea si marirea Atotputernicului Dumnezeu, prin solirea si acoperamantul Maicii Pururea Fecioare Maria. Iata, dar, Stapana iubitoare de Dumnezeu, pentru ce-ti dedic aceasta sfintita imnologie, pe care am compus-o nu numai pentru ca sa primesti un ospat sufletesc, prin ascultarea laudelor preamaritei Fecioare, ci ca sa se invete si poporul lui Dumnezeu sa puna ca temelie statornica la toata lucrarea calduroasa solire a Nascatoarei de Dumnezeu celei pline de dar. Primeste, dar, cu inima de mama, acest mic dar al fiului celui iubitor de mama, primind dimpreuna si indatorata umilinta din inima fiiasca, mama mea cea blanda! Si asa sa te am, prin solirile celei Preacurate, impreuna cu preablandul meu Domn si parinte, intru zile indelungate si multi ani, pazita de tot raul.
Al blandetii tale supus si prea umilit fiu, Stefan Brancoveanu>>.

Doamna Maria simtea ca parca anume pentru clipele ei grele au fost alcatuite, spre a-i alina dorul si durerea de mama. Oriunde deschidea cartile ce cuprindeau panegiricele, vedea implinirea in viata a cuvintelor – erau asemenea unor tainice rostiri proorocesti si doriri ale muceniciei pentru Hristos Domnul.



Iata ce scrie Sfantul Stefan Brancoveanu in cuvantul inchinat Sfantului Arhidiacon Stefan:

<
Cati traim in lume, toti, dupa cum experienta ne-o arata, avem nenorocirea noastra, la toti viata ne este greu de suferit, si cu toate acestea unii ard ca pucioasa si raspandesc duhoare din cauza maniei si nesupunerii fata de voia Facatorului a toate. Altii ard ca dafinul, zbatandu-se si murmurand in vapaia nenorocirii si a intristarii, intru care sunt ispititi. Iar altii, ca plantele aromate izvorasc buna mireasma, fara murmur si fara tulburare. In acelasi fel s-a aratat si Stefan celor care l-au martirizat: bland, marinimos, pasnic. Ocarat fiind, n-a ocarat impotriva; batjocorit fiind, a suferit. Defaimarea o socotea ca pe o cinste, pietrele ca pe niste stele. Sangele ce curgea din sfintitul sau trup il socotea asemenea unei mari peste care trebuia sa treaca pentru a ajunge la Stapanul si Domnul sau si, dorind a fi acolo unde este Domnul, prin sange s-a stramutat acolo unde este Hristos.
[…] Arata-ne noua, preaiubite Sfinte al Bisericii, cum sa-l iubim pe aproapele nostru, cum sa-i iubim pe vrajmasii nostri si cum sa ne facem urmatorii tai cei mai ravnitori. Roaga-l pe Iisus, pe Care L-ai vazut bland, de-a dreapta Nascatorului Celui fara de inceput, ca sa pazeasca in chip deplin si preafericit o icoana vie a virtutii tale, pe iubitorul de Hristos si pe preacrestinul nostru Stapan si Domn. Roaga-te Nazarineanului Celui rastignit, a Carui Dumnezeire pana la moarte o ai propovaduit, sa-i pazeasca pe alesii boieri, madulare cinstite si vrednice de o astfel de evlavioasa impreuna-vietuire.

De trei ori fericita este aceasta vreme, din pricina ca acela care prin cuvant propovaduieste, poate nestingherit sa laude blandetea si iubirea de frate. O, cat se bucura sufletul tau cel prea virtuos de propovaduirea si lauda acestor virtuti, pazite de Dumnezeu si cinstite Stapane! Bucuria ta este un semn de incredintare – fiindca te bucuri auzind propovaduindu-se si laudandu-se buna voire si intelepciune –, partas fiind si la propovaduire, partas fiind si la lauda. Pentru ca – dupa cum au spus cei invatati –, fiecare pe cele intru care afla multumire, pe acelea si cinstindu-le, se veseleste. Cu un astfel de purtator de grija, vrednic de cinste, cu un astfel de cap virtuos, pare a fi necuviincios sa nu se veseleasca dimpreuna si toate madularele. Oare ii impreuna-numarati cu poporul cel ales al Mantuitorului si pe unii uratori de frati sau dintre cei care se bucura de nenorocire? Risipeasca-se deci norii tuturor celor care il despart pe om de bunul cel desavarsit. Fugiti de desertaciune, inselaciune si desfranare. N-a mai ramas loc pentru unele ca acestea in inimile noastre; voim sa-l urmam pe intaiul martir, sa invatam din a sa invatatura calea mantuirii. Amin>>.

sâmbătă, 15 august 2009

Cum a murit Constantin Brancoveanul si fii sai


Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andrea Memno, a fost de fata in 15 august 1714, la scena executiei lui Constantin Brancoveanu Voda si a membrilor familiei sale ucisi din porunca sultanului Ahmed. In scrisoarea sa catre dogele Venetiei, plenipotentiarul sau raporteaza astfel:

Duminica 15 august de dimineata, s-a taiat capul batranului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui si unui boier care-i era vistier.

Iata cum s-a facut:

Inca de dimineata Sultanul Ahmed se puse intr-un caic imparatesc si veni la seraiul zis foisorul Jalikiacs pe canalul Marii Negre, in fata careia era o mica piata, unde au adus pe Brancoveanu Voievod, pe cei patru baieti ai lui si pe vistierul Vacarescu, i-au pus in genunchi unul langa altul la oarecare departare, un gade le-a scos caciulile din cap si Sultanul i-a mustrat facandu-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.

Inainte de a se ridica securea asupra capului lor fura intrebati daca voiesc sa se faca turci si atunci vor fi iertati. Glasul cel inabusit de credinta al batranului Brancoveanu rasuna si zise inspaimantat de aceasta insulta:

“Fiii mei! Iata, toate avutiile si tot ce am avut am pierdut; sa nu ne pierdem insa si sufletele! Stati tare si barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte. Priviti la Hristos Mantuitorul nostru cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit; credeti tare intru aceasta si nu va miscati nici va clatiti din credinta cea pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta.”

La aceste cuvinte Ahmed se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele. Gadele infiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pamant. Apoi se incepu cu uciderea copiilor. Cand gadele ridica securea la capul feciorului celui mai tanar al domnului, Beizadea Mateias, numai de 16 ani, acesta se ingrozi de spaima; sarmanul copilas, vazand atata sange de la fratii lui si de la Vacarescu, se ruga de Sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Insa parintele sau, Domnul, al carui cap cazu in urma, infrunta pe fiul sau si zise: “Mai bine sa mori in legea crestineasca, decat sa te faci pagan, lepadandu-te de Iisus Hristos pentru a trai cativa ani mai mult pe pamant!

Copilasul asculta si ridicand capul, cu glas ingeresc zise gadelui: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”

In urma ucise si pe Brancoveanu.

O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremura cand va scriu Excelenta. Ceea ce am vazut … Ma intreb: putut-a fi de fata cineva sa nu fi plans, vazand capul nevinovatului Mateias tanar tinerel, rostogolindu-se pe jos, langa capul parintelui sau care se apropiase de-al copilului … parea a-l imbratisa…

Gadele stropit de sangele crestinesc, face un salut Sultanului Ahmed si se retrage. Sultanul insotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridica sa plece. Vazandu-ma cu ochii inlacrimati spuse Sultanul ca regreta acum ceea ce a savarsit…

Sfintii Brancoveni



Urcat pe tronul Munteniei în 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria Neamului si a Bisericii prin nuroase ctitorii (între care manastirea Hurezi) ocrotind cultura, secondat de Mitropolitul Antim Ivireanul, si aparând Ortodoxia pe pamânt românesc si strain. Vom încerca, în cele ce urmeaza, sa rememoram MARTIRUL BRÂNCOVENILOR.

La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brâncoveanu este mazilit de turci, dus cu familia la Istambul si închis în temnita Edicule (Sapte Turnuri). Pâna în vara va fi torturat continuu pentru a marturisi unde-si avea banii, turcii numindu-l "Altân Bei" (Printul Aurului). Dupa torturi cumplite i-au smuls semnatura pentru aurul depus la Venetia.

La 15 August 1714, de Sf. Maria Mare, când împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îsi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osânda Ialy Chisc (Chioscul Marii).

Erau prezenti sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentantii "crestinatatii apusene - Franta, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusiei - care nu refuzasera invitatia chiar în ziua de Sf. Maria" (Nicolae Iorga), alaturi de numerosi privitori. Li s'a îngaduit sa-si faca o ultima rugaciu-ne, dupa care sultanul le-a oferit viata daca trec la mahomedanism. Del Chiaro noteaza raspunsul demn al Voievodului "Împarate ! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea crestina nu ma las ! În ea m'am nascut si am trait, în ea vreau sa mor. Pamântul tarii mele l-am umplut cu biserici crestinesti si, acum, la batrânete, sa ma închin în geamiile voastre turcesti ? Nu, Împarate ! Mosia mi-am aparat, credinta mi-am pazit. În credinta mea vreau sa închid ochii, eu si feciorii mei". Apoi si-a încurajat fiii astfel : "Fiilor, aveti curaj ! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pamânteasca. Nu ne-au mai ramas decât sufletele, sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le aducem curate în fata Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sângele nostru !"

Sultanul a dat semnalul executiei. Primul fu decapitat visternicul Ianache Vacarescu, apoi cei patru fii ai Domnului : Constantin, Stefan, Radu si micutul Matei (11 ani).

Înmarmurit de durere, Domnul murmura : "Doamne, fie voia Ta", dupa care i s'a taiat si lui capul. Nicolae Iorga nota : "La capatul celei mai zguduitoare tragedii, ce n'are pereche în analele sângeroase ale sultanilor de odinioara, numai atunci s'a pus capat celor mai strasnice clipe pe care le poate suferi vreodata un suflet omenesc. Capul Domnului nu s'a putut dezlipi de trup, la lovitura nedibace, poate miloasa, a calaului, si, gramada, trupul batrânului parinte a cazut în tarâna udata de sângele tuturor copiiilor sai". Cele sase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele "purtate în prajini" pe ulitele cetatii, au fost înfipte la o poarta a Seraiului si tinute acolo trei zile, dupa care au fost aruncate în mare. Crestinii piosi au pescuit trupurile si le-au înmormântat, pe ascuns, în biserica Adormirii Maicii Domnului din insula Halchi. Osemintele Voievodului-Martir au fost aduse în tara de sotia sa, Doamna Maria, în 1720 si îngropate pe ascuns în biserica Sf. Gheoghe-Nou din Capitala. Mormântul a fost acoperit de o placa de marmora alba, fara nume, iar identificarea s'a facut dupa descoperirea, în 1914, a unei candele de argint cu înscriptia : "Aici odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod".

Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca un "Domn pravoslavnic, cu dragoste si râvna crestina. Credinta, acest sentiment sublim, i-a calauzit întreaga viata si i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al mortii. El a lasat în sufletul poporului amintirea unui domn crestin bun si drept, iar în arta operele create în epoca sa arata ca deasupra suferintelor zilnice si a pericolelor neîntrerupte, gândul lui stia sa se elibereze si sa urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale credintei".

La doua secole de la moartea-i martirica, la 15 August 1914, Mitopolitul Primat dr. Conon Aramescu a savârsit primul parastas oficial la mormântul Voievodului. A doua pomenire oficiala s'a facut la 21 Mai 1934, când sicriul cu moastele sale a fost depus în catedrala patriarhala, iar dr. Miron Cristea, Patriarhul de atunci, a savârsit un parastas în prezenta Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române si a Familiei Regale. A treia comemorare oficiala a avut loc la 29 Octombrie 1988 - la împlinirea a trei secole de la urcarea sa pe tron - printr'o slujba de pomenire oficiata de ierarhi si preoti în frunte cu P. F. Patriarh Teoctist.

La 20 Iunie 1992 Biserica Ortodoxa Româna a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului).

In zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucuresti si Hurezi-Vâlcea ceremoniile proclamarii canonizarilor Sf. Martiri Brâncoveni, în prezenta membrilor Sf. Sinod, în frunte cu P. F. Patriarhul Teoctist, si a mii de credinciosi, care-si exprimau respectul si recunostinta pentru singurul Domnitor Român care a preferat moartea martirica fata de alternativa trecerii la mahomedanism.

Acum ne putem pleca genunchii si aprinde o lumânare de ceara curata la mormântul Voievodului-Martir Constantin Brâncoveanu de la biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucuresti, exemplu de credinta dusa pâna la jertfa.

Dumnezeu sa-i odihneasca !

Preot dr. CEZAR VASILIU

Icoane ale tuturor sfinţilor de peste an