Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…, scria delicatul, regretatul Nichita Stănescu. Aceasta cred că este una din cele mai frumoase şi mai adânci declaraţii de dragoste, pentru că în ea, cu discreţie dumnezeiască, asistă Însuşi Dumnezeu, izvorul mirării nesfârşite. Ce mirare că sunt, ce mirare că eşti... Ce bine că suntem!
Această mirare o simte tânărul care păşeşte printre lucruri, atent să nu se rănească. Această mirare este prilej de bucurie şi de durere, ea ne uneşte sau ne înstrăinează.
Tânărul îşi roteşte capul în mijlocul lucrurilor, împins afară din copilărie ca un soldat fricos la prima lui săritură cu paraşuta. Tânărul se loveşte cu neîndemânare de lucruri, lucrurile îl lovesc în mişcarea lor haotică, tânărul îşi ascunde durerea, privind cu un zâmbet stânjenitor pe străinii din jur.
Printre aceste lucruri îngrozitoare şi reci, care se mişcă în scripetele unui timp dezveşnicit, tânărului îi apare chipul minunat al celuilalt, chipul minunat al femeii: “Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”…
Această păşire printre lucruri coincide cu înstrăinarea de părinţi, atunci când tânărul pleacă într-un alt oraş la studii. E vremea pe care o aşteaptă fiecare, vremea aventurii şi a lucrurilor noi, vremea maturizării. Este vremea împărţirii vieţii noastre în două, este, dacă vreţi, o nouă viaţă, o naştere pe care ne-o asistăm cu sufletul la gură. Este vremea noilor prietenii, iar pentru mulţi a primelor prietenii adevărate. Este vremea despre care ni s-au povestit atâtea lucruri curioase de către cunoscuţii noştri mai mari.
Prima zi de şcoală, noii profesori, noii colegi, privirile flămânde care caută pe colega sau colegul visurilor de acasă, de care demult aştepţi să te îndrăgosteşti. “Balul Bobocilor” - discuţii, pregătiri, prognoze. Aşteptare.
O! Tânăra singură într-o cameră de cămin, aplecată de-asupra chiuvetei pline cu vase nespălate, îşi smulge, pătrunsă de invidie, sprâncenele. De-asupra patului are un poster cu Brad Pitt, o foaie pe care scrie: “Dacă poţi cu adevărat, vreau!” Pe raftul de fier, printre cursurile xeroxate, reviste cu bărbaţi şi femei despre a căror viaţă nu ştie nimic. Lumina pătrunde printre hainele puse la uscat şi borcanele cu mâncare de acasă, căzând pe paturile în care s-a săvârşit păcatul. Ce nou e acest fel de singurătate!
Tânăra aceasta încă trăieşte în lumea filmelor americane, în lumea posterelor şi a reclamelor Pro TV. Ea are haine corespunzătoare, freză şi pantofi. Ştie chiar şi expresii americane pe care le foloseşte în vorbire. Nu are doar prieten, de fapt, are unul care se ţine de capul ei, dar nu e de ea.
Şi el e un băiat bun, ştie să stea în lotus şi ridică piciorul până de-asupra capului. E puţin dur, deşi încă nu s-a bătut niciodată. Are brichetă “Zippo”…
Cam acesta este “bagajul” cu care păşeşte tânărul contemporan în viaţa sentimentală. Aceşti tineri se vor mai urmări o vreme pe terasă, la o cafea cu ţigări scumpe, cumpărate la bucată, sau poate se vor îmbrăţişa fără nici o ruşine la prima discotecă, sau la primul “chef”.
Drama tinerilor moderni e mai mare decât cea a predecesorilor. Cred că nu a existat nici un timp în istorie în care dragostea dintre două persoane să fie atât de golită de poezie. Nu vreau să vorbesc de virtuţile creştine ale castităţii sau măcar abstinenţei, ci chiar şi de acea poezie a grecilor sau romanilor păgâni, care până nu demult a inspirat sentimente de admiraţie faţă de femeie, au pus-o pe un piedestal, fie şi vremelnic, dar oricum mai vrednic decât situaţia jalnică în care se află femeia vremurilor noastre.
Astăzi au devenit o ruşine declaraţiile de dragoste, ele sunt considerate un preludiu de prisos şi banal, pe care le mai auzim doar în comediile proaste cu râsete în fundal. Idealurile noastre sunt motocicliştii grăbiţi din filmele americane şi fetele cu cizme lungi, care se dau în timpul cât se umple rezervorul cu benzină. Noi aplicăm în viaţa noastră fanteziile unor regizori bolnavi despre vizitatori de pe alte planete şi timpuri, care seduc prin răceala lor.
Mai bine ar fi fost ca tinerii să se abţină de la aceste împreunările animalice, dar să nu renunţe la vorbele de dragoste. Vorbele de dragoste sunt cele care ne unesc cu adevărat, care ne sustrag timpului şi morţii, sunt cele care ne fac, treptat, din animale oameni. Ele nu sunt acele vorbe dezmăţate pe care şi le spun amanţii din filmele de duzină, ele sunt mai degrabă o bucurie pe care o trăieşti în prezenţa celuilalt. Arată-i celuilalt că prezenţa lui te face bucuros şi treci împreună cu el în barca inocentă a unei declaraţii de felul celei stănesciene din apele timpului în oceanul veşniciei. “Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”.
Nu trebuie numaidecât să-i spui că are ochii cei mai frumoşi, ca să ajungi până la urmă să o dezmembrezi bucată cu bucată cu laudele tale. Suntem frumoşi pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu, Lui i se cuvine lauda. Sf. Ciprian de Cartagina spunea: Dacă ai şi avea vreun motiv ca să te lauzi cu trupul tău, ar fi numai atunci când este sfârtecat pentru Hristos. Mai în scurt, alungă pofta din inima ta şi orice cuvânt pe care îl vei rosti va fi un cuvânt de dragoste, pentru că cel stăpânit de poftă laudă fără noimă şi nu merită luat în seamă. Când eşti cuprins de poftă însă, mai bine taci, ca vorbele tale să nu sune ca râgâitura unui beţiv şi să strici totul.
Nu poţi impune tânărului să renunţe la distracţiile caracteristice acestei vârste şi să citească Sf. Părinţi, cu toate că aceste cărţi ale Sf. Părinţi sunt pline de energie creatoare şi dinamism, sunt nişte cărţi în excelenţă pentru tineri. Dar cel mult s-ar putea renunţa, în prima etapă, la bădărănia care irumpe din televizoare şi din cântecele la modă. Renunţaţi la idealul super-manului cu mască de care se îndrăgosteşte un foto model care ştie să bată cu picioarele. Asta nu pentru a vă restrânge relaţiile dintre voi, ci pentru a vă păstra împreună, pentru a evita despărţirea dureroasă.
Citiţi mai bine versurile poeţilor buni, pe care poporul nostru îi are din belşug: Eminescu, Stănescu, Bacovia, Blaga. Ele vă vor învăţa să meditaţi asupra acestei întâmplări simple, cum o numeşte Blaga. Cu ei veţi călători până la marginile timpului şi ale morţii, pentru că adevăraţii poeţi din totdeauna au pus sentimentele erotice în vecinătatea morţii care ne paşte pe toţi, ceea ce critica literară va denumi poezie eroto-tanatică, ca şi aceste versuri de Bacovia:
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun
Pe catafalc, de căldură-n oraş
Încet cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi
Pe lutul de căldură asudat.
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi azi chiar sânul tău e mai lăsat...
Dragostea este sentimentul suprem şi de aceea trebuie să se întemeieze şi să se alimenteze din cugetări adânci, vrednice de rodul pe care îl hrănesc. Aceste teme fundamentale sunt: moartea, viaţa, timpul, veşnicia, dincolo de care, învăluit în dragoste, petrece Dumnezeu. Tânărul preocupat de astfel de gânduri va renunţa uşor la răceala arogantă a eroilor de televiziune, preferând smerenia şi blândeţea oamenilor cu adevărat puternici, care-şi revarsă dragostea lor din belşug, pentru că o au.
Noi suntem oameni, oameni care tânjesc după o vorbă de alint, după un cuvânt de mângâiere care să ne smulgă singurătăţii, oricât de mult nu am lupta pentru a părea mai duri, mai “alt fel”. Pentru că toţi suntem fii ai Celui Preaînalt, Psalm 81, 6 făpturi atât de minunate. Psalm 138, 14
Tinerii au fugit din Biserică pentru a-şi trăi o închipuită libertate, dar au sfârşit prin a se înjuga la carul greu al singurătăţii, geloziei ucigătoare şi a despărţirilor care rănesc pe viaţă. S-au dus să înveţe despre dragoste, plecând de la Cel Care este Dragostea. Cel Care a zidit urechea oare nu aude? Cel Care a făcut ochiul oare nu va vedea? îi întreabă pe unii ca aceştia proorocul David. Psalm 93, 9 Oare Cel care este Dragostea nu ştie să vă înveţe să iubiţi?
Nicăieri femeia nu e mai înălţată decât în Biserică, ea e iubită de bărbatul său aşa cum Hristos a iubit Biserica, Efeseni 5, 25 adică până la jertfire de sine. Ea este icoana vie a lui Dumnezeu. De aceea mi se par extraordinare cuvintele unui preot român contemporan care, adresându-se tânărului creştin, îl atenţionează cu blândeţe: “Fiule, ia aminte, atunci când vei vrea să dai alesei tale primul sărut, să te gândeşti că trebuie să săruţi o icoană a lui Dumnezeu”. Nimeni încă nu a filmat un astfel de sărut, pentru a-l expune pe ecranele televizoarelor.
Marcel Maureau, un scriitor francez contemporan, notează cu tristeţe în unul din jurnalele sale (Discurs contra piedicilor) că a-ţi săruta iubita în public înseamnă a o împărţi cu ceilalţi. Fericiţi cei care au devenit singurii iubiţi ai femeilor lor.
Dincolo de aceasta, există singurătatea şi moartea, bătrâneţea şi despărţirea. Atunci, târziu, când numai amintirile mai rămân, perechilor de azi, care s-au cunoscut în luminile otrăvitoare ale stroboscoapelor, care şi-au rostit replicile tăioase şi arogante la un telefon public, nu vor putea rosti aceste versuri de Blaga:
Ne-om aminti cândva, târziu
De-această întâmplare simplă,
De-această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă…
Cel mult, poate această poezie englezească, pe care o citez din memorie, o poezie pe care multe dintre femeile care şi-au ratat prima dragoste o trăiesc, au trăit-o şi, cu durere o spun, o vor trăi:
Să presupunem un oraş.
În acest oraş să presupunem o casă.
În această casă să presupunem o cameră,
iar în această cameră să presupunem pe cineva
stând în întuneric,
stând şi plângând
după cineva care tocmai a ieşit şi a stins lumina,
uitând că ea este acolo.*
* Îmi cer iertare de la cititori că nu-i pot oferi numele autorului, pentru că eu nu mai citesc poezie. Ştiu numai că este o carte albă, un alb murdar, întitulată cel mai probabil Trei poeţi englezi contemporani, tradusă în mod sigur de Mircea Ivănescu.
Pentru cei care vor să citească, poezia lui Blaga se numeşte Risipei se dedă florarul..., iar a lui Bacovia, Cuptor.
SAVATIE BASTOVOI
Parohia Ortodoxă Română "Sf. Mc. Parascheva Romana" Gaeta
miercuri, 6 octombrie 2010
Ce este Biserica?
Biserica – Trupul lui Hristos
Ce înseamnă să fii mădular al Bisericii
"Dacă vrei să vezi Biserica, priveşte Tainele" spune Sf. Nicolae Cabasila (sec. XIV). Când spune "Tainele" nu se referă la "cele 7 Taine ale Bisericii", concepţie străină Tradiţiei vechi, autentice, a Bisericii Ortodoxe şi care s-a impus încet-încet, pe filieră apuseană, din secolul al XII-lea. Există o singură Taină – Taina lui Iisus Hristos, care a venit în lume să restaureze şi să îndumnezeiască firea umană şi întreaga creaţie. Deşi El este prezent în tot ceea ce ne înconjoară, noi facem experienţa întâlnirii şi unirii cu Hristos mai ales în Biserică. Recapitularea întregii Taine a mântuirii în Hristos are loc tocmai în dumnezeiasca Euharistie (etim.= mulţumire). Euharistia nu este "una din cele 7 Taine" ci este însăşi esenţa Bisericii. În Tradiţia vie a Bisericii Botezul, Mirungerea, Nunta, Hirotonirea aveau loc înlăuntrul Sfintei Euharistii.
Este membru al Bisericii – mădular al Trupului lui Hristos – nu cel care este botezat, ci cel botezat care participă la Sfânta Liturghie. Tot ceea ce facem noi – în viaţa de zi cu zi, acasă, la serviciu, la spovedanie ş.a. – trebuie să se încununeze în Euharistie, în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Dumnezeiasca Euharistie ne face mădulare ale Trupul lui Hristos, iar Trupul lui Hristos este Biserica.
Biserica – Comunitatea celor credincioşi
Ce este parohia
Pentru majoritatea creştinilor, care locuiesc astăzi la oraş, parohia reprezintă, în multe cazuri, ceva abstract. La sat, parohia este formată din întreaga comunitate creştin-ortodoxă şi are ca învăţător, slujitor şi conducător pe părintele paroh. În oraşe, datorită numărului mare de credincioşi, s-a făcut o delimitare teritorială pe cartiere sau zone de blocuri. Teoretic. Practic, parohia este formată din toţi credincioşii care vin regulat la o anumita biserică, care formează astfel o adevărată familie duhovnicească şi care participă la viaţa liturgică a bisericii: Sfânta Liturghie, vecernii, utrenii, Sfântul Maslu, cununii, botezuri, parastase ş.a.
Enoriaş este cel care are sentimentul apartenenţei la această comunitate parohială şi care prin tot ceea ce face are în vedere şi bunul mers al parohiei din care face parte.
Este bine de ştiut că parohia - condusă de preotul paroh – are şi trei organe administrative:
1.Adunarea parohială - formată din toţi bărbaţii majori ai parohiei – este organul deliberativ care întocmeşte bugetul parohiei, administrează bunurile acesteia şi o înzestrează cu obiecte de cult: veşminte preoţeşti, icoane, cărţi de cult, ş.a. Adunarea parohială alege şi
2.Consiliul parohial – format din 11 (7, 9, 12) bărbaţi care, împreună cu părintele paroh, decid cele mai importante lucruri din viaţa comunităţii.
3.Comitetul de femei sau Comitetul parohial – alcătuit din toate femeile din parohie sub conducerea doamnei preotese. Rostul comitetului este acela de a se îngriji de: curăţenia şi înfrumuseţarea bisericii, pregătirea aniversărilor, ajutorarea familiilor nevoiaşe, a bolnavilor şi nu în ultimul rând de stimularea şi educaţia creştină a copiilor din parohie.
Biserica – locaş de rugăciune
În oraşe şi la sate bisericile sunt punctele de referinţă în jurul cărora se încheagă nu numai comunităţile parohiale ci şi întreaga viaţă socială şi politică (polis = cetate). Numită şi "casa lui Dumnezeu" în care "toată suflarea să laude pe Domnul", biserica este imaginea sensibilă a Bisericii cereşti, este cerul pe pământ, este, în mic, un cosmos organizat liturgic cu o arhitectură specifică, cu orânduială precisă a picturii şi cu o împărţire deja tradiţională: altar, naos, pronaos la care se poate adăuga şi pridvorul (sau tinda bisericii).
Fiind locul prezenţei lui Dumnezeu, biserica este întotdeauna ctitorită pe moaştele unui sfânt şi este locul, prin excelenţă, unde se săvârşesc Sfintele Taine ale Bisericii şi unde noi ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului real, duhovniceşte, din tot ceea ce cuprinde ea (locaşul) şi textele sfintelor slujbe.
Întotdeauna biserica este orientată cu altarul spre răsărit şi poate avea fie formă de cruce (stil bizantin) fie de navă.
luni, 4 octombrie 2010
„Îmi pare rău pentru fiecare clipă petrecută departe de Hristos” – mărturia unui fost rocker
Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).
- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?
- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.
- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?
- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.
- Ce se întâmpla în anturajul tău?
- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.
- Cum te simţeai sufleteşte atunci?
- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.
- Simţeai că muzica rock îţi face rău?
- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.
- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?
- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…
- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?
- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.
- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?
- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.
Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…
- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?
- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.
- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?
- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.
- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?
- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!
- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?
- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…
- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?
- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.
- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.
- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.
- Cum ai ajuns să studiezi teologia?
- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”
Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.
- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?
- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.
A consemnat Raluca Tănăseanu
Familiaordodoxa.ro
- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?
- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.
- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?
- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.
- Ce se întâmpla în anturajul tău?
- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.
- Cum te simţeai sufleteşte atunci?
- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.
- Simţeai că muzica rock îţi face rău?
- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.
- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?
- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…
- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?
- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.
- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?
- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.
Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…
- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?
- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.
- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?
- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.
- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?
- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!
- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?
- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…
- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?
- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.
- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.
- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.
- Cum ai ajuns să studiezi teologia?
- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”
Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.
- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?
- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.
A consemnat Raluca Tănăseanu
Familiaordodoxa.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)