dumnezeul nostru banul

Iubirea faţă de bani, adică plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a te despărţi de ei şi neplăcerea resimţită atunci când îi dai şi
voinţa de a dobândi mereu bunuri materiale noi şi de a avea cât mai multe.
În acest demers, vom folosi în continuare sinteza bazată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pusă la dispoziţie de teologul Jean-Claude Larchet.

Nu există lucruri rele în sine, ci rău întrebuinţate
Chiar dacă vorbim de două stări pătimaşe diferite, iubirea de bani şi lăcomia după bunuri materiale, ele pot fi puse împreună, pentru că sunt zămislite de una şi aceeaşi poftă. Însă trebuie făcută şi aici, ca şi în cazul lăcomiei pântecelui, observaţia următoare: nu banii, bunurile materiale sau hrana sunt de blamat, ci atitudinea greşită a omului faţă de ele. Rostul banilor şi al bunurilor materiale este de a fi folosiţi pentru traiul echilibrat de zi cu zi. Lacomul şi zgârcitul au o însă cu totul altă atitudine faţă de acestea, atitudine care ţine de domeniul patologiei spirituale: banii şi bunurile reprezintă un scop, valori în sine. Sunt dorite nu pentru a fi de ajutor şi folosite, ci pentru diverse motive: pentru că aduc plăcere, statut, recunoaştere socială etc. Atitudinea greşită faţă de acestea se formează din gândirea deformată despre lucruri. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de a cultiva cele fireşti”.

Dumnezeul nostru = banul
Omul prin creaţie are înscrisă în el dorinţa de a tinde spre Dumnezeu, cu toată fiinţa sa. Întreaga sa dorinţă era îndreptată spre Dumnezeu şi spre dobândirea şi păstrarea bogăţiilor spirituale primite de la El, ca şi spre dobândirea altora noi, urmând astfel rânduiala firească a dorinţei. În patima lăcomiei, dorinţa îşi abate cursul de la normalitatea înscrisă de Dumnezeu în ea şi se orientează spre bunurile materiale, folosindu-le greşit, dorind să le adune şi să le păstreze. Banii, bogăţia şi averea devin idoli, care ajung să îl stăpânească: „lacomul de avere este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Comportamentul iubitorului de bani şi de cele materiale este, într-adevăr, asemenea celui al închinătorului la idoli: acordă averii şi banilor o importanţă deosebită, li se dedică întru totul, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, timpul, într-un cuvânt: sufletul.
Iată ce rezultă: „Întemeindu-se pe una şi aceeaşi putere poftitoare a sufletului, iubirea de Dumnezeu şi de bunurile spirituale, pe de o parte, şi iubirea de bani şi de avere, pe de alta, se exclud reciproc şi sunt cu totul incompatibile după cum spune Iisus însuşi: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona» (Mt. 6,24; Lc. 16,13).”

Lanţul slăbiciunilor…
Principala consecinţă alergăturii după cele materiale şi după satisfacţiile obţinute din posesia lor este depărtarea de Dumnezeu, întrucât puterea acestei dorinţe copleşeşte sau sufocă orice altă dorinţă în om. Omul ajunge astfel să nu mai aibă timp să guste şi bunurile spirituale, nu mai trăieşte şi nu mai înţelege viaţa spirituală, credinţa sa se stinge şi el se depărtează cu totul de Dumnezeu.
Mai departe, în planul consecinţelor vor apărea: lipsa de credinţă şi de nădejde în Dumnezeu, credinţa doar în propriile puteri pentru a-şi asigura viitorul (un viitor care în realitate nu ne aparţine), dispariţia lui Dumnezeu din preocupările zilnice, lipsa rugăciunii - fie din cauza oboselii prea mari acumulate după alergătura zilnică, fie din cauza lipsei timpului, fie omul gândeşte că îşi poate purta singur de grijă.
Din depărtarea de Dumnezeu decurg apoi o serie de alte consecinţe. În primul rând omul se arată lipsit de iubire faţă de sufletul său, punând mai presus cele materiale. Urmează apoi un lucru dureros: „otrăvirea” relaţiei cu aproapele. Pentru că dobândirea bogăţiilor se face întotdeauna pe seama aproapelui. Cu cât are mai multe, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu atât îl lipseşte mai mult pe semenul său. Normal ar fi ca cei care au mai mult să se şi îngrijească mai mult de cei care nu au. Însă, în boala sa, zgârcitul şi lacomul uită de aproapele, încetând să-l mai socotească seamăn şi frate. Ba mai mult, adesea ceilalţi sunt priviţi fie ca piedici în calea îmbogăţirii, fie simple mijloace de dobândire a averilor. Lacomul devine nepăsător de aproapele, simte silă faţă de acesta, este nemilos şi crud. Lăcomia pricinuieşte: ură, invidii, duşmănii, certuri, ţinerea de minte a răului etc.

Temelia vindecării
Patima trebuie identificată şi tăiată din rădăcină. Altfel, ea nu se va sfârşi niciodată. Va creşte şi îl va înrobi pe om putând să-l stăpânească până la sfârşitul vieţii.
Întâi de toate, pentru a se vindeca de lăcomia de bani şi avuţie, omul trebuie să cunoască patima, să ştie consecinţele ei şi urmările negative pe care le produce în viaţa sa. În al doilea pas spre vindecare, este necesară înţelegerea deşertăciunii lucrurilor după care aleargă cel stăpânit, pentru că plăcerea pe care o dau acestea este trecătoare şi limitată. De aceea, următorul pas ar fi ca omul să încerce să se mulţumească cu ce are, împotrivindu-se acestor două patimi care îl împing să-şi dorească tot mai mult.
Toată această lucrare trebuie însă făcută pe temelia unei nemărginite şi depline credinţe în Dumnezeu. Fără a crede că Dumnezeu este Stăpânul deplin al vieţii noastre, dar şi Tatăl nostru care ne poartă necontenit de grijă, omul poate să cadă pradă deznădejdii. De aceea, un pas important este o atenţie mai mare acordată bunurilor spirituale, înţelegând că dincolo de cele văzute, există alte bogăţii, nevăzute, pe care le pune Dumnezeu la îndemâna sufletului care le doreşte. Dintr-o relaţie vie şi permanentă cu Dumnezeu omul dobândeşte o bucurie duhovnicească care nu poate fi descrisă. Numai „gustarea de Dumnezeu” spune Sfântul Ioan Scărarul îl va face pe om în stare să vadă nimicnicia celor materiale şi trecătoare.

Pr. Marius Corlean

Părintele Miron Mihăilescu

L-am cunoscut pe Părintele Miron Mihăilescu cu câteva luni înainte de plecarea sa la Domnul, în 1998. Ne-a primit, pe mine şi (pe atunci) viitorul meu soţ într-un apartament simplu, modest, cu o dragoste care mi-a rămas în suflet peste ani însoţită de un alt cuvânt: dumnezeiască. Am văzut mai târziu că aşa era în general perceput Părintele de către cei cu care intra în contact, spunându-se despre dânsul că „a avut râvna de a iubi cu iubirea lui Dumnezeu“. Plin de o grijă dumnezeiască faţă de fiecare suflet în parte, Părintele predicator, duhovnic şi pictor a slujit în ultimii săi 30 de ani Sf. Liturghie în fiecare zi şi a trăit el însuşi iubirea pe care o propovăduia celorlalţi. Părintele Miron a trăit iubirea desăvârşită în primul rând în căsnicie, şi spunea mereu că iubirea nu trebuie să rămână închisă în familie, ci trebuie să crească şi să se reverse asupra oamenilor.


,,Când te uitai la el, vedeai o frescă bizantină. Figură lui era şi fără vârstă şi fără pătimire. Ca desprins din mizeria acestei lumi, trăia într-o meditaţie continuă, cerebral şi mistic deopotrivă. Un intelectual profund şi rafinat, din stirpea lui Stăniloae, căruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatică şi apoi secretar personal, sfetnic şi confident de nădejde. Semăna mult cu luminatul său profesor - aceeaşi cultură solid aşezată, aceeaşi călcătură subtilă a ideilor. Îl aştepta o strălucită carieră universitară, obţinuse chiar o bursă de excepţie la Berlin, dar brusc, ruşinându-se parcă de inteligenţa sa ieşită din comun, a renunţat la tot şi a hotărât să se retragă la ţară, simţind că vocaţia lui adevărată era să-i slujească pe cei umili, fără păstor."

Pr. Savu Popa




Omul zice atât de uşor "Facă-se voia Ta!", dar imediat o face pe a lui proprie

Rugăciunea nu e altceva decât atenţia necontenită la privirea Mântuitorului ce e aţintită cu toată dragostea Tatălui la tine. Mă gândesc de multe ori la Apostolul Ioan, când a relatat episodul întâlnirii lui Petru - după trădarea lui - cu Mântuitorul. Cum o fi suportat el privirea Mântuitorului care-l întreba tăcut: "Ce ai făcut, prietene, după cele multe făgăduite?" Omul zice atât de uşor "Facă-se voia Ta!", dar imediat o face pe a lui proprie. În fiecare clipă te afli în impasul acesta, pe muchie de cuţit între voia ta şi voia Lui, care numai ea îţi ştie binele adevărat şi ţi-l doreşte împlinindu-l pe loc, dacă-l asculţi pe Dumnezeu.
Mântuitorul a arătat pe cruce cum se face fulgerător trecerea de la: "Dacă se poate, ia de la Mine acest pahar, la: Fie Mie ca după voia Ta să treacă acest pahar!" A rostit atunci pe cruce: "Deci (traducerea veche) m-ai lăsat!, adică: m-ai lăsat să-ţi fac voia Ta, ai lăsat să se petreacă lucrul acesta teribil de mare şi frumos, de a-ţi face Eu voia Ta şi numai a Ta fiindcă nu există altceva mai bun de făcut în afară împlinirii voii Tale."
Şi să nu uităm, lucru de mare importantă, Mântuitorului nu i-a răspuns nimeni, după cum i s-a întâmplat şi lui Ioan Botezătorul, care aruncat fiind în închisoare, a fost lăsat singur să se descurce, fără vreo intervenţie din afară. Există un nivel, înainte de moarte, când te afli singur, absolut singur dar totuşi rămâi cu doi, trei, sau cu unul măcar, din cei pe care-i ştii că sunt permanent cu tine, şi de ei nu te mai desprinzi; ei te asistă tăcut şi sigur până la sfârşit...”


Mântuitorul iartă, dar nu scuză

„Le spun mereu credincioşilor că Mântuitorul nu scuză. Nu L-am văzut nicăieri, în Sfânta Scriptură, scuzând pe cineva. I-a spus El cuiva: „nu-i nimic dacă nu poţi chiar aşa, fiindcă Tatăl Meu e bun şi te iartă”? Dimpotrivă, ne-a poruncit: “Fiţi desăvârşiţi că Tatăl Meu!”. Nicăieri nu vom afla o alternativă. El îl iartă, dar nu-l scuză pe cel ce-şi socoteşte de mică importanţă greşeala. Mântuitorul nu îndreptăţeşte ascultarea de sine. Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatăl meu are dreptate. Nu voi, nici Eu, ci El. Tot aşa i-a spus şi lui Ioan Botezătorul: Să împlinim toată dreptatea, Eu şi cu tine - punându-se alături de Ioan, pe aceeaşi poziţie de ascultător al lui Dumnezeu. Întotdeauna m-a impresionat profund faptul acesta. Nu-L putem contrazice pe Tatăl, venind cu fel de fel de scuze!”
„Să avem grijă cum trăim fiecare clipă, dar mai ales clipa când ne trezim din somn, clipă în care ne luăm în primire pe noi înşine din mâna Lui Hristos, Care a zis: Eu sunt Învierea, Eu sunt viaţă în voi, în toate zilele şi-n toate clipele. Să vă îndreptaţi atenţia către Mine la fiecare bătaie a inimii, fiindcă ea bate deoarece Eu trăiesc în voi. Să trăiţi şi voi în Mine. “


Noi, preoţii, nu muncim destul

“Noi, preoţii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu. Ne mulţumim cu lauda lor la adresa noastră: „A spus frumos Părintele ce a spus“, după care ne ducem acasă şi mâncăm, tihnit, de amiaz. Să nu ne înşelăm: Până nu vezi oamenii ajunşi la starea de a nu mai putea trăi fără Sfânta Biserică, cu Tainele ei - înnoiţi în toată gândirea lor şi în fapte - să nu socoteşti că ai reuşit mare lucru! Este adevărat că în inima omului nu se vede şi se poate întâmpla ca uneori cineva să te asculte cu aşa interes de a desprinde ceva bun, încât să desprindă, din încâlcitele tale cuvinte, sensuri mai înalte decât ai avut de gând să comunici tu. Totu-i posibil, lucrarea lui Dumnezeu în om nu o ştie nimeni, dar nu ne putem culca pe urechea asta. Numai dacă inima ta, arsă de pipăirea Adevărului, ai dăruit-o fără rezerve semenilor pe care îi slujeşti ei îl vor întrezări pe Hristos în cuvântul şi în slujirea ta. Dacă inima ta, clipă de clipă, arde de uimire în faţa lucrării lui Dumnezeu, iar tu, fie şi întâlnindu-te doar cu cineva pe uliţă, îi răspunzi înflăcărat de interes dumnezeiesc la întrebarea pusă de el, omul acela se va duce pe drumul lui, uimit de ce-a auzit de la tine. Poate n-a înţeles ce i-ai spus, dar va zice aşa cum au zis oamenii şi de Mântuitorul, după ce L-au auzit vorbind: „Nimeni n-a vorbit ca omul acesta“. Nu înţeleseseră ei mare lucru, doar intuiseră că Omul Acela spunea adevărul şi vorba Lui avea putere. Ce fel de putere? Puterea de a trezi inimile la viaţă. Vorbea cu har de Arhipăstor, har din care se hrăneşte şi preoţia noastră. Dacă nu iroseşti clipele depărtându-te de Hristos şi arzi continuu în har, în orice moment şi în orice împrejurare te-ar aborda un om, răspunsul tău îi va aprinde şi lui inima”.

Dragostea care ne sminteşte

Părintele Savatie Baştovoi despre: Dragostea care ne sminteşte


Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu. Asta nu pentru că aş fi un timid, dar uneori şi aceste lucruri pot deveni obositoare.
De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. “Părinte, pot să stau şi eu?” (vorbea în rusă). “Stai”, i-am zis. S-a aşezat cu greu (se sprijinea într-un băţ), pe urmă a adăugat: “Pot să te întreb ceva?”
M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii, fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă. M-am şi gândit că am numai doi lei că să ajung acasă şi că dacă-i dau unul trebuie pe urmă să împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, mă aflam într-o situaţie penibilă.
“Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură.
Zic: “Iartă pe toţi, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Şi nu vorbi despre nimeni de rău”. S-a gândit puţin, pe urmă a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rău”. “Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti” - i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat: “Şi să crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discuţie destul de protocolară în care eu a trebuit să-i răspund pe rând la întrebări: dacă trebuie sau nu să respectăm sâmbăta, dacă Dumnezeu e unul sau trei, dacă icoana este idol şi restul, ca în revistele pe care le găsim pe bănci.
Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. “Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul”, a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta -, dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai să ne câştige dragostea noastră”. Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrimat discret: “Să ştii că tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste - a continuat el şi se vedea că aceste cuvinte sunt singurele pe care îi place să le pronunţe. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este”. Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: “Vezi? Ăsta nu-i!” Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: “Şi nici ăsta nu trebuia să fie!” Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. “Eu trebuia să nu mai fiu deloc. Dar eu sunt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este”.
Arăta prea bătrân pentru Afganistan. M-am gândit că poate a fost ofiţer, mă rog, chiar dacă nu prea arăta. Dar am pus îmbătrânirea lui atât de grabnică pe seama băuturii şi a suferinţei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au “decontat”... am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul-şef, un colonel, arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l “încolo”, adică..., înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis: “Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic”. Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut colonelul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parcă am zis că tu să mergi “încolo”... “Eu n-am să merg “încolo” - i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi “încolo”... nimeni nu trebuie să meargă “încolo”. “Da, dar tu... cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?” “Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis că eu să mă duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbeşti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iată, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu şi aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, părinte - mă asigură el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi el pe fiecare om îl iubeşte aşa. Ştii ce înseamnă că Dumnezeu e dragoste? El nu spune fă cutare sau cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te tăvăleşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-i ruşine. Eu şi azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru şi El m-a ascultat şi a îndeplinit. Înţelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut...”
M-am gândit a mia oară că această dragoste a lui Dumnezeu ne sminteşte. De multe ori noi ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească, fără măsură şi fără socoteală, chiar aşa pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumătate de oră şi a lipsit puţin ca să-l scap. M-am ridicat şi am mulţumit noului meu prieten şi părinte pentru că m-a mai învăţat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbrăţişat fără patos şi fără schimb de adrese, făgăduindu-ne că nu ne vom uita unul pe altul.