Despre dans

Este dansul un păcat?
Ramona Bădescu: Oare a râs vreodată Iisus? A spus El vreo glumă, a avut simţul umorului, a dansat El? A făcut lucruri cu totul „nefolositoare” ca acestea? De ce Iisus nu vorbeşte niciodată despre râs, despre dans? Poate pentru că aceste lucruri sunt absolut normale, de la sine înţelese?

Maica Siluana: Frumoasă întrebare. Haideţi să ne gândim de ce a venit Mântuitorul, de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, de ce S-a făcut Dumnezeu om? El n-a venit cu o listă de probleme pe care să le rezolve sau să le îndrepte pe pământ. N-a venit cu o listă de păcate să ne spună: astea sunt, astea nu, ci a venit ca să refacă legătura omului cu Dumnezeu, să-l facă iarăşi pe om „suflet viu”! Omul se rupsese de Dumnezeu şi firea aceasta – trupul şi sufletul omului – nu mai era capabilă să primească energia necreată, harul lui Dumnezeu, cu care noi suntem oameni în sensul adevărat al cuvântului. Fără energia aceasta de la Dumnezeu noi nu suntem oameni. Puterile sufletului nostru şi ale trupului nostru sunt nişte energii care sunt făcute de Dumnezeu ca să primească o putere străină lor şi să conlucreze cu ea. Puterea mea este făcută de la început să aibă în ea puterea lui Dumnezeu. Neamestecată. Dar nedespărţită. Împreună. Puterea lui Dumnezeu cu puterea omului. Aşa ne-a făcut. Ne-a făcut şi a suflat suflare de viaţă. Această suflare a intrat în mine şi eu trăiesc, sunt în ea, în vibraţia ei. Dansez în ea, dacă vreţi. Cineva dădea un exemplu plastic despre cum este suflarea lui Dumnezeu faţă de fiinţa mea: este cam cum ar fi vântul cu o frunză care zboară. Vântul face ca frunza să zboare, dar nu intră în frunză. Fără vânt, frunza este o frunză care cade. În vânt, frunza este o frunză care zboară, care dansează, nu?

R.B.: Da.

M.S.: Aşa ne-a făcut Dumnezeu. Omul, când n-a mai făcut ce l-a învăţat Dumnezeu să facă şi ce i-a zis că e bine pentru el, a murit, a căzut, n-a mai dansat cu Dumnezeu! Dumnezeu l-a dăruit pe om cu libertate şi l-a învăţat, prin poruncă, ce e bine, ascultarea de Dumnezeu, şi ce e rău, neascultarea de Dumnezeu. Dar i-a respectat libertatea de a alege, insistând să-l înveţe ca pe un copil, că în funcţie de alegerea lui va trăi sau va muri. Şi când omul a ales să calce porunca, a murit. Adică s-a desprins, s-a tăiat de această energie a lui Dumnezeu şi arată cam cum arată un frigider care nu mai e în priză. Un frigider scos din priză are tot ce-i trebuie ca să-şi împlinească rostul: are freon, are instalaţia necesară, are sertare, are izolare termică, la început are şi ceva gheaţă, dar, încet-încet, se dezgheaţă, curge, rugineşte şi nu mai e bun decât să pui cloşca în el…

R.B.: Să înţeleg că fără Dumnezeu suntem deconectaţi?

M.S.: Exact, deconectaţi. Şi, până la „plinirea vremii”, omul a tot văzut cât de greu este fără Dumnezeu, cât de rău e să fii tu dumnezeu… Că omul căzut, şi noi toţi asta vrem, să fim dumnezei fără Dumnezeu: „eu am dreptate”, „eu hotărăsc”, „eu pot”… Şi pot şi pot, până într-o zi când nu mai pot… Vreau, vreau, dar într-o zi nu mai vreau. Nu că nu mă lasă alţii, dar nu mai vreau eu. Ei, cine e acesta care acum poate, acum nu mai poate, acum vrea, acum nu mai vrea! Ce fel de dumnezeu sunt eu, acesta? Pentru că sunt un dumnezeu, iată, pe care îl doare burta. Poţi să te rogi, să te închini unui dumnezeu care are crampe intestinale? Nu poţi. Şi aşa ne dăm seama, încet-încet, descoperim, că nu suntem dumnezei. Suntem minunaţi, dar ne lipseşte ceva. Şi acest ceva ce ne lipseşte ne doare. Tânjim după acest ceva şi-l căutăm… În votcă, în avere, în dans, în plăcerile pământeşti şi nu-l găsim pentru că nu este. Nu este. Ce ne lipseşte este Dumnezeu. Dar iată, Dumnezeu a venit, e cu noi, S-a făcut om şi a zis: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”. Un om odihnit este un om întreg, întregit, un om care s-a întors la Dumnezeu şi Dumnezeu şi-a făcut sălaş în el. Acum totul e altfel. Acum mănâncă aşa, ca un om cu Dumnezeu în el, bea ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, iubeşte ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, se bucură de viaţă ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el. Şi atunci şi dansul lui e iarăşi dans…

Eu n-aş pune întrebarea dacă a râs, sau a dansat Mântuitorul. Ia să ne gândim! Când dansează omul? Când simte el nevoia să danseze? Dacă eu, de exemplu, primesc ascultare să merg la cineva la spital, la cineva grav bolnav, aflat pe patul morţii, ce voi face acolo, la căpătâiul lui? Voi râde şi voi dansa? Iar dacă n-o fac, nimeni n-o să se mire că „asta nu râde şi nu dansează”… Cum să râzi şi să dansezi la căpătâiul unui muribund? Cum era să râdă minunea asta de Om, Care e Mântuitorul, Dumnezeu făcut Om, când noi eram pe moarte? Când noi eram striviţi sub păcat? Când noi eram chinuiţi de orbirile şi de bolile şi de putreziciunile firii noastre căzute? Iată de ce nu a râs şi nu a dansat şi nu a vorbit despre asta.

Dar, să luam aminte unde ne cheamă El pe noi? Zice: „Veniţi la nunta fiului de împărat”. Ce credeţi că aşteptă să facem acolo la această nuntă? Să plângem şi să jelim? Ce a făcut tatăl din pilda Fiului risipitor, când acesta s-a întors acasă? A făcut petrecere. Şi fiul cel mare, când a venit din ţarină, ce-a auzit? Cântec şi dans! Suntem făcuţi pentru bucurie şi bucuria se manifestă şi prin cântare şi dans. Dar, pentru asta trebuie să fii plin de bucuria cea sfântă, de bucuria lui Dumnezeu Care te-a aşteptat cu suspin când te tăvăleai în noroiul din cocina porcilor. Or, am văzut că bucuria nu vine nici de la mâncare, nici de la succesul în viaţă… aia e o satisfacţie de moment care se desface, se duce. Ci bucuria vine de la Dumnezeu. Vine de la împli­nirea aceea pe care ţi-o dă lucrul bine făcut, pe care îl arăţi Celui Bun cu mulţumire pentru darul de a-l fi putut face… Şi zice Dumnezeu: „Bine, slugă bună, intră în bucuria Mea.”. Atunci dansezi.

R.B.: Există mai multe dansuri… îmi vin acum în minte dansul păcătos al Salomeei, când a dansat în faţa lui Irod sau dansul lui Isaia, pe care îl regăsim şi în slujba Sfintei Cununii.

M.S.: Şi la Cununie, şi la Botez, şi la Hirotonie… peste tot se dansează: „Isaia, dănţuieşte…”. De bucurie, pentru că iată, am primit bucuria lui Dumnezeu pentru a mă bucura de căsnicia mea, de familia mea, de hirotonia mea, de viaţa mea în Hristos, de Botez. Dar tot atunci cântăm şi troparul Sfinţilor Martiri. De ce? Pentru că noi suntem pe pământ, unde viaţa este încă dureroasă; atâta timp cât mai sunt oameni care aleg liber păcatul, mai există moarte, există durere şi atunci cine poate să danseze şi să râdă necontenit când fratele lui moare în spital, când fratele lui moare în puşcărie, când fratele lui, omul, se zvârcoleşte în patimi şi în păcate?

R.B.: Aşa este, dansul se asociază cu bucuria, cu veselia.

M.S.: Dansul Salomeei este ca orice putere a sufletului căzută. Ea e căzută, e bolnavă, nu mai poate să facă nimic, sau e căzută în sensul că a intrat sub puterea celui rău şi în loc să facă binele, face răul. Salomeea a dansat pentru că aşa i-a cerut mama ei care a fost împinsă de o patimă ucigătoare, de ura împotriva Sfântului Ioan Botezătorul. Ea dorea să obţină ceva. Când dansez ca să-mi manifest bucuria de a fi, e un dans nepătimaş… Asta se poate întâmpla oricui. Dacă ai o bucurie, dacă ai luat un examen, dacă ai izbutit într-o treabă, îţi tresaltă sufletul de bucurie pentru lucrul acela şi trupul tresaltă odată cu sufletul. Participă împreună la bucurie. Dacă mă duc la o nuntă şi acolo se dansează – şi se ceartă bieţii oameni: cei mai credincioşi nu vor cu lăutari, cei mai puţini duşi la biserică vor cu lăutari…

R.B.: Neapărat, da, că nu mai e nuntă fără lăutari…

M.S.: Ei, aici e altă problemă. Dar să ne întoarcem: nu dansul este păcătos, ci forţa care mă împinge poate fi păcatul. Ce mă mişcă spre dans? Dragostea, bucuria? Atunci el va fi totdeauna binefăcător. Dacă mă împinge ura, invidia, pofta, dorinţa de a cuceri, dorinţa de a mă desfrâna, dorinţa de a mă da în spectacol, va fi păcat pentru că slujeşte un gând păcătos, o pornire păcătoasă. Dacă sunt credincios şi fac nuntă cu lăutari, pentru că altfel ar muri de inimă şi mama şi tata…

R.B.: Şi toate neamurile!

M.S.: …atunci, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, cu pogorământul care se face în asemenea situaţii, da, vom dansa, dar am şi eu o rugăminte: nu punem muzică din asta, nu punem cu pornografie, nu punem cu… şi în felul acesta oamenii pot comunica şi îşi pot face unii altora daruri.

R.B.: Ceea ce spuneţi despre bucurie şi dans, îmi aminteşte de un film, din 2004 cred, Shell We Dance, cu Richard Gere în rolul principal. Era vorba despre un bărbat căsătorit de mult timp, care intrase într-o rutină şi, la un moment dat, încearcă să iasă din această rutină prin dans. Problema e că el se îndrăgosteşte de profesoara de dans… Dar filmul se termină „bine”, într-un fel moralizator: soţul se reîntoarce la soţie, redescoperind însă bucuria de a trăi, de a se descătuşa. Revenim, iată, la această bucurie la care suntem chemaţi, după cum subliniaţi.

M.S.: E o înţelepciune a firii pe care ar trebui s-o redescoperim. Noi, din cauza grijilor şi a dorinţelor prea multe, să avem, să părem… Mai ales să părem! Că mulţi nu se mai îngrijesc să aibă ce le trebuie pentru a trăi, ci să pară într-un anume fel. Să-şi joace bine rolurile, nu să fie. Să astupe toate, să-şi pună o mască adecvată. Din cauza asta suntem tot timpul foarte încordaţi şi înţepeniţi. Şi din cauza asta ne doare spatele, mai ales în zona cervicală (la ceafă) de aici, unde suntem noi mai încăpăţânaţi şi, nu mai circulă puterea vieţii prin noi liber. Pentru că trupul nostru este un ansamblu minunat şi complicat de mişcări; de la cele mai vizibile până la cele mai subtile, care nu se observă decât cu microscoape extrem de fine. De fapt, trupul nostru, viaţa noastră, este un dans, o orchestră, o muzică şi un dans minunat. Totul se mişcă, totul vibrează. Fiecare gând al meu stârneşte milioane şi milioane de vibraţii ordonate, armonioase, imnul vieţii. Dacă sunt dezordonate atunci vor fi vibraţii care mă descompun, care mă lovesc, care mă ucid. Şi, dacă umblăm înţepeniţi, încordaţi, din cauza problemelor şi a necazurilor noastre şi a patimilor noastre nu mai circulă viaţa liberă pe acolo. Şi atunci e nevoie să te deznozi. Un dans frumos, privirea unui dans, un dans clasic, un balet, un patinaj, sunt bine­venite pentru cei care trăiesc în lume şi care nu s-au dedi­cat plânsului pentru păcatele oamenilor, în pustie, şi care au viaţa rânduită altfel decât călugărul. Care e rânduiala omului din lume? Plânge când are motiv să plângă, plânge pentru cel drag. Nimeni nu va dansa când îi moare cineva în familie, nimeni nu dansează când e bolnav.

R.B.: Dimpotrivă, are nevoie de o perioadă de linişte.

M.S.: Sigur. Şi atunci îşi aminteşte de necazuri, îşi aminteşte de păcate, se mai scutură, se mai duce se mai spovedeşte, apoi vine iar o perioadă mai liniştită, în care poate să meargă la nuntă, poate să meargă la o aniversare, poate să sărbătorească o onomastică, poate să se ducă să danseze, dacă are 18, 20, 21 de ani. Dar, unde se duce, cu cine se duce, ce face acolo?

R.B.: Aici e o problemă pentru că există mai multe tipuri de dans cum deja aţi menţionat. Există dansul care intră în sfera culturii – baletul, dansul sportiv, patinaj artistic şi aşa mai departe, şi care are o funcţie clar este­tică; deşi, după unii, şi aici sunt probleme, pentru că balerinele au o anumită ţinută, care nu e tocmai decentă…

M.S.: Depinde de ţinuta lăuntrică. Eu îmi aduc aminte, din tinereţile mele, când mergeam la spectacole de balet, erau dansatori şi dansatoare, care, deşi păreau dezbrăcaţi din cauza costumelor, erau de o frumuseţe impecabilă. Nu aveau nimic vulgar, darămite obscen…

R.B.: Exact, nimeni nu se gândeşte la păcat…

M.S.: Frumuseţea trupului omenesc este desăvârşită, pentru că e gândit şi făcut de Dumnezeu. Ceea ce îl face urât este vulgaritatea, gândurile şi patimile, pornirea urâtă, exhibiţionismul, poziţiile indecente, anumite mişcări făcu­te într-un anumit fel, cu anumite porţiuni ale trupului şi cu intenţii anumite, acestea fac ca trupul să pară urât. Dar trupul e frumos. Este foarte frumos şi el are rânduiala lui, când şi cum poate fi văzut şi când şi cum nu poate fi văzut, când şi în ce fel. Oricine poate să spună pe o plajă: „uite ce fată frumoasă”, chiar dacă e foarte sumar îmbrăcată. Dar cred că ieşind îmbrăcată aşa pe stradă sau la examen, nu se mai vede frumuseţea fetei…

R.B.: Exact, deja se ajunge la exagerări la un moment dat. În capul, mai ales al tinerilor, se creează o confuzie între ţinuta de scenă, să zicem, a unei vedete şi modul cum te duci la şcoală. Vrem să copiem…

M.S.: Noi să nu uităm că suntem chemaţi în această viaţă să ne trăim viaţa ca dar al lui Dumnezeu, în mod creator şi responsabil, cât mai frumos posibil, în toate rolurile mele. Nu? Dacă eu sunt directoare şi mămică şi vecina cuiva, şi fiica părinţilor mei de la ţară, eu mă voi îmbrăca adecvat în fiecare situaţie. Dacă mă duc cu copilul afară n-o să mă îmbrac aşa cum mă îmbrac când mă duc la o întâlnire cu partenerii mei de afaceri. Dacă mă duc la mama la ţară şi mă duc s-o ajut să pună ceapă sau să sape roşiile în grădină, n-am să-mi pun costumul şi geanta diplomat, nu?

R.B.: Mai sunt şi astfel de cazuri…

M.S.: …pentru că or să se „sperie” cartofii când mă văd! Aşadar, în mod firesc ne schimbăm postura, atitu­dinea şi ţinuta în funcţie de rolul pe care îl avem, în funcţie de lucrarea pe care o facem. Insist, dacă trebuie să mă duc la plajă, nu-mi pun costum şi cravată, ci mă voi îmbrăca adecvat pentru locul acela. Cu decenţa care ţine de epocă. Acum cincizeci de ani într-un fel arăta…

R.B.: …costumul de baie…

M.S.: …în care se făcea plajă şi într-un fel arată acum. Şi totuşi, cât de decadentă ar fi moda, observaţi că în orice caz pot alege o atitudine, o poziţie decentă sau una inde­centă. Chiar dacă hainele sunt aproape la fel de sumare, să zicem, poziţia lăuntrică, respectarea locului şi a ritmului aceluia care se impune în activitatea respectivă, face ca omul să fie şi să pară decent sau indecent. Este ceea ce se transmite dinăuntru.

Aş face acum o precizare, pentru cei care se chinuiesc întrebându-se: e păcat sau nu e păcat, să râd sau să nu râd, să dansez sau să nu dansez, să alerg sau să mă opresc, să mă îmbrobodesc sau să nu mă îmbrobodesc? Sfântul Siluan are un cuvânt: deosebeşti un lucru, un fapt, dacă e păcat sau nu, după dispoziţia pe care o ai să te rogi în timp ce-l faci. Dacă în timp ce faci ceva te rogi, nu e păcat. Dacă poţi zice: „Doamne, slavă Ţie, că uite, dansez, uite, mănânc, uite, dorm, uite, învăţ!” şi dacă după ce ai terminat zici: „Doamne, Îţi mulţumesc!”, nu e păcat. Imposibil să faci un lucru care e păcat cu gândul la Dumnezeu, dându-I slavă. Încearcă să aprinzi o ţigară, să tragi şi să zici: „Doamne, Salvă Ţie, Îţi mulţumesc pentru viaţă!”. Nu poţi. Uiţi automat, Îl uiţi pe Dumnezeu, uiţi de toate, te lipeşti acolo de plăcerea aceea. După aceea, poţi să zici: „Doamne, iartă-mă, că n-am putut!”. Nu? Aceasta să cunoaştem că rugându-se, măcar după păcat, omul se apropie de Dumnezeu mărturisindu-şi neputinţa şi dobân­deşte putere să fugă de păcat pe viitor. „Doamne, iartă-mă! N-am putut, m-am dus şi eu la petrecerea aceea sau la aniversarea colegei mele, am vrut să stau serioasă, dar nu am putut, până la urmă am dansat şi am râs şi l-am lăsat pe cutare să pună mâna...”. Aceasta e o alunecare în ale firii căzute, alunecare în uşurătatea şi frivolitatea lumii acesteia, urmată imdeiat de o întoarcere cu demnitate la Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă, am râs tare, oi fi smintit pe cineva.”. Altfel râsul este o lucrare sănătoasă a trupului. Trupul îşi manifestă prin el veselia. Dar, depinde, dacă e plin de vulgaritate, dacă e plin de răutate, dacă este ironic, dacă e batjocoritor… poţi să ucizi cu râsul. Un suflet supă­rat, întristat, dacă râde cineva de el, poate să intre în deznădejde şi să se sinucidă…

R.B.: Aşa că, fiecare, din sensul pe care îl dă acţiunii respective, poate să-şi dea seama dacă este păcat sau nu.

M.S.: Exact, da! Şi alergăm mereu şi mereu cu gândul la Dumnezeu: Doamne, Doamne! Atunci Dumnezeu ne reglează, ca să zicem aşa, ne aduce în limitele decenţei, în limitele existenţei cu sens şi cu rost, singura care ne aduce bucurie. Şi nu ne lasă să alunecăm aşa cum suntem noi capabili, să alunecăm prin firea noastră slabă, sau cum suntem gata să cădem în ispită prin ispititorul, care tot timpul stă cu gura căscată să ne înghită, să ne-nghită prin ceva, să ne facă să spunem o prostie, numai să ne înghită.

R.B.: Mai există două feluri de dans la care aş vrea să ne referim: la discotecă şi la horă. Eu văd un paralelism între cele două şi aş vrea să aprofundăm acest aspect.

M.S.: Un paralelism?

R.B.: Da, pentru că discoteca, cred eu, este un fel de înlocuitor al horei. Noi ştim foarte bine că la horă nu mai era numai distracţie, ci şi un loc şi o posibilitate moment în care tinerii îşi alegeau viitorii soţi. Dar totul se întâmpla sub supravegherea părinţilor, a bunicilor. În sfârşit, nu întotdeauna căsătoriile se bazau pe iubire, se făceau şi acele legături din interes…

M.S.: Sau nu se bazau pe iubire aşa cum o înţelegem noi, pe îndrăgostire.

R.B.: Pe sentimente, să zicem.

M.S.: Altminteri, să ştiţi, oamenii erau asemenea cres­cuţi şi educaţi încât nu-şi permiteau, puţini îşi permiteau să se îndrăgostească sau să se gândească la asta. Ei aşteptau cu răbdare, sau nerăbdare, să-şi cunoască alesul sau aleasa, şi să-l iubească sau s-o iubească, pe cel sau pe cea pe care i-l sau i-o dăruia Dumnezeu.

R.B.: Mă refer la acele cazuri când căsătoriile se făceau strict pe baze financiare, materiale, avere…

M.S.: Da, erau pe interese. Şi atunci erau şi oameni căzuţi şi pătimaşi de avere, dar şi atunci erau familii care se căsătoreau, se curtau familiile una pe alta şi copiii ştiau aproape de când erau mici că „eu am să mă mărit cu unul de-a lui cutare…”. Pentru că erau din aceeaşi sferă, erau oameni gospodari, erau oameni harnici. Şi puteau să se întâlnească, atunci când rânduia familia, să se întâlnească şi să se placă.

R.B.: Da, şi atunci nu-şi punea nimeni problema că hora ar fi un păcat. Dacă ne întoarcem, revenim în actualitate, la discotecă se pun foarte multe probleme, vizavi de ce se întâmplă acolo, cum se întâmplă… tinerii sunt singuri…

M.S.: Da… de curând am primit pe siteul meu de pe internet, unde, cu mila lui Dumnezeu, am discuţii cu mulţi tineri, un mesaj de la o studentă care a citit undeva, un cuvânt al unui Părinte, care anatemiza (blestema) pe cei care dansează la horă şi la sârbă… Mi-e greu să cred asta. Doar dacă se referea la călugări… Altfel ar fi ca şi când ai anatemiza un popor întreg.

Eu cred că un popor creştin, cum a fost şi poporul român, avea dansurile lui populare care aveau rânduiala lor, nu dată, dar păzită de Sfânta Biserică. Şi hora şi sârba aveau rânduiala lor. Că cine se ducea la horă? Nici atunci nu se duceau călugării la horă. Dacă un călugăr pleacă din mănăstire să danseze o sârbă undeva, sigur că aceasta este un păcat. De ce? Pentru că el a făgăduit lui Dumnezeu că dansează altfel. Şi noi dansăm, ştiţi…?

R.B.: Nu ştiu…

M.S.: N-aţi văzut dansul călugărilor?

R.B.: Nu ştiam, e o surpriză…

M.S.: Da… păi, mătăniile şi închinăciunile ce sunt, dacă nu dans? Şi ce dans minunat! Se exprimă prin el toată bucuria de a fi viu şi în armonie cu darul vieţii în Hristos…

R.B.: Unii o iau ca pe o gimnastică. De fapt, mie chiar mi s-a întâmplat…

M.S.: Nuuu, gimnastica e când faci mişcare de unul singur şi de dragul mişcării… Dar când dansezi eşti cu cineva, iar în mătănii şi închinăciuni dansezi cu Dumnezeu. Când zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!” şi faci închinăciunea sau metania, dansezi cu Dumnezeu. Şi îngerul se bucură.

R.B.: Aşa este. Dar fetiţa mea când m-a văzut pe mine făcând mătănii, a început şi ea să imite şi la un moment dat, bineînţeles că m-am oprit, pentru că îmi venea să râd… o făcea exact ca pe o gimnastică. I-am explicat şi cred că acum dansăm împreună…

M.S.: Dansaţi împreună! Aşa se începe, printr-o imitaţie, urmând un model. Copilaşii noştri care vin la slujbe la mănăstire, când fac închinăciuni, sunt caraghioşi, lumea râde, dar cu multă duioşie… Aşa învaţă, imitându-şi modelul. Nu să faci cu el gimnastică, să-i spui: stânga, dreapta, fruntea jos… Mai facem şi aşa, de exemplu la Penitenciar, când învăţăm pe cineva să facă mătănii, trebuie să îi arătăm, să le explicăm mişcările...

Să ne întoarcem la horă. Şi acolo păcatul era, sau este păcat. Dacă intenţia cu care se apropie tinerii unul de celălalt este pofta trupului şi prelungirea acestei pofte cu intenţia de a o satisface în imaginar sau cu fapta, e păcat. Aici aş vrea să răspund cuiva care întreba: „De ce este pofta trupului păcat? Şi dacă este, înseamnă că toţi oame­nii ar trebui să intre în iad, pentru că nu există bărbat sănă­tos trupeşte care să nu poftească o femeie când o vede.”. Şi mă voi folosi de cuvântul Mântuitorului Care nu spune că ai săvârşit păcat cu cineva când ai poftit-o pur şi simplu.

R.B.: Că doar ţi-a plăcut.

M.S.: Ci, când ai poftit-o în inima ta. Pofta nevinovată a trupului e înfiorarea firii. Trupul e înzestrat cu această putere de a sesiza frumuseţea şi de a reacţiona la asta. Dar omul, ca persoană dăruit cu libertate şi responsabilitate, are puterea de a trăi această poftă fără a o primi în inima lui, fără a o împlini cumva în centrul fiinţei sale care este inima. Acolo el pofteşte Bucuria sfantă, Viaţa veşnică, iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El poate spune în faţa fiorului firii: „Da, e frumoasă şi atrăgătoare, dar eu am poruncă s-o privesc în mod curat. Nu este soţia mea, nu este femeia mea şi eu nu vreau să ascult acest impuls. Da, acest impuls este în mine, sunt normal, sunt sănătos, sunt tânăr, sunt viu, dar eu sunt mai mult decât acesta.”. Aşadar, poftirea în inimă este însoţirea poftei cu gândul răutăţii, cu pornirea... Dacă la horă sau la dans gândurile şi gesturile erau scăpate din frâul rânduielii şi duse mai departe, atunci era şi urma păcatul. Doar am citit şi noi cărţi, am auzit, se duceau aceştia „la margine”, la marginea satului, se întâlneau noaptea şi desigur, cădeau în păcat.

Dar nu hora era pricina. Această horă din sat nu era păzită numai de mama şi de bunica…

R.B.: Ci de toată comunitatea.

M.S.: Şi toată comunitatea şi era păzită de îngerul păzitor al fiecăruia şi de Dumnezeu, pentru că aceşti tineri se duceau la Biserică, se spovedeau, nu erau la che­remul pornirilor ucigaşe ale patimilor… Îi ajuta „valul” comunităţii care trăia cu frica lui Dumnezeu. Cine, dintr-o comuni­tate tradiţională, dintr-un sat, putea să nu fie botezat, pu­tea să nu se spove­dească şi să nu se împărtăşească? Te arăta satul cu degetul: „A, nu s-a împărtăşit, înseamnă că…” şi imediat îl arăta şi-l individualiza că e… şi te ducea chiar ea, comunitatea, adică Biserica, te ducea la Biserică! De fapt, Biserica te păzea la horă, ea te ducea la nuntă, ea îţi boteza copiii, ea te îngropa după sfânta rânduială… Desigur, şi acolo era libertate, şi acolo puteai să alegi păcatul. Cum spuneam, şi acolo puteai să fugi noaptea de acasă, să te duci în lanul de porumb şi să nu chemi satul după tine… Dar, spre deosebire de ce te aşteaptă când mergi în discotecă, atunci îţi asumai nişte riscuri pe care le cunoşteai bine. Nu prea puteai să spui că „n-ai ştiut” şi că „aşa face toată lumea”! Discoteca este, cum minunat spuneţi, decăderea horei care nu ese decât unul din semnele văzute ale decăderii comunităţii creştine, ale decăderii familiei noastre. Părinţii nu mai sunt împreună cu copiii lor…

R.B.: Ba chiar nu sunt doriţi, sunt trimişi acasă, aici sunt tinerii…

M.S.: …se stinge lumina… Să citiţi cartea părintelui Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, ca să vedeţi, cu ochii unui părinte, ce înseamnă de fapt discoteca. Pentru că tinerii prinşi în întunericul acela nu percep adevărul, nu percep total.

R.B.: Aşa este.

M.S.: Apoi, acolo nici nu se mai dansează, maică! Dansul are nişte reguli, nişte paşi. Acolo se ţopăie după un ritm care nici măcar nu e ritm, dar, e forma cea mai decăzută a nevoii omului de a-şi exprima simţămintele. Şi dacă aceşti copii au în ei bucuria de a fi şi şi-o exprimă aşa, binecuvântează, Doamne, bucuria lor! Dar dacă ei îşi strigă astfel durerea, dacă e un strigăt de singurătate, dacă e un strigăt „pe mine nu mă iubeşte nimeni, pe mine nu mă invită nimeni la dans…”, atunci ar trebui să auzim aceste strigăte şi să facem ceva! Atunci trebuie să ne rugăm, să facem ceva să schimbăm mentalitatea, să spargem zidul de nepăsare dintre noi şi discotecile de lângă casa noastră, dintre noi şi strigătele de durere şi singurătate ale copiilor noştri!

R.B.: În concluzie, problema nu este dacă dansul e un păcat sau nu, important este cu ce investim acest gest. E normal să dansăm, e normal să ne bucurăm…

M.S.: Totul e normal atunci când noi suntem normali. Noi să căutăm normalitatea. Eu sunt normal atunci când Îl am pe Dumnezeu ca normă în mine. Dacă nu-L am pe Dumnezeu în mine, în gândurile mele, în toate puterile mele, în dorinţele mele, nu sunt încă normal. Sunt încă anormal. Numai când voi fi cu Dumnezeu şi în Sfânta lui rânduială voi şti şi cum să dansez, şi cât să râd, şi ce să mănânc, şi cum să mănânc…

R.B.: Exact, e un reper de care avem nevoie… un reper pe care îl vom avea în orice vom face. Nu ne vom mai întreba la fiecare gest, asta este, asta nu este păcat? Ci pur şi simplu vom simţi dacă ceva Îi este plăcut lui Dumnezeu sau nu-I este.

M.S.: Asta este. Şi voi simţi păcatul şi-l voi lepăda, îl voi spovedi şi voi fi dezlegat de el.

Şi, mai mult decât atât, cel care nu face păcatul dansând, dacă Îl are pe Dumnezeu nu mai face nici păcatul de a judeca, că „ia te uită la ăsta ce face!”, pentru că atunci când judeci pe cineva că dansează, de fapt îţi proiectezi invidia. Că dacă ai simţi că acela o face din păcat, ai avea sentimentul firesc de milă: „Doamne, scapă-l!”. Dacă vezi un om sub tramvai, nu-l judeci, nu zici: „Ia, uite la ăla, s-a băgat sub tramvai! Nu i-e ruşine!”. Nu? Nu judeci: „ce prost e”, ci repede sari şi zici: „Săriţi, să-l scăpăm, poate n-a murit!”. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi în faţa unui tânăr care face sau ni se pare că face un păcat: „Doamne, scapă-l, Doamne nu-l lăsa!”. Doare! Şi când mă ceartă pe mine, mă bârfeşte cineva, mă judecă, trebuie să am două mişcări ale sufletului. Una: „Oare, ce spune?, Aşa o fi? Am ceva de învăţat din asta?” Şi a doua mişcare a sufletului să fie aceasta: „Doamne, nu-i socoti aceasta ca păcat. Poate are o problemă, poate proiectează ceva dureros asupra mea… Eu cu ce l-am provocat?”. În nici un caz nu te superi pe el. Ori îţi face un serviciu că îţi spune un lucru real, ori îţi arată cât de mare e rana lui, cât te invidiază degeaba, şi atunci îi plângi de milă. Cum să te superi pe el, după ce că îl doare, nu?

Şi să-L chemăm mereu şi mereu pe Domnul. Când suntem cu El, în El şi El în noi, viaţa noastră are sens şi rânduială sfântă şi noi, fiecare, avem rost rostuit şi păzit de Dumnezeu, în orice loc şi în orice timp am trăi. Curaj!

Monahia Siluana Vlad

(Capitol din cartea:

Unde-ţi este bucuria, omul lui Dumnezeu?

Cate ceva despe diavoli

--------------------------------------------------------------------------------
Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlantuit toata mania lor asupra oamenilor care sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, plamada mainilor Sale. Toate eforturile lor sunt indreptate pentru a duce cat mai multe suflete omenesti in Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.

Diavolul, amagind pe Adam prin Eva, a facut sa i se ia slava cu care Dumnezeu il acoperea. Si, astfel, Adam s-a vazut gol (trupeste) cu toata uratenia lui, pe care mai inainte nu o vedea, intrucat cugetul lui se desfata de frumusetile cele ceresti. De fapt, dupa caderea sa din har, cugetarile lui s-au facut pamantesti si tindeau in jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al pacatului. De atunci, in jurul inimii omului roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa mintea sa creada sau sa iubeasca pe Dumnezeu si nici sa implineasca voia Lui Sfanta.

Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfantul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii aflam ca inainte de Sfantul Botez, Harul lui Dumnezeu indeamna sufletul spre fapte bune din afara, iar satana foieste in adancurile inimii, ascuns in ganduri" (Psalm 63,6-7).

In momentul in care ne-am renascut prin Sfantul Botez, diavolul lucreaza din afara, iar harul lui Dumnezeu, din inima. In inima omului se savarseste razboiul satanei, care fiind nevazut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfantul Botez diavolul este scos afara din suflet, dar i se ingaduie sa lucreze asupra lui prin trup.

Cand Harul Dumnezeiesc paraseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi in adancul inimii, neingaduind deloc sufletului sa caute spre dorinta binelui. Iar cand, prin rugaciune, Harul lui Dumnezeu patrunde in minte, diavolii se strecoara ca niste nori intunecosi prin portile inimii, spre patimile pacatului. Deci, dupa Botezul crestin, diavolii petrec imprejurul inimii crestinului, lucru pe care vrajmasii mantuirii noastre nu vor sa fie stiut de oameni, ca nu cumva sa se intrarmeze impotriva lor cu postuli, rugaciunea si Sfintele Taine.

Astfel, diavolul ramanand in exterior seduce pe om cu mandria, slava desarta si mai ales cu senzualitatea, cu ingaduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la incercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, implineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).

Exista, in cei care se indulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri patimase a trupurilor si un duh necurat diavolesc salasluit in insasi simtirea celui luptat de desfranare. Acesta simte arderea dureroasa a trupului, ca si cum ar fi intr-un cuptor de foc. Acest lucru il face sa nu se teama de Dumnezeu, sa dispretuiasca aducerea aminte de chinurile iadului, sa fie nepasator fata de Biserica si rugaciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfranarii. Persoanele care isi imagineaza si viseaza des ca fac pacatul desfranarii pot ajunge dupa o perioada de timp sa desfraneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfranarii la barbati, in timp ce acestia dorm, pentru a-i starni spre desfranare.

Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Cand duhul necurat iese din om (prin Sfantul Botez, Sfanta Impartasanie si celelalte Sfinte Taine) umbla prin locuri fara de apa, cautand odihna ... Daca insa crestinul face din nou pacate de moarte, el rastigneste a doua oara pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se afla in inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neafland odihna, zice: "Ma voi intoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o afla maturata si impodobita. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo. Si se fac cele de pe unna ale omului acestuia, mai rele decat cele dintai" (Matei 12,45).

Si astfel devine crestinul indracit, chinuit de diavoli, facand pacate din ce in ce mai mari (betie, desfranare, hula, avorturi ...).

Danion Vasile

Discoteca-veselie sau dezmat?

De ce se sting luminile in discoteci ? de Pr. Savatie Bastovoi

Iata inca o regula: Nici o rusine nu poate fi atat de puternica, incat sa nu poata fi biruita. *
Fiecare epoca a insemnat o lupta impotriva a ceva. Renasterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca moderna pentru instaurarea democratiei s.a.m.d. Dar cea mai interesanta este lupta care se duce astazi. Ultima lupta a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu rusinea.

Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o in secolul trecut, a umplut imediat mintile multora, de multe ori fara stirea si fara voia lor. Nu stiu in ce masura a reusit Freud sa ne vindece de aceste complexe, cert este ca el a reusit sa creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX - complexul Freud.

In ce consta acest complex al lui Freud ? El consta in cautarea si gasirea obsedanta a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor complexe. Freud n-a facut decat sa preia nevinovata constatare a lui Budha: Viata este suferinta, pentru orice suferinta exista o cauza. Insa Freud merge mai departe, el anexeaza si cauzele acestei suferinte, din punctul lui de vedere, desigur.

Cauzele suferintei lui Freud sunt putin neobisnuite, cu toate acestea ele au reusit, in foarte scurt timp, sa devina niste cauze comune. Una din ele este dorinta baiatului de a se culca cu propria mama si a fetei cu tatal (?) - complexul lui Oedip, iar cealalta e rusinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care il avem din cauza unor nereusite anterioare.

Obsesia reusitei in viata pare sa fi gasit in vremea noastra o rezolvare atat de simpla: persevereaza, impune-te ! Cum vrei sa te respecte altii, daca tu insuti nu te respecti ? Invinge-ti timiditatea, cauza tuturor nereusitelor.

Psihologii moderni ofera o multime de metode de a scapa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrala a pedagogiei scolare si a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scapa de frustrarea "comunista" !

Insa a ucide in tine sentimentul rusinii inca nu inseamna ca tu insuti nu vei mai savarsi fapte de rusine. Penibilul rezulta tocmai din seninatatea cu care cineva face lucruri jenante, convins ca face ceva bun. Dimpotriva, noi avem nevoie de sentimentul rusinii pentru a evita sa ne facem de ras in fata celorlalti. Rusinea este chezasia demnitatii noastre.

Este curios cum tanarul "sociabil", care inainte de a se prezenta trebuie sa spuna o gluma de care rade singur, a inlocuit idealul nobilului tacut si sobru. Acesti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcareti, care vand tigari la bucata sau fac vreo alta afacere micuta, ii fascineaza in mod curios pe inghititorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei cand nu-si pot aminti cine a scris Faust sau spun ca Einstein a scris Sonata lunii. Si stiti ce-i face atatde atragatori ? Faptul ca nu se rusineaza deloc cand li se spune ca sunt prosti.

Eu nu incerc sa inlocuiesc acest ideal cu cel crestin, pentru ca vreau sa fiu citit pana la capat. Dar as propune sa ne intoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei multa admiratie chiar si la cei care nu stiu nimic despre ei.

Sa luam cea mai buna varianta a barbatului timpurilor noastre: tanar, cu bani, conduce o afacere personala, unul din cei doi care se intalnesc in lift in reclamele la crema de ghete si se uita cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectand recomandarile psihologului sau, incepe intotdeauna primul vorba. Acum sa vi-l inchipuiti pe acest barbat al vremurilor noastre nimerit in gradina lui Pitagora, unde incepatorii tac in primii trei ani. Se intelege ca barbatul nostru, la prima incercare de a se "pune in evidenta", a fost alungat de pitagoreici ca un badaran.

Sa-l ducem, dar, pe acest barbat la taoisti, poate ca acolo il vor primi. Dar iata ca Lao Zi nici macar nu-si ridica ochii spre vorbaria noului venit, el stie ca tacand poti spune toate.

L-am dus pe urma la Confucius, dar si acesta, vazand cat pret pune acest strain pe luciul pantofilor sai, ii spune: "Intelept este cel care, fiind imbracat in zdrente, poate sa stea in adunarea celor imbracati in haine scumpe, fara sa se rusineze". **

N-am sa continui aceasta calatorie, dar va asigur ca barbatul nostru nu va fi primit in nici una din traditiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de traditie, lipsit de religie si de cultura, continentul hamburgerilor.

Reclamele pe care le vedem pe strada, in ziare si la televizor, toate te indeamna sa fii primul, sa fii cel mai bun. Sigur ca indata apare intrebarea: cum sa fie toti "primul" ? In traditiile tuturor popoarelor pentru a deveni "primul" e nevoie de multa osteneala, trebuie sa te umpli de virtuti. Acum insa e mult mai simplu. Vrei sa fii primul ? Nici o problema, cumpara bateriile DURACELL si fumeaza KENT, dar, daca nu-ti ajung banii, cel putin uita-te la una din emisiunile PRO TV, toate iti vor spune ca esti primul !

Noua, romanilor, aceasta psihologie ne este foarte bine cunoscuta de la tigancile din strada. Numai acestea, pentru a te capta, incep sa-ti "ghiceasca" tot felul de blonde care se tin de tine, ca ai multi dusmani si ca o sa-ti vina niste bani din strainatate. Numai ca, daca refuzi sa le dai bani, indata devii "cioara borata" sau alt animal putin simpatic.

Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai daca cumparam produsul caruia i se face reclama, altminteri, ramanem aceeasi romani nespalati care am fost pana la instalarea PRO TV-ului. Sigur ca este o trauma psihologica foarte puternica.

Esti gras ? Bea FANTA si toate fetele se vor indragosti de tine ! Esti pipernicit si colegii de clasa iti dau bobarnaci cand te vad ? Nu-i nimic, da-te cu after shave GILLETE "pentru barbati puternici" ! Esti o fire enervanta si de aceea nu ai nici un prieten ? Incearca "sensul adevaratei prietenii" cumparand un pachet de tigari ROYALE.

Acum, va propun sa intelegem de unde aceasta lupta cu "timiditatea" si cu reziduurile "comuniste" in noile programe scolare si in tot ce vedem si auzim. Cum altfel s-ar fi putut vinde unei femei normale din Romania cizmele acelea lungi, care noua ne aduc aminte de pescarii din delta, scumpe cat o vaca ? Sau cum s-ar fi vandut niste hamburgeri de plastilina la pretul pe care poti sa-ti cumperi un pui, daca nu s-ar fi afisat mai inainte panouri pe strada cu portretul unei tinere femei sub care scrie: "Eu sa spal si sa calc" ? "Eu sa ma multumesc cu putin ?" "Eu sa fiu devreme acasa ?"

Societatea de azi creste o generatie de cumparatori: cumparatori de haine, cumparatori de computere, cumparatori de carti, cumparatori de contraceptive. E nevoie de multa atentie pentru a nu ne transforma intr-un robot comercial, care cumpara fara discernamant lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales sa fim atenti sa nu platim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuti, cu propria, adevarata noastra demnitate.

Pentru a-si vinde marfa, casele de moda si cosmetica au lansat complexul fetei fara prieten. Varsta de la care o copila trebuie sa simta acest complex scade in raport cu setea de bani a producatorilor, asa incat, fara exagerare, il poti gasi si la fetitele de gradinita, desi, spun unii, intr-o forma nevinovata. Aceste marfuri s-ar fi vandut in proportie mica, ma refer in special la lenjeria intima, ciorapi, bluzite, fustite, fiind, clar, niste unelte de specialitate, insa, o data cu lansarea acestui complex al fetei fara prieten, ele se vand bine si in randurile copilelor care inca mai au de sustinut examenul de capacitate.

Deoarece, la aceasta varsta, e normal ca fetele sa nu dispuna de atata banet (desi unele, ce-i drept, il dobandesc singure, folosind cu indemanare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex si pentru parintii care sar cu banul, complexul parintilor incuiati la minte. De obicei, acestia sunt niste parinti rai, care nu-si lasa propriii copii sa-si traiasca viata.

Dar cel mai interesant este cand vanzatorii de marfuri stranii tin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degraba decat cele ale Apostolului Pavel: "Dumnezeu ne-a creat atat de minunati, El ne-a facut barbat si femeie si a sadit in noi atractia unii catre altii. El ne-a poruncit sa ne iubim - Dumnezeu Insusi este Dragoste ! lubiti-va, dar, cat sunteti tineri, cumparand prezervativele cutare si contraceptivele cutare. Si, ca dragostea voastra sa nu se stinga niciodata, cumpara-i iubitei tale aceasta trusa de machiaj. Incepe chiar acum, tineretea nu tine vesnic..."

De fapt, lucrurile stau putin altfel, firea ne-o spune. Desi pofta a biruit si a luat locul mintii, totusi ne dam seama ca nu-i chiar bine ceea ce facem. Altfel, de unde panica studentei careia i s-a spus, pe neprins de veste, ca i-au venit parintii si sunt pe coridor, iar in patul ei nestrans mai este cineva ? Dar si mai expresiva este rusinea de a se intalni fata cu parintii baiatului si invers. Daca nu-i nimic rau in ceea ce faceti, de ce va rusinati ? Cand a fost sa se savarseasca pacatul, pofta a alungat rusinea, iar cand vine timpul sa marturisim, rusinea se imbatoseaza.

PoetuI Esop, care nu reprezinta traditia Biblica, are o fabula extraordinara despre rusine: Zeus, cand facu oamenii, randui in fiecare felurite inclinatii, dar uita sa le daruie tocmai Rusinea. Si, nemaiavand pe unde sa o aseze, ii porunci sa intre prin dos. Rusinea se supara si se impotrivi. Dar Zeus isi sustinu cu tarie porunca si Rusinea zise: "Intru prin dos daca n-o sa intre si Eros prin acelasi loc; daca va intra el, eu voi iesi". Din aceasta privinta, toti desfranatii sunt nerusinati ("Zeus si Rusinea").

Intentionat am pomenit, si acum si mai sus, traditiile altor popoare si credinte, pentru a nu ma face un apologet nesuferit al crestinismului. Virtutile umane au fost si raman aceleasi in toate timpurile si la toate popoarele, ele sunt: modestia, blandetea, intelepciunea, dragostea, care niciodata nu cade. I Corinteni 13,8

Ceea ce ne calauzeste spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul rusinii, care, dupa parerea Sf. Parinti, este glasul Duhului Sfant din noi. Rusinea nu este prezenta la copii, atata timp cat acestia se afla in starea de inocenta fericita, care este dincolo de virtute. Ea apare insa o data cu primele miscari spre pacat, cand copilul afla ce este binele si raul.

Fetita care pana mai ieri iti sarea in brate cand te vedea, dupa ce a vazut un film cu triunghi rosu, roseste si devine foarte tacuta. Aceasta rusine este ceea ce o opreste sa ajunga la pacat, o data cu varsta, numai daca nu se va potrivi emisiunilor care o indeamna sa-si "invinga" timiditatea. Aceasta rusine ar fi salvat-o si de alte situatii jenante si, de ce nu, tragice, redand-o nevatamata viitoarei sale familii, copiilor si sotului. Rusinea femeii opreste rusinea, spunea unul din Parintii pustiei.

Rusinea este starea tutur oamenilor de dupa cadere. Atunci cand noi ne impotrivim rusinii, pentru a savarsi pacatul, noi ne impotrivim glasului lui Dumnezeu, care umbla in racoarea serii si striga: Adame, unde esti ? Facere 3,9

Noi toti am mostenit aceasta fire, si cei care cred in Dumnezeu si cei care nu cred. Daca vreti, aceasta este o dovada ca Dumnezeu exista, ca Biblia este adevarata. Urmariti aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii in orase. Minunati-va de timiditatea lor de care rad prezentatorii TV. Minunati-va de roseata din obraji atunci cand isi cumpara un pachet de tigari intr-un bar aglomerat. Minunati-va de modestia cu care stau pe tusa in discotecile barbare, asteptand sa vina un blues ca sa-si invite la dans fata de care s-au indragostit.

V-ati intrebat vreodata de ce se sting luminile in discoteci si de ce acesti tineri se rusineaza sa danseze ? V-ati intrebat de ce adolescentele se inchid in camera si se invata una pe alta acele miscari nefiresti ? V-ati intrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din camera atunci cand isi vopsesc pentru prima oara parul sau isi schimba freza ? Poate pentru ca sunt inca niste biete copile, care n-ar fi facut asta niciodata, daca nu ar fi cerut-o timpul.

Tanarul traieste numaidecat acest conflict: pe de o parte, toti ii spun ca aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternica impotrivire in adancul fiintei sale, pe care nu o poate explica. Glasul launtric ii spune ca e o neghiobie ca o multime de oameni sa se adune intr-o hala mare si sa se miste unul in fata altuia, pe de alta parte, asta-i provoaca placere. Atunci, pentru a le impaca pe amandoua, se sting luminile in discoteci, iar cei incepatori cu totul se ametesc cu vin ca sa alunge senzatia penibila. Ramane doar placerea aceea infricosatoare, goala.

Incepatorii savarsesc pacatul cu lumina stinsa. Ei nu numai ca se rusineaza unul de altui, dar, fara sa-nteleaga, se rusineaza de blandetea omniprezenta a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, indata dupa savarsirea pacatului, a fugit sa se ascunda la umbra unei tufe din Gradina Raiului. De atunci noi repetam gestul bietului Adam.

Noaptea se savarsesc furturile, violurile, e vremea prielnica pentru pacat. Tot noaptea a iesit si Iuda de la Cina cea de Taina ca sa-L vanda pe Iisus, dupa cum ne descrie Evanghelistul Ioan: Deci dupa ce a luat acela bucatica de paine, a iesit numaidecat. Si era noapte, Ioan 13,30 Iuda, mergand sa-l vanda pe Iisus, tinea in mana bucatica de paine pe care Acesta i-o intinse la masa. Ca sa intelegem frumusetea acestui gest, trebuie sa stim ca in traditia iudaica gazda intindea prima bucatica oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut sa arate si Hristos cand i-a intins bucatica lui Iuda, cu atat mai mult ca aceasta nu era o paine simpla, ci painea euharistica, adica insusi Sfantul Trup al lui Hristos, care S-a jertfit pentru rascumpararea noastra, inclusiv si pentru Iuda. Insistand asupra acestui amanunt, Sf. Ioan ne atrage atentia asupra gradului mare de nerusinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.

Lupta cu rusinea este lupta cu noi insine. Sa nu ne inchipuim ca daca ramanem fara un picior sau fara ochi ne numim handicapati, iar daca lasam sa ni se distruga unul din sentimentele de baza ale fiintei noastre ne vom numi atlanti. Tot handicapati ne vom numi, dar niste handicapati monstruosi, de care nu va mai vrea nimeni sa ingrijeasca.

Este infiorator ca aceasta lupta cu rusinea le reuseste celor care o poarta. Daca-mi ingaduiti sa ma exprim mai exact, celui care o poarta, adica diavolul. Da, este cu putinta sa invingem rusinea si o data cu ea orice urma a chipului lui Dumnezeu care este in noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea si libertatea de a ne transforma in niste monstri care isi sfarteca cu raceala propriii copii in numele unei absurde izbaviri de complexe.

Pentru cei care au capatat obiceiul de a lupta cu rusinea exista totusi o posibilitate de a si-l satisface. Luptati cu rusinea pe care o simtim atunci cand nu reusim sa parem ceea ce am fi vrut in fata celorlaiti, aceasta este o rusine pacatoasa, izvorata din mandrie. Luptati cu rusinea care ne vine atunci cand trebuie sa mergem la duhovnic sa ne marturisim pacatele de care nu ne-am rusinat cand le faceam. Luptati cu rusinea veninoasa care ne sufoca atunci cand trebuie sa spunem celuilalt: "iarta-ma, n-am avut dreptate".

In rest, lasati rusinea sa va sopteasca cele ce aveti sa faceti, si asa veti scapa de rusine.

In ce priveste complexele, acestea sunt faptele si gandurile tainice care ne cresc pe fata si pe ochi, oricat nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei sa n-ai complexe daca te masturbezi, te aprinzi de pofta cand vorbesti cu o fata, esti zgarcit si vrei sa pari mai mare decat esti ? Lasa-te de acestea si vei scapa de complexe. Fa faptele luminii, ca Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, pentru ca faptele lor erau rele. Ca oricine face fapte rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vada. Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20

Sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam in armele luminii. Sa umblam cuviincios, ca ziua.Romani 13, 12-13