Ce este Biserica?

Biserica – Trupul lui Hristos
Ce înseamnă să fii mădular al Bisericii
"Dacă vrei să vezi Biserica, priveşte Tainele" spune Sf. Nicolae Cabasila (sec. XIV). Când spune "Tainele" nu se referă la "cele 7 Taine ale Bisericii", concepţie străină Tradiţiei vechi, autentice, a Bisericii Ortodoxe şi care s-a impus încet-încet, pe filieră apuseană, din secolul al XII-lea. Există o singură Taină – Taina lui Iisus Hristos, care a venit în lume să restaureze şi să îndumnezeiască firea umană şi întreaga creaţie. Deşi El este prezent în tot ceea ce ne înconjoară, noi facem experienţa întâlnirii şi unirii cu Hristos mai ales în Biserică. Recapitularea întregii Taine a mântuirii în Hristos are loc tocmai în dumnezeiasca Euharistie (etim.= mulţumire). Euharistia nu este "una din cele 7 Taine" ci este însăşi esenţa Bisericii. În Tradiţia vie a Bisericii Botezul, Mirungerea, Nunta, Hirotonirea aveau loc înlăuntrul Sfintei Euharistii.

Este membru al Bisericii – mădular al Trupului lui Hristos – nu cel care este botezat, ci cel botezat care participă la Sfânta Liturghie. Tot ceea ce facem noi – în viaţa de zi cu zi, acasă, la serviciu, la spovedanie ş.a. – trebuie să se încununeze în Euharistie, în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Dumnezeiasca Euharistie ne face mădulare ale Trupul lui Hristos, iar Trupul lui Hristos este Biserica.

Biserica – Comunitatea celor credincioşi
Ce este parohia
Pentru majoritatea creştinilor, care locuiesc astăzi la oraş, parohia reprezintă, în multe cazuri, ceva abstract. La sat, parohia este formată din întreaga comunitate creştin-ortodoxă şi are ca învăţător, slujitor şi conducător pe părintele paroh. În oraşe, datorită numărului mare de credincioşi, s-a făcut o delimitare teritorială pe cartiere sau zone de blocuri. Teoretic. Practic, parohia este formată din toţi credincioşii care vin regulat la o anumita biserică, care formează astfel o adevărată familie duhovnicească şi care participă la viaţa liturgică a bisericii: Sfânta Liturghie, vecernii, utrenii, Sfântul Maslu, cununii, botezuri, parastase ş.a.

Enoriaş este cel care are sentimentul apartenenţei la această comunitate parohială şi care prin tot ceea ce face are în vedere şi bunul mers al parohiei din care face parte.

Este bine de ştiut că parohia - condusă de preotul paroh – are şi trei organe administrative:

1.Adunarea parohială - formată din toţi bărbaţii majori ai parohiei – este organul deliberativ care întocmeşte bugetul parohiei, administrează bunurile acesteia şi o înzestrează cu obiecte de cult: veşminte preoţeşti, icoane, cărţi de cult, ş.a. Adunarea parohială alege şi
2.Consiliul parohial – format din 11 (7, 9, 12) bărbaţi care, împreună cu părintele paroh, decid cele mai importante lucruri din viaţa comunităţii.
3.Comitetul de femei sau Comitetul parohial – alcătuit din toate femeile din parohie sub conducerea doamnei preotese. Rostul comitetului este acela de a se îngriji de: curăţenia şi înfrumuseţarea bisericii, pregătirea aniversărilor, ajutorarea familiilor nevoiaşe, a bolnavilor şi nu în ultimul rând de stimularea şi educaţia creştină a copiilor din parohie.
Biserica – locaş de rugăciune
În oraşe şi la sate bisericile sunt punctele de referinţă în jurul cărora se încheagă nu numai comunităţile parohiale ci şi întreaga viaţă socială şi politică (polis = cetate). Numită şi "casa lui Dumnezeu" în care "toată suflarea să laude pe Domnul", biserica este imaginea sensibilă a Bisericii cereşti, este cerul pe pământ, este, în mic, un cosmos organizat liturgic cu o arhitectură specifică, cu orânduială precisă a picturii şi cu o împărţire deja tradiţională: altar, naos, pronaos la care se poate adăuga şi pridvorul (sau tinda bisericii).

Fiind locul prezenţei lui Dumnezeu, biserica este întotdeauna ctitorită pe moaştele unui sfânt şi este locul, prin excelenţă, unde se săvârşesc Sfintele Taine ale Bisericii şi unde noi ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului real, duhovniceşte, din tot ceea ce cuprinde ea (locaşul) şi textele sfintelor slujbe.

Întotdeauna biserica este orientată cu altarul spre răsărit şi poate avea fie formă de cruce (stil bizantin) fie de navă.

„Îmi pare rău pentru fiecare clipă petrecută departe de Hristos” – mărturia unui fost rocker

Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).
- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?

- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.

- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?

- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.

- Ce se întâmpla în anturajul tău?

- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.

- Cum te simţeai sufleteşte atunci?

- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.

- Simţeai că muzica rock îţi face rău?

- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.

- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?

- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…

- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?

- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.

- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?

- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.

Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…

- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?

- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.

- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?

- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.

- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?

- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!

- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?

- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…

- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?

- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.

- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.

- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.

- Cum ai ajuns să studiezi teologia?

- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”

Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.

- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?

- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.

A consemnat Raluca Tănăseanu
Familiaordodoxa.ro

„Simt în suflet o foame şi o sete de Dumnezeu”

De vorbă cu un musulman venit la Ortodoxie

(material apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”)

„Când am vizitat întâia oară o biserică ortodoxă, am făcut-o doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat apoi iarăşi într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit”. Cuvintele acestea sunt ale unui mare părinte al vremurilor noastre, cu viaţă sfântă – Ieromonahul Serafim Rose, care a vieţuit în America, la Mănăstirea Sfântului Gherman din Platina, California. Interlocutorul nostru, Alexie, este un fost musulman care, asemenea Părintelui Serafim, a căutat mult timp adevărul. Iar în momentul în care L-a cunoscut pe Hristos şi a venit la dreapta credinţă în El, la Ortodoxie, a înţeles cuvintele Mântuitorului: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Deşi a devenit ortodox doar de un an de zile, la o vârstă trecută puţin de 40 de ani, fratele nostru Alexie impresionează prin simplitatea credinţei, prin dragostea nefăţarnică ce o are faţă de aproapele şi de Mântuitorul Hristos.
- M-am născut musulman, am rămas de mic orfan de amândoi părinţii şi am crescut împreună cu fraţii mei. Ei au o fire opusă mie. Lor le plăcea să fie cu lumea, eu eram mai retras, închis în mine. Deşi nu-L cunoşteam pe Domnul Hristos, când auzeam cuvântul lui Dumnezeu tremura pielea pe mine. L-am căutat foarte mult. De mic doream să ştiu unde este adevărul – căutam adevărul, dar nu ştiam unde să-L găsesc. Eram neliniştit, frământat, nu ştiam încotro s-o iau, nu ştiam ce să fac ca să găsesc adevărul. În neştiinţa mea, mă rugam: „Doamne, ajută-mă să găsesc adevărul!” Pe la 20 de ani, pe când mă aflam într-o grea suferinţă, L-am găsit pe Mântuitorul Hristos – sau, mai corect zis, El m-a găsit pe mine. Luasem atunci dintr-o librărie cartea „Calea către Hristos”, carte care mi-a schimbat viaţa. Apoi, peste nişte ani, am citit şi Biblia. Deşi m-a impresionat mult Noul Testament, pentru că m-am regăsit în această sfântă carte, totuşi nu am venit de îndată la Ortodoxie. Vroiam ceva care să-mi confirme că adevărul este în Ortodoxie. Şi Dumnezeu mi-a arătat unde este adevărul anul trecut, în tumultul iscat de problema atât de mediatizată a actelor biometrice. Ştiam foarte bine Noul Testament, pentru că îl citisem de mai multe ori şi am văzut că în zilele noastre se împlinesc prorociile din Apocalipsă. Am socotit că acesta era semnul pe care-l aşteptam. Când eram mai tânăr, un călugăr de la o mănăstire mi-a dat cartea „Nu vă lepădaţi de Hristos”, o carte scrisă de un părinte de la Muntele Athos. În această carte sunt descrise evenimentele pe care astăzi le trăim cu toţii, care pregătesc venirea lui Antihrist şi pecetluirea cu semnul Fiarei. Urmând aşadar această confirmare, am devenit ortodox şi am primit botezul.

- Ai căutat adevărul şi în alte părţi?

- Am citit foarte mult şi despre yoga. Mi-am dat seama că este o mare înşelare, pentru că este o diferenţă esenţială între yoga şi învăţăturile dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi. Eu doar am studiat yoga, Mântuitorul Hristos ferindu-mă să o şi practic.

- Cum s-a petrecut venirea la credinţă?

- Când mi-am dat seama unde este adevărul, m-am dus la Părintele Arsenie Papacioc, la Techirghiol, şi am stat de vorbă cu sfinţia sa; el m-a învăţat ce trebuie să fac. Mi-a zis să vorbesc cu preotul din parohia de care ţin. Am ascultat sfatul Părintelui şi, în postul Paştelui, eu şi fiica mea am primit Botezul. Soţia mea era ortodoxă. Eu şi înainte de botez mergeam des la biserică. Ascultam slujbele, dar nu-mi făceam cruce. Socoteam că, musulman fiind, nu trebuie să-mi fac cruce. Satana mă înşela cu acest gând; doar după botez am început să mă însemnez cu Sfânta Cruce.

- S-a schimbat starea ta sufletească după botez?

- Desigur, simt că Domnul Hristos este cu mine şi mă ajută. Acum ţin post, mă rog dimineaţa şi seara şi am constatat că în orice privinţă îi cer ajutor Mântuitorului meu, El mă ascultă şi îmi împlineşte rugăciunea. De curând, Dumnezeu a vrut să-mi încerce credinţa prin soţia mea, care trecea printr-o boală. M-am rugat pentru sănătatea ei şi El a făcut-o bine. Privind în urmă, la cei peste douăzeci de ani de căutări, îmi dau seama că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată. Pe vremea când eram musulman, nu ştiam să spun rugăciunile pe care toţi creştinii le ştiu: „Tatăl nostru”, „Crezul”, dar mă rugam cum simţeam eu – şi de fiecare dată Dumnezeu mi-a îndeplinit cererea. Astăzi mulţi se roagă la Dumnezeu să le dea bani, avere sau cer alte lucruri neplăcute Lui. Eu mă rog să-mi dea sănătate mie şi familiei mele şi să ne ţină neclintiţi în dreapta credinţă, să nu cumva să alunecăm în altă parte. În vremurile pe care le trăim, este esenţial să rămânem statornici în credinţa cea adevărată.

- Cum a fost Botezul?

- Părintele de la biserica unde am fost botezat mi-a zis să-mi aleg un sfânt prăznuit în preajma zilei în care va avea loc Taina. Şi eu mă tot frământam: ce sfânt să-mi aleg ca ocrotitor?! Pe 17 martie, cu câteva zile înainte de botez, ascultând vorbindu-se despre Sfântul Alexie Omul lui Dumnezeu, m-au mişcat smerenia desăvârşită şi nevoinţele sale şi m-am hotărât să iau la botez numele de Alexie. Botezul s-a săvârşit după rânduiala ortodoxă, am fost îmbrăcat în cămaşă albă, iar părintele m-a afundat de trei ori în cristelniţă. Deşi nu am conştientizat pe dată importanţa acestei Sfinte Taine, cu timpul am simţit lucrarea harului Duhului Sfânt. Practic te schimbi cu totul, dar schimbarea aceasta se face treptat. Am aşa o sete şi o foame de Dumnezeu, încât, atunci când intru într-o librărie de carte ortodoxă, aş cumpăra toate cărţile din ea. Citesc şi recitesc Biblia, şi de fiecare dată o înţeleg mai adânc. Este în sufletul meu un magnet care mă atrage către Cuvântul lui Dumnezeu…

- Ai vorbit despre Taina Botezului. Cum au lucrat în sufletul tău Taina Spovedaniei şi cea a Împărtăşaniei?

- Fără spovedanie şi împărtăşanie nu poţi ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Se înşeală cei care cred că dacă merg des la biserică şi fac fapte bune le este suficient pentru mântuire. Nu este om fără de păcat, şi doar Mântuitorul ne curăţă prin Sângele şi Trupul Său, pe care le primim în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul a coborât la oameni şi, prin întruparea, răstignirea şi învierea Sa, ne-a eliberat din lanţurile păcatelor. Dacă nu ar fi venit, am fi murit în păcatele noastre, am fi fost robi ai păcatelor. De aceea este nevoie de spovedanie şi împărtăşanie deasă, ca să ne eliberăm de lanţurile prin care păcatele ne ţin departe de Cel Preaînalt. Cu cât te împărtăşeşti mai vrednic, cu atât te cureţi lăuntric mai bine. Sufletul este ca o vie – cu cât cureţi via mai bine, cu atât ea creşte mai frumos, mai bine; cu cât cureţi sufletul mai bine prin spovedanie şi împărtăşanie, cu atât simţi că eşti mai tare în credinţă, eşti mai aproape de Hristos. Crescând în credinţă, nu mai gândeşti aşa de mult la cele materiale, le pui pe cele duhovniceşti înainte.

- Hristos pe toţi ne cheamă la mântuire. Sunt între noi oameni care nu aud glasul Domnului Hristos…

- Am văzut că atunci când omul este în suferinţă se gândeşte mai mult la Dumnezeu; omul vrea să-L cunoască pe Dumnezeu atunci când dă necazul peste el. Şi am cunoscut oameni necredincioşi care, în urma necazurilor, s-au schimbat cu totul şi au devenit buni creştini. Bine ar fi ca inundaţiile care s-au abătut asupra ţării noastre să-i pună pe gânduri pe cât mai mulţi… Dacă ar cugeta mai mult la poruncile lui Dumnezeu, ar face o legătură între calamităţile acestea şi păcatele mari săvârşite în popor – desfrâu, pornografie, homosexualitate –, care stârnesc mânia dreaptă a lui Dumnezeu. Avem multe exemple în Biblie, în care vedem că încă de la Facerea lumii Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni pentru neascultare, pentru viaţa dusă în neorânduială.

- Ce pildă din Noul Testament te impresionează mai mult?

- Îmi place cu deosebire pilda celor zece fecioare: cinci înţelepte, care aveau untdelemn în candele, şi cinci nebune, care nu aveau untdelemn în candelele lor. Candelele sunt credinţa, iar untdelemnul rugăciunea şi faptele bune. Dacă nu ai untdelemn în candelă, ea nu arde. Adică, dacă nu faci rugăciune şi fapte bune, nu faci milostenie, nu ajuţi un om aflat în necaz, credinţa ta este moartă. Deci trebuie să te rogi şi să-l ajuţi pe cel de lângă tine, ca să pui untdelemn în candelă. Acest untdelemn este lumina ta, care te călăuzeşte către Hristos. Credinţa trebuie unită cu rugăciunea şi faptele bune. Pe mine mă bucură foarte mult când vine un om sărac şi îmi cere ceva, pentru că în acea persoană Îl aflu pe Mântuitorul. Mântuitorul ne spune limpede ce ne va întreba la judecată: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat” (Matei 25:35-36). Deci, dacă vrei să te mântuieşti, trebuie să ajuţi foarte mult.

- Mulţi se tem de sfârşitul lumii, se gândesc că nu or să facă faţă. Tu?

- Eu nu mă tem de sfârşitul lumii. Dimpotrivă. Atunci se va vedea cine este în dreapta credinţă, cine este în Adevăr. Cred că, dacă eşti cu sufletul curat şi împăcat cu Dumnezeu, nu are de ce să-ţi fie frică. Ce mărturisim în Crez? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Dincolo, în Împărăţia Cerurilor, va fi o viaţă cu Hristos, luminoasă, curată, cu totul altceva decât ceea ce trăim acum. Şi creştinii ortodocşi aşteaptă această viaţă. Ştiu că în curând vor veni vremuri foarte grele. Eu doresc să-mi dea Dumnezeu putere ca să mărturisesc când va voi El. Deocamdată adâncesc credinţa, studiez învăţăturile Evangheliei ca să dobândesc putere şi să pot mărturisi. Ştiu că singur nu voi putea, ci doar în unirea pe care o dă Biserica. În Apocalipsă se spune că, atunci când va veni, Antihristul se va da drept Mântuitorul şi îi va înşela pe mulţi. Dacă voi trăi acele vremuri, vreau să mi se dea puterea să le spun oamenilor că Antihristul este un mincinos, să le spun Cine este Adevărul.

- Le-ai mărturisit fraţilor tăi că ai devenit ortodox?

- Pregătesc momentul. Deşi ei văd în casa şi în maşina mea cruciuliţe şi icoane, încă nu le-am spus. Aştept clipa prielnică să le povestesc despre schimbarea mea, spre folosul lor.

- Dar dacă află şi te întreabă, vei tăgădui?

- Nu. Am să le spun pe faţă care este adevărul. Să ştiţi că va veni vremea, şi nu mai este mult până atunci, când mulţi musulmani şi iudei vor veni la Adevărul-Hristos. Deja au avut loc în rândul acestor popoare unele veniri la Ortodoxie – puţine, ce-i drept, dar văd în asta abia începutul. Rog pe Bunul Dumnezeu să-i lumineze şi pe alţii aşa cum m-a luminat şi pe mine, şi să-i aducă de la întuneric la Lumină, de la moarte la Viaţă.

Fie ca dorinţa lui Alexie de a da mărturia cea bună în vreme de prigoană să o avem fiecare dintre noi, să ne dea Dumnezeu puterea şi curajul mucenicilor care s-au jertfit pentru Hristos. Părintele Serafim Rose ne îndeamnă să fim tari în credinţă: „Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să ne răstignim fiecare în parte, tainic, căci deplina răstignire este singura cale către Înviere”.

A dialogat Raluca Tănăseanu

Publicat in Convertiri contemporane.

Etichete: convertiri la ortodoxie, musulman trecut la crestinismul
De catre FAMILIA ORTODOXA