Ce înseamnă biserica pentru noi?

            Biserica este pentru noi ceea ce este inima pentru trup. Lucrul acesta a fost preînchipuit încă de vechiul cort, care se afla întotdeauna  în mijlocul poporului, fie că israelitenii erau pe drum sau făceau tabără. Semințiile lor se aflau totdeauna în jurul cortului în așa fel încât acesta alcătuia inima poporului. La ce bun un asemenea cort – umbră a bunătăților viitoare? Ca să ne învețe să avem asemenea biserici, în care să se lucreze cu adevărat ceea ce cortul doar arăta. Să ne adâncim în gândul acesta și să mergem în urma lui.

      În inimă se răsfrânge în chip viu fiecare mișcare, stare și lucrare a trupului nostru. Veghea și somnul, vigoarea și slăbiciunea, sănătatea și boala, uşurimea și greutatea, și toate celelalte îndeobște se răsfrâng în inimă și stârnesc din partea noastră lucrări pe potrivă.  Nu se întâmplă, oare , același lucru între noi şi biserică? Oare nu își află ecou în biserică orice nevoie duhovnicească a noastră și nu stârnește în ea lucrări pe potrivă?

       Uitați-vă: dacă cineva este întristat, se duce la biserică să facă un paraclis Născatoarei de Dumnezeu; dacă cineva are o bucurie, tot la biserică se duce ca să mulțumească lui Dumnezeu; dacă cineva vrea să-și ridice casă, de la biserică ia binecuvântare; dacă vrea să sape fântână – la fel; dacă e nevoie de ploaie, de la biserică vine preotul să umble pe câmpuri pentru a atrage ploaia din cer; dacă s-a îmbolnăvit cineva, de la biserică vine preotul să mijlocească pentru Însănătoșire; dacă s-a născut prunc, el în biserică renaște la viața nouă; dacă păcătuiește cineva, în biserică se curățește de întinăciune; când se întemeiază o familie nouă, perechea în biserică se însoțește; când cineva se pregătește de călătorie, în  biserică se face pentru el rugăciune; când moare cineva, trupul lui este petrecut la odihnă din sânurile pământului de la biserică, iar pentru sufletul lui se fac rugăciuni de mijlocire în biserică, și așa mai departe. Îndeobște, nu este nici un lucru însemnat care să se săvârșească așa cum trebuie creștinește în afara bisericii sau fără atingere cu biserica. Parcă suntem legați de biserică cu niște fire nevăzute. Suntem atrași la ea de fiecare dată când începe un lucru nou, și din biserică pornim la treaba noastră. Astfel, biserica este adevărata inima a vieții noatre creștine, și acesta este un adevăr palpabil.

           În viața de zi cu zi, de-a lungul zilelor lucrătoare adunăm, pentru că nu suntem atenți la noi înșine, gânduri, simțăminte și dispoziții rele, care, la fel ca sângele îmbătrânit, împovărează și omoară sufletul. Mergând la biserică duminica sau în zi de sărbătoare – mergând cum trebuie- , ieșim de acolo cu totul noi și împrospătați. După aceea alte gânduri sunt deja în cap, alte simțăminte și dispoziții sunt deja în inimă. În suflet totul se preschimbă în urma celor ce se săvârșesc, se cântă și se propovăduiesc în biserică. Câtă bogăție de sfinte gânduri este aici în cuvânt pentru cel cu luare-aminte! Câte pilde de sfințenie sunt în icoane! Câte pomeniri sfinte sunt în lucrările săvârșite acolo! Primind toate acestea din tot sufletul, el își împrospătează cele lăuntrice  așa cum se împrospătează cel ce iese la aer curat după ce a stat toată noaptea la aer închis și se ușurează așa cum se ușurează cel ce se ridică de la pământ tot mai mult. Iată de ce sfântul proroc David îi fericea pe cei ce locuiesc în casa lui Dumnezeu și simțea o deosebită bucurie și veselie atunci când i se spunea : în casa Domnului vom merge (Ps. 121,1). Trebuie să știm, totuși, că această înviere și înnoire de la biserică nu sunt primite de oricine. Pentru asta trebuie să avem o dispoziție deosebită: în biserică trebuie să stăm cu frică, să luăm aminte concentrați, să primim cu inima deschisă prin credință toate înrâurirele cerești ce ne sunt pregătite aici. Cine nu are asemenea dispoziție e ca și cum nu s-ar afla în biserică, și ca atare nu va primi acolo nimic din ceea ce ar fi putut primi dacă ar fi stat acolo cum trebuie.[...]

         Să nu disprețuiți aceste îndatoriri și să nu le socotiți de mică însemnătate! Biserica este simbolul creștinismului și locul mijloacelor harice dumnezeiești. Cine se înstrăinează de biserică se pune în afara şuvoaielor harului și se află în primejdia de a se ofili. Dimpotrivă, ferice de cei devotați bisericii și tuturor celor ce se află în ea! Aceștia vor ajunge în curând să semene cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care aduce întotdeauna roadă îmbelșugată.

         Iată ce am găsit de cuviință să vă spun acum – unora ca lecție, altora spre aducere aminte, altora spre întărire în regulile în care și singuri rămân deja fără abatere din buna așezare a inimii și din libera alegere a duhului, apărându-se de şovăieli și de nedumeririle care apar prin cunoașterea din experiență a faptului că regulile acestea duc la urmări bune.

(Din cartea Învățături despre mersul la biserică, Sfântul Teofan Zăvorâtul,  Editura Sophia)

SCRISOAREA A 4-A: UNUI TEOLOG CARE SE PLÂNGE DE NECREDINŢA UNOR OAMENI


Sfântul Nicolae Velimirovici


         Sunt multe adevăruri amare în scrisoarea ta. Departe de noi, însă, deznădejdea. Deznădejdea e zestrea morţii, pe care necredincioşii o primesc cununându-se cu moartea. Au fost şi vremuri grele pentru Biserica lui Hristos, însă nici luptătorii nu s-au plecat, nici lupta nu a fost pierdută. Numai să citeşti la Sfântul Vasile cel Mare imaginea stării de atunci din Biserică şi din lume, imagine neagră ca o noapte neagră pe o mare înviforată. Părea că e aproape sfârşitul lumii şi că Judecata de Apoi este pe cale să vină; dar iată că de atunci au trecut în zbor vreo şaisprezece veacuri. Credinţa lui Hristos nu doar că nu s-a stins, ci a cuprins tot globul pământesc şi a luminat toate marginile lumii. Şi cu toate că nu le-a luminat pe toate deopotrivă, razele ei au ajuns totuşi pretutindeni fie de-a dreptul, fie pieziş.

             Acum câteva zile a fost la mine profesorul Manning din New York. Suflet bogat, plin de cunoaştere pământească şi totodată plin de credinţă. L-am întrebat despre credinţa la studenţii americani. Eu – zice – ştiu că credinţa lui Hristos e o putere nebiruită. Precum mercurul în barometru, această putere se ridică şi se coboară, însă nu se împuţinează. Oamenii superficiali şi neştiutori se înşeală crunt atunci când proorocesc pieirea creştinismului. Cu o sută de ani în urmă, când ştiinţele naturii începuseră să ia mare avânt, în universitatea P. s-au înscris numai cinci studenţi la facultatea de teologie. Numai cinci, auziţi? Şi când s-au înscris aceştia cinci, ceilalţi studenţi râdeau de ei, zicând: „Voi nu vedeţi că s-a terminat cu credinţa?” Iar acum, după o sută de ani, în aceeaşi universitate la ştiinţe teologice sunt înscrişi câteva sute de studenţi. Uite ce zice un american despre americani. Iar tu, sârbule, uită-te câte sute de teologi sunt doar în facultatea voastră de teologie! Peste două sute. Oare necredinţa, sau credinţa celor două sute de taţi şi două sute de mame ale voastre v-au adus în şcoala duhovnicească? Credinţa, fără îndoială. Iar faptul că unii dintre creştini au căzut din credinţă, pentru cine e o nefericire afară numai pentru ei înşişi? Oare necredinţa lor va face netrebnică credinţa lui Dumnezeu? Aşa întreba eroicul apostol al lui Hristos în cele dintâi zile ale istoriei noastre, care acum a împlinit nouăsprezece veacuri. Aceste numeroase veacuri au dat dreptate perspectivei lui luminoase asupra viitorului, însuşeşte-ţi şi tu această luminoasă perspectivă apostolică asupra viitorului creştinismului, încearcă să scrii despre Biserică o lucrare cu titlul: „Carul triumfal al lui Hristos”.

             Durerea ta pentru necredinţa unora arată dragostea ta faţă de Hristos. Ştii şi tu că durerea este una din expresiile cele mai des întâlnite ale dragostei. Să te păzeşti bine, însă, ca nu cumva să îi urăşti pe cei care nu cred. Acest lucru ar fi pentru tine vătămător, iar pentru ei, nefolositor. Tu să te uiţi la ei cu compătimire, ca la nişte călători care au fost atacaţi la drumul mare de tâlhari ascunşi şi au fost jefuiţi. Să îi compătimeşti precum compătimeşti săracii de pe stradă. Şi să te rogi lui Dumnezeu pentru ei. Vei fi misionar. Prima regulă a misionarismului să îţi fie: trebuie să te rogi lui Dumnezeu pentru cei căzuţi din credinţă. Harul lui Dumnezeu să fie cu tine!


Sursa: Sfantul Nicolae Velimirovici, Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi, Editura Sophia

   Darul Familiei nu se negociază

                                                  Pr.Conf.univ.Dr. Irimie Marga

                        Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Şaguna” Sibiu

Orice dar, în sine, nu se poate negocia, schimba sau confisca. Darul se primeşte cu bucurie şi, apoi, se mulţumeşte pentru el, ca răspuns la iubirea dăruitorului. In momentul în care negociem darul în scopuri egoiste, atunci anulăm acest dar, iar iubirea dăruitorului este ofensată sau anulată.

Cu atât mai mult, creaţia în sine nu se poate negocia, pentru că ea este darul lui Dumnezeu făcut omului, ca existenţa lui să fie una fericită. Când Dumnezeu a creat lumea nu a negociat cu nimeni, ci a „negociat” doar cu Sine, în sfatul intra-treimic, arătându-Şi prin aceasta iubirea Sa creatoare şi dorinţa de a dărui fericirea Sa unei creaţii făcute după chipul Lui, adică omului. De aceea omul, ca şi coroană a creaţiei, are menirea de a se accepta pe sine, de a se înţelege pe sine, de a dori şi a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, de a primi întrega existenţă creată ca dar divin, spre a-şi împlini în ea fericirea şi spre a întoarce această fericire la Dumnezeu, ca mulţumire pentru actul creator.

Creaţia ca dar nu poate fi negociată, schimbată sau mutilată. Aşa trebuie înţeleasă şi familia, ca dar imuabil primit de la Creator. Familia este gândită, dăruită şi susţinută de Dumnezeu pentru ca omul să poată dobândi fericirea şi comuniunea de iubire cu El, adică sensul şi scopul creaţiei.

Ideea că familia ar putea să arate altfel decât comuniunea de iubire dintre un bărbat şi o femeie, care duce la perpetuarea creaţiei prin urmaşi, este o idee ce ofensează şi anulează iubirea Creatorului. Dumnezeu nu poate fi „corectat” în iubirea Lui creatoare. De fapt, atunci când se vrea re-definirea familiei, se vrea re-definirea actului creator al lui Dumnezeu sau, altfel spus, creatura vrea să-şi creeze un nou dumnezeu, care crează nu dintr-o voinţă desăvârşită, ci din voinţa limitată şi schimbătoare a creaturii.

Ideea de re-definire a familiei în zilele noastre se dovedeşte a fi marele non-sens la care a ajuns gândirea umană complet secularizată. Ea este nu numai în opoziţie, dar este şi un atac la adresa învăţăturii creştin-ortodoxe bazată pe Revelaţie, iar nu pe principii sociale instabile prin sine.

Din nefericire, nu creştinii ortodocşi se împotrivesc celor care nu vor să mai înţeleagă familia ca dar divin, ci noi suntem atacaţi pentru că vrem să rămânem în Adevăr şi vrem să apărăm creaţia şi toate darurile lui Dumnezeu către noi oamenii, care nu se pot schimba, fără a se altera, atât în esenţa lor, cât şi relaţia cu Autorul lor. Familia nu poate fi supusă unui vot uman care să schimbe esenţa ei, sau scopul ei, fără a aduce blamul Celui care ne-a dăruit-o. Dacă cetăţenii pretind că în numele libertăţii au dreptul să-şi spună cuvântul, şi noi creştinii ortodocşi avem dreptul să dăm întâietate Cuvântului lui Dumnezeu.

Criza familiei contemporane, sub toate aspectele ei, este semnul cel mai grav al înscrierii societăţii umane pe o cale complet secularizată, care în fapt este o cale cel puţin ne-creştină, dacă nu chiar anti-creştină. Situaţia este cu atât mai tristă, cu cât chiar unii creştini sau denominaţiuni creştine apusene s-au declarat în favoarea căsătoriilor homosexuale. Felul înţelegerii familiei creştine va duce în mod evident la rupturi şi mai mari între creştini. Aşa vom putea face diferenţă şi mai bine între Bisericile adevărate şi comunităţile religioase care pierd sau îşi „re-definesc” legătura cu Revelaţia, şi între adevăratul şi falsul ecumenism. Este imposibil, sau cel puţin o impietate, să te rogi cu cel care vrea să-L „re-definească” pe Dumnezeu ca şi Creator (mă refer aici la „bisericile” care acceptă „binecuvântarea” căsătoriilor homosexuale). Apărarea darului familiei în ziua de astăzi este misiunea pe care nu o putem abandona, fără a-L abandona pe Dumnezeu însuşi.

Faptul că familia este şi va deveni problema esenţială a vieţii creştine contemporane, avea să-l reliefeze într-un mod inconfundabil, cu mulţi ani înainte, Părintele Arsenie Boca. Nimeni nu s-a ocupat de problemele de familie, în toată profunzimea lor, inclusiv în aspectele cele mai intime, ca Părintele Arsenie. Multe aspecte biologice, genetice, hormonale, au fost explicate pentru prima dată în viaţa noastră bisericească, iar medicina modernă descoperă abia acum câtă dreptate a avut acest Părinte. Din acest punct de vedere scrierile Părintelui Arsenie ocupă un loc unic în toată literatura noastră teologică. Ziceri ca „mai bine mori, decât sa omori”, „nu irosiţi energia genezică”, „feciorie până la Cununie şi fidelitate până la moarte”, „nici refuz, nici abuz”, şi multe altele, au luminat şi luminează viaţa de familie a numeroşi creştini ortodocşi. Toate acestea au întărit convingerea că mântuirea în „ecclesia major”, începe în cele mai mici detalii în „ecclesia minor”, iar cei care greşesc sau neglijează viaţa de familie, îşi periclitează mântuirea în Biserica lui Hristos. De aceea familia nu poate fi un concept cu care ne putem juca, după curentele lumii, fără a periclita relaţia noastră cu Dumnezeu.

Dacă până acum, în decursul istoriei Bisericii, piatra de poticnire a creştinilor a fost problema autorităţii în Biserică şi a succesiunii apostolice, de acum înainte piatra de încercare va fi problema teologiei familiei, cu toate aspectele ei, inclusiv viaţa conjugală. Învăţătura Bisericii nu trebuie să cedeze în faţa noilor curente sociale, cei care vor face aceasta se vor îndepărta iremediabil de Ortodoxie, iar Ortodoxia trebuie să-şi asume situaţia – incomodă în lumea de azi – de a fi consecventă cu ea însăşi.

Aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă neagă existenţa homosexualităţii ca fenomen uman, dimpotrivă această problematică apare din vechime, iar practica, viaţa duhovnicească, canoanele, iconomia, arată felul în care Biserica a răspuns acesteia, răspunsuri care oricând pot fi nuanţate sau ajustate. Ceea ce scandalizează este însă legătura care se face între „homosexualitate” şi „familie”. Acestea sunt două noţiuni care nu pot coexista, în esenţa lor, în scopul lor, în raţiunea lor. Nimeni nu are dreptul să confişte noţiunea de „familie”, ca legătură tainică dintre un bărbat şi o femeie, pe seama altor legături sau parteneriate. Aşa cum „familia” nu se poate confunda cu „concubinajul”, sau cu „haremul”, sau cu viaţa celor care trăiesc „single”, tot aşa ea nu se poate confunda cu nici o altă formă de convieţuire umană, bisexuală sau homosexuală.

Cei care nu mai acceptă familia ca dar imuabil, iau ca armă principală şi deloc neglijabilă, în sprijinul lor, forţa dreptului civil. Constatăm cu durere că trăim o descreştinare continuă a dreptului civil, care trimite, aparent nevinovat, trăirea religioasă în sfera „privatului”. Este, de fapt, o relativizare a adevărului şi o bulversare a ierarhiei valorilor. Astăzi prind contur tot mai mult principiile păgâne ale vechiului drept roman, după care auctoritas, non veritas facit legem (autoritatea, nu adevărul, face legea), sau error communis facit jus (eroarea comună naşte dreptul). Chiar dacă, strict juridic vorbind, dictoanele de mai sus suportă numeroase nuanţe, totuşi în esenţă ele exprimă evident îndepărtarea de principiile creştine revelate. Paradoxul este că vechiul drept roman a supravieţuit până astăzi tocmai prin încreştinare, de exemplu, prin marele legislator romano-bizantin Justinian. Acum, însă, ne inscriem exact pe un drum opus acestuia.

Din punct de vedere ortodox, revizuirea Constituţiei României nu ar trebui să însemne începutul descreştinării noastre. Faptul că o gândire minoritară, aflată în opoziţie cu învăţătura creştin-ortodoxă, vrea să devină normativă, este o mare nedreptate. Nu blamăm pe nimeni, nici măcar pe cei care Îl blamează pe Dumnezeu. Vrem numai să apărăm darurile pe care Dumnezeu însuşi ni le-a făcut. Vrem să apărăm creaţia pe care am primit-o de la Dumnezeu şi să o întoarcem Acestuia, nemutilată, ca recunoştinţă.

Darul familiei nu poate fi confiscat fără a ni-L confisca pe însuşi Dăruitorul ei. Familia nu poate fi privită ca un simplu concept juridic, supus mereu transformărilor, pentru că atunci toată creaţia ar trebui re-conceptualizată. In felul acesta, prin instrumentul şi forţa dreptului, îl facem pe om un nou dumnezeu, care re-concepe lumea.

Este normal şi necesar să folosim modelele şi experienţa altora. Aşa s-a născut legislaţia modernă a României, luând exemplele cele mai bune din Europa. Aceasta nu înseamnă însă că dacă Apusul a început să apună din punct de vedere creştin, trebuie şi noi să facem la fel. Este bine uneori să copiem, dar să nu căpiem! Adică să nu ne lăsăm furaţi de mentalităţi şi viziuni care duc la degradare morală şi creştină ireversibilă.