EXPLICAREA SFINTEI LITURGHII


Explicarea Sfintei Liturghii (I)
Sfânta Liturghie - Taina Tainelor
Crestinismul este viatã
Crestinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu sã aderãm, ci viatã, viata cea adevãratã în comuniune cu izvorul vietii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datoritã pãcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea si înãlsarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umanã si ne-a eliberat de sub stãpânirea pãcatului si a mortii dãruindu-ne viata vesnicã a Împãrãtiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vietii vesnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatãlui asa sã umblãm si noi întru înnoirea vietii"(Rom. 6, 4).
Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Bisericã si intrarea Bisericii în Împãrãsia lui Dumnezeu
Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizeazã, prin excelentã, intrarea noastrã în Împãrãtie, mai precis unirea tuturor în Bisericã si intrarea Bisericii în Împãrãtia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregãtire pentru Liturghie si îsi gãsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeste Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununeazã tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si uneste cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toti în Dumnezeul cel Unul si infinit în iubire desãvârsind comuniunea cu Dumnezeu .
Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos
Sfânta Liturghie este o anamnezã, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creatie si, în primul rând, a lucrãrii mântuitoare a lui Hristos. Dar aceastã pomenire nu este o simplã comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie si dezvãluire crescândã a prezentei lui Hristos Cel Întrupat, Rãstignit, Înviat si Înãltat dar si ca Cel va sã vinã. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizatã" .
Sfânta Liturghie - Taina Bisericii
În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunãrii credinciosilor. Nu îl întâlnim ca insi singuratici ci ca mãdulare ale trupului Sãu adunate laolaltã sporind neîncetat comuniunea cu El si între noi printr-un urcus spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovniceascã cu Hristos si, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unitãtii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate localã realizeazã astfel si reveleazã Biserica întreagã, evenimentul noului mod de viatã care constituie mântuirea, participarea omului la viata vesnicã. În acelasi timp Liturghia este slujitã în comuniune cu întreaga Bisericã universalã si în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflati departe cât si cei adormiti ca mãdulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp si spatiu.
Fiecare credincios trebuie sã înteleagã Sfânta Liturghie
Viata creºtinã autenticã nu poate fi conceputã în afara Sfintei Liturghii care ocupã locul central în Bisericã si în viata oricãrui crestin care îsi ia în serios demnitatea de mãdular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie si nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios sã înteleagã semnificatia ei. Ca urmare, în cadrul acestei rubrici vã vom oferi o explicare sistematicã a acestei slujbe esentiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.

Câteva repere istorice: Liturghia în primele trei secole


Sfânta Liturghie a fost întmeiatã de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã
Sfânta Liturghie a fost întemeiatã de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã când "a luat pâinea si, binecuvântând, a frânt si a dat ucenicilor sãi zicând: Luati mâncati acesta este trupul Meu. Si luând paharul si multumind le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti, Cã acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfinþii Evanghelisti Marcu si Luca precum si Sfântul Pavel precizeazã cã Mântuitorul a lãsat Bisericii porunca expresã de a oficia Sfânta Liturghie: "Sã faceti aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).

Dupã pogorârea Duhului Sfânt, primii crestini, urmând porunca Mântuitorului, "stãruiau în învãtãtura apostolilor si în împãrtãsire, în frângerea pâinii si în rugãciuni" (FA 2,42) adicã în slujirea Sfintei Liturghii care, încã de la început, a fost centrul vietii Bisericii, Taina actualizãrii lucrãrii mântuitoare a lui Hristos si a unirii depline cu El.

 Liturghiile bizantine

Ritul bizantin este ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe

Ca o expresie a lucrãrii Duhului Sfânt în Bisericã, forma originarã a Liturghiei a evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contributia personalã a marilor liturgisti si ierarhi, adaptãri locale, accentuarea anumitor amãnunte etc., au dus, în diferite regiuni, la conturarea unor variante în slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au individualizat treptat în rituri liturgice, adicã în forme particulare, distincte, de actualizare a jertfei Mântuitorului în Liturghie.
Dacã în primele trei secole au fost dominante riturile liturgice specifice principalelor centre crestine de atunci ( Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma ), începând cu sec. IV dH, odatã cu cresterea importantei Constantinopolului, s-a conturat si s-a impus ritul liturgic constantinopolitan sau bizantin. Ritul bizantin a devenit ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe.
Liturghiile ritului bizantin

Liturghiile ritului bizantin au fost alcãtuite de Sfintii Vasile cel Mare si Ioan Gurã de Aur. Asa numita "Liturghie a darurilor mai înainte sfintite", pusã sub numele Sfântului Grigore Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se aduce Sfânta Jertfã si nu se sfintesc darurile. Ea este un ritual solemn de împãrtãsire cu Sfintele Taine sfinþite la una din Liturghiile propriu-zise.
Sfântul Vasile cel Mare (379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog si pãstor al Bisericii, a redactat pe baza traditiei capadociene o Liturghie care a fost adoptatã si la Constantinopol. Vechimea si autenticitatea acestei Liturghii este confirmatã de numeroase mãrturii.
La sfârsitul sec. IV si începutul sec. V dH. a ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gurã de Aur, originar din Antiohia. El a redactat o Liturghie, în traditie antiohianã, care îi va purta numele. Lipsa unor mãrturii la contemporanii, istoricii, biografii si panegeristii acestui Sfânt Pãrinte cu privire la alcãtuirea Liturghiei a fãcut ca autenticitatea acesteia sã fie contestatã. Dar s-a demonstrat cã rugãciunile sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgicã, apartin Sfântului Ioan Gurã de Aur care, preluând o traditie mai veche, le reformuleazã cu propriile sale cuvinte.

Pânã in sec. X Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era Liturghia slujitã în mod curent în Biserica Ortodoxã fapt dovedit de asezarea ei în manuscrise, pânã în sec. X, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan Gurã de Aur.
În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se slujeste numai de zece ori pe an si anume:
            -  în ziua Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie);
            - în primele cinci duminici din Postul Mare;
           - în Joia Mare si Sâmbãta Mare;
           - în ajunul Crãciunului si Bobotezei; dacã aceste ajunuri cad sâmbãta sau duminica atunci în ziua ajunului se sãvârseste Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur, iar în ziua praznicului Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare si cea a Sfântului Ioan Gurã de Aur constau în continutul rugãciunilor rostite de preot si, mai ales, al rugãciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfã numitã anaforaua liturgicã. Rânduiala lor însã este aproape identicã.
Structura originarã a Liturghiilor bizantine

La momentul redactãrii lor cele douã Liturghii erau mult mai simple decât astãzi având urmãtoarea structurã:
Adunarea în Bisericã a credinciosilor si intrarea episcopului si a preotilor
Liturghia Cuvântului (catehumenilor) - lecturi din Vechiul si Noul Testament; - omilia ( explicarea textelor citite); - rugãciuni pentru catehumeni si trimiterea acestora din bisericã;Liturghia euharisticã (credinciosilor) -ectenia mare; -rugãciuni pentru credinciosi; - sãrutarea pãcii; - aducerea darurilor de pâine si vin; - rugãciunea punerii înainte; - anaforaua liturgicã rostitã cu voce tare si fãrã întrerupere de cãtre protos; - frângerea pâinii; -împãrtãsirea tuturor primind Sfântul Trup al Domnului în mânã si bând Sfântul Sânge din potir; - rugãciunea amvonului.

Liturghia darurilor mai înainte sfintite

Slujba cunoscutã sub numele de Liturghia darurilor mai înainte sfintite este de fapt un ritual de împãrtãsanie dezvoltat prin îmbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate cã nu se aduce jertfa cea fãrã de sânge si nu se sfintesc darurile de pâine si vin, ea poartã denumirea de Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împãrtãsirea cu Sfintele Taine.
Slujbã specificã Postului Mare

În prezent Liturghia darurilor mai înainte sfintite este o slujbã specificã Postului Mare putându-se sãvârsi în zilele de peste sãptãmânã (de luni pânã vineri) cu exceptia zilelor aliturgice, a sãrbãtorii Buneivestiri si a Joii si Sâmbetei Mari.
Aparitia si dezvoltarea acestei slujbe a avut loc în contextul interzicerii de cãtre Bisericã a sãvârsirii Liturghiei propriu-zise în zilele de rând din Postul Mare. Aceastã interdictie vine sã exprime incompatibilitatea dintre atmosfera de tristete, de absentã a Mirelui, specificã zilelor de rând din Postul Mare si caracterul festiv si luminos al Sfintei Liturghii, ca sãrbãtoare a venirii Mirelui Hristos în mijlocul Bisericii Sale.
Ritual de împãrtãsire cu Sfintele Taine
Sfânta Liturghie este centrul vietii noastre în Hristos având ca punct culminant unirea cu Hristos prin împãrtãsirea cu Sfintele Taine. Dar împãrtãsirea cu Trupul si Sângele Domnului nu este numai plinirea ostenelilor si tinta spre care nãzuim ci este si ajutorul divin pe care îl primim în nevointa noastrã duhovniceascã si care ne ajutã sã aspirãm cãtre o comuniune desãvârsitã în ziua cea neînseratã a Împãrãtiei lui Dumnezeu. De aceea Biserica a rânduit un ritual de împãrtãsire si în zilele de rând din Postul Mare.
Postul ascetic si postul total

Postul mare este o perioadã de mare nevointã sufleteascã si trupeascã în care se îmbinã cele douã feluri de postire: postul ascetic si postul total. Postul ascetic reprezintã abtinerea de la anumite mâncãruri si bãuturi si reducerea substantialã a regimului alimentar în vederea eliberãrii de sub stãpânirea poftelor trupului. Postul total sau ajunarea este renuntarea totalã la mâncare si bãuturã pe o duratã scurtã de timp (o zi sau douã) fiind expresia stãrii de pregãtire si asteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregãtirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împãrtãsanie.
În Postul Mare, în zilele de peste sãptãmânã, Biserica îndeamnã la ajunare pânã seara. De aceea ritualul de împãrtãsanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marcheazã încetarea ajunãrii. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adãugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei darurilor mai înainte sfintite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumusetea sa deosebitã si solemnitatea sa. Atribuitã Sfântului Grigore Dialogul, aceastã slujbã nu a fost alcãtuitã de un singur autor ci este opera colectivã si anonimã a Bisericii întregi.
Împãrtãsania de searã

Întreaga rânduialã a Liturghiei darurilor mai înainte sfintite, în care cântãri de mare frumusete se împletesc cu ritualuri impresionante si rugãciuni de mare profunzime, creeazã ambianta necesarã întâlnirii si împãrtãsirii cu Hristos dupã o zi de pregãtire si asteptare. Din pãcate, ca o concesie fãcutã celor care nu pot sau nu vor sã ajuneze precum si prin analogie cu Liturghiile propriu-zise, s-a rãspândit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai înainte sfintite dimineata.
Dar împãrtãsirea de searã la Liturghia darurilor mai înainte sfintite dupã o zi de ajunare descoperã adevãratul sens al postirii si al vietii crestine, în totalitatea ei, ca pregãtire si asteptare a Împãrãtiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicesti si fizice din timpul zilei sunt luminate de asteptarea primirii Trupului si Sângelui Domnului, toate ocupatiile obisnuite, gesturile, cuvintele, gândurile, capãtã o importantã deosebitã în lumina viitoarei întâlniri cu Hristos. Timpul este resimtit în mod acut ca o asteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare încununatã cu împãrtãsirea de searã devine astfel o imagine a vietii crestine ca pregãtire si asteptare a "serii acestei lumi". Bucuria si slava acestei Împãrãtii putem sã o pregustãm încã de acum tocmai pentru a dori si mai mult comuniunea haricã desãvârsitã cu Dumnezeu si a putea duce la bun sfârsit "lupta cea bunã" si a deveni "biruitori asupra pãcatului".
Concluzii

Câteva concluzii se impun de la sine:
- Liturghia darurilor mai înainte sfintite este un ritual de împãrtãsire alcãtuit din ratiuni foarte practice si anume pentru a face posibilã împãrtãsirea credinciosilor în zilele de peste sãptãmânã. Ca urmare, atunci când nici un credincios nu se împãrtãseste slujba îsi pierde sensul transformându-se în spectacol.
- Întreaga rânduialã si logica alcãtuirii Liturghiei darurilor mai înainte sfintite o aratã ca pe o slujbã de searã, ora cea mai potrivitã pentru sãvârsirea ei fiind ora vecerniei.

Adunarea în Bisericã
Biserica este adunarea celor chemati de Dumnezeu, mai precis adunarea celor ce rãspund chemãrii lui Dumnezeu la mântuire, la viatã vesnicã. Acestia formeazã Trupul lui Hristos, umanitatea rãscumpãratã si renãscutã prin Botez în care Hristos S-a sãlãsluit si care, prin lucrarea Sfântului Duh, fiinteazã, dupã chipul lui Dumnezeu, în comuniune de iubire.
Adunare, Liturghie, Bisericã

Sfânta Liturghie, Taina lui Hristos si Taina Bisericii, descoperã adunarea credinciosilor ca fiind Bisericã, Trupul lui Hristos. Prin "a se aduna în Bisericã" (I Corinteni 11, 18), Sfântul Pavel întelege alcãtuirea unei adunãri a membrilor Bisericii dintr-o anumitã zonã cu scopul de a releva Biserica prin slujirea Sfintei Liturghii. Liturghia ne uneste în Bisericã fãcându-ne pãrtasi Împãrãtiei lui Dumnezeu, este manifestarea si realizarea Bisericii.
Strânsa legãturã între adunare, Liturghie si Bisericã este mãrturisitã de întreaga traditie a Bisericii primare, descoperind sensul autentic al trãirii crestine. Liturghia nici nu poate fi sãvârsitã numai de cãtre preot, în absenta credinciosilor. Din pãcate, de-a lungul secolelor, aceastã constiintã în mare mãsurã s-a pierdut astfel încât multi nu mai înteleg faptul cã adunarea credinciosilor împreunã cu clericii în locasul bisericii este o conditie esentialã pentru sãvârsirea Sfintei Liturghii, slujba care face ca Biserica "sã fie".
Împreuna slujire a clerului si credinciosilor
Liturghia ne uneste pe toti în slujirea lui Dumnezeu, este o împreunã-slujire a clerului si a credinciosilor. În slujbã alterneazã dialogurile dintre preot si credinciosi în care preotul îl reprezintã pe Hristos, cu rugãciunile în care preotul devine purtãtorul de cuvânt al comunitãtii în fata lui Dumnezeu, credinciosii întãrind cererile prin rãspunsul "Doamne miluieste" si exprimându-si totala adeziune prin cuvântul "Amin". Fiecare îsi are rolul sãu unic în slujire si lipsa sa de la slujbã este resimtitã, constient sau inconstient, de întreaga Bisericã. De asemenea, asa cum prezenta preotului este necesarã încã de la începutul slujbei, si prezenta con-slujitorilor sãi (credinciosii) este necesarã tot de atunci.
Spectatori la Liturghie

Nu putem sã nu remarcãm, cu durere, cã multi crestini ortodocsi nu au constiinta împreunei slujiri si merg la bisericã pentru a se ruga în mod individual. Ei vin întâmplãtor la slujbe si în diferite momente ale acestora, considerând cã participarea la Liturghie este o optiune care tine strict de trãirea lor individualã. De altfel, o astfel de prezenþã în bisericã nu o putem numi participare la slujbã (care înseamnã slujire) ci, cel mult, asistare. Putem identifica câteva cauze care au dus la aceastã situatie:
- monopolizarea cântãrii de cãtre cântãret sau cor îi îndepãrteazã pe credinciosi de o modalitate importantã de a-si manifesta împreuna slujire si îi transformã în spectatori;
- rostirea în tainã de cãtre preot a majoritãtii rugãciunilor, care sunt spuse în numele întregii comunitãti si au un important continut catehetic, poate da impresia cã fiecare se poate ruga în mod individual pentru propriile lui necesitãti, numai preotul având obligatia de a zice rugãciunile Liturghiei; de asemenea sensul slujbei rãmâne ascuns pentru multi;
- lipsa catehizãrii duce la neîntelegerea slujbei care devine astfel plictisitoare.
Sã învãtãm de la primii crestini

Primii crestini, care aveau o puternicã constiintã a împreunei slujiri, se adunau în locasul bisericii înainte de sosirea clerului. De asemenea, cel ce, fãrã un motiv serios, nu lua parte trei duminici la rând la Sfânta Liturghie era înlãturat din Bisericã, ca unul ce se separã singur de unitatea organicã a Trupului lui Hristos ce se descoperã în aceastã slujbã. Cei care, din motive serioase, nu participau la Liturghie, nu se separau de Bisericã trimitându-li-se Sfânta Împãrtãsanie acasã.
Pentru ca Sfânta Liturghie sã fie cu adevãrat intrarea noastrã în Împãrãtia lui Dumnezeu, nu putem rãmâne spectatori ci trebuie sã învãtãm de la primii crestini sã participãm la Liturghie. Participare înseamnã slujire iar un prim act al acestei slujiri este adunarea în Bisericã.
Concluzii

Sfânta Liturghie descoperã adunarea credinciosilor ca Bisericã si împreunã-slujitori ai lui Dumnezeu. Ca urmare întreaga comunitate (cu exceptia celor care au motive binecuvântate pentru a lipsi) trebuie "sã se adune în Bisericã" participând (si nu asistând) în fiecare duminicã si în sãrbãtori la întreaga Liturghie, încã de la începutul acesteia.
Preotii au datoria de a-i constientiza pe toti credinciosii de vocatia lor de slujitori ai Sfintei Liturghii si, pe de altã parte, de a se strãdui sã îndepãrteze cauzele care îi fac pe acestia sã se complacã în postura de spectatori.

Aducerea darurilor

Buna cuviintã ne îndeamnã ca, atunci când mergem la cineva, sã nu ne ducem cu mâna goalã ci cu un dar. Darul, când este fãcut cu inima curatã, ne reprezintã, poartã în el ceva din noi, si ne ajutã sã ne deschidem cãtre cel cãruia îl dãruim. Primind în schimbul unui dar un alt dar, fãcut cu aceeasi sinceritate, se realizeazã cu adevãrat comuniunea dintre cei care dãruiesc.
Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea si vinul
Sfânta Liturghie reprezintã întâlnirea noastrã cu Dumnezeu. De aceea este firesc ca, adunându-ne în Bisericã, sã-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre pentru ca, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii, sã primim, la rândul nostru, de la Dumnezeu o multime de daruri, culminând cu însusi Trupul si Sângele Lui, si sã intrãm astfel în comuniune deplinã cu El. Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea si vinul, dupã cum ne-a învãtat însusi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã (Matei 26, 26-29).
Pâinea si vinul ne simbolizeazã viata
Pâinea si vinul au o semnificatie adâncã. Ele sunt alimente esentiale, proprii omului. Sunt proprii omului deoarece nu sunt luate ca atare din naturã, ci obtinerea lor necesitã un efort special de prelucrare. Sunt alimente esentiale pentru cã ne întretin si ne bucurã viata biologicã si, de aceea, ca imagine a întregii hrane, ne si simbolizeazã viata . Asadar, aducând pâine si vin la Sfânta Liturghie noi aducem si îi dãruim lui Dumnezeu propria noastrã viatã, ne dãruim pe noi însine si aceasta este cel mai pretios dar pe care-l putem face. "Vrei sã afli, spune Fericitul Augustin, ce anume ai putea sã oferi lui Dumnezeu pentru tine? : oferã-te pe tine însuti. Cãci ce cere de la tine Domnul dacã nu pe tine însuti? Pentru cã în toatã creatia de pe pãmânt n-a fãcut nimic mai bun decât pe tine" . Sfântul Nicolae Cabasila subliniazã cã viata noastrã este cel mai potrivit dar pe care-l putem face la Sfânta Liturghie, pentru cã darul ce-l primim în schimb este tot viatã. Îi dãm lui Hristos pâinea si vinul menite sã se prefacã în trupul nostru pãmântesc ca sã ne întoarcã pâinea si vinul prefãcute în Trupul si Sângele Lui. În schimbul vietii vremelnice noi dobândim viata vesnicã, însusi Trupul si Sângele Mântuitorului .
Prin actul nostru de dãruire recunoastem cã viata cea adevãratã este la Dumnezeu.

Pâinea, ca imagine a întregii hrane, nu are viatã în sine, pentru cã Dumnezeu, si nu caloriile, este principiul vietii. In lumea cãzutã diavolul a reuºit însã sã acrediteze ideea cã omul trãieste numai cu pâine "fãcând aceastã minciunã un adevãr de la sine înteles care nu mai poate fi pus în discutie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al stiintei. medicinii si poate chiar al religiei" . Aceasta este, de altfel, prima dintre ispitele pe care diavolul o adreseazã lui Iisus, în pustiu (Mc. 4,3, Lc. 4,3). Dar Mântuitorul dãrâmã aceastã amãgire a diavolului încã de la începutul propovãduirii Sale, arãtând cã: " Nu numai cu pâine va trãi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu " (Mt. 4,4; Lc. 4,4). Iar Cuvântul lui Dumnezeu este Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu. Hrana în sine este moartã si pentru cine crede cã aceasta este sursa vietii si o primeste separat de Dumnezeu, mâncarea este de fapt o comuniune cu moartea.
Asadar, Dumnezeu este sursa vietii si, de aceea, pâinea cea adevãratã "care se pogoarã din cer si dã viatã lumii" (In 6,33) este însusi Hristos. El Însusi se numeste pe sine "Pâinea vietii" (In 6,35) pentru cã este Cel ce ne tine în viatã si ne dãruieste viata cea adevãratã. " Dumnezeu ne-a dat viata vesnicã si aceastã viatã este în Fiul Sãu" (I In V,11). Rugãciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei exprimã acelasi adevãr când îl numeste pe Hristos: "pâinea cea cereascã, hrana a toatã lumea". Pâinea fireascã este, de fapt, numai o imagine a Pâinii Vietii, a lui Hristos care este hrana cea adevãratã ce ne tine în viatã. Dependenta noastrã de pâinea fireascã ne descoperã faptul cã nu avem viaþa prin noi însine, ci o primim din afarã, ajutându-ne astfel sã ne înþelegem propria conditie. Si dacã, asa cum am arãtat, diavolul încearcã sã ne facã sã credem cã pâinea fireascã este cea care ne dã viaþã, Hristos ne descoperã cã Pâinea Vietii este El Însusi. Chiar mai mult "El de aceea S-a întrupat ca sã ni se dea ca pâine cereascã prin Trupul Sãu, ca pâine vãzutã, mijlocitoare a celei nevãzute ".

Pâinea si vinul reprezintã întreaga creatie
Pâinea si vinul aduse la Sfânta Liturghie reprezintã, în acelasi timp, întreaga creatie pe care omul a primit-o de la Dumnezeu în dar ca "hranã" ce îi asigurã subzistenta trupeascã si pe care I-o întoarce lui Dumnezeu, cu multumire, dupã o lucrare de împlinire a omului prin aceste elemente si asupra lor . Omul îsi împlineste astfel demnitatea sa originarã de preot al creatiei. "Definitia principalã, fundamentalã, a omului este aceea de preot. El stã în centrul lumii si o uneste în actul sãu de binecuvântare a lui Dumnezeu. Si împlinind lumea cu aceastã euharistie el îsi transformã viata pe care a primit-o de la lume în viatã în Dumnezeu, în comuniune cu El" . Pãcãtuind, omul a încetat sã-si îndeplineascã aceastã menire închizându-se în lume si îndepãrtându-se de Dumnezeu, Hristos a restaurat firea umanã si, implicit viata euharisticã pe care omul este chemat sã o trãiascã. În Hristos creaþia redevine un mijloc de comuniune cu Dumnezeu prin primirea ei de la Dumnezeu si prin oferirea ei lui Dumnezeu sub forma darurilor de pâine si vin care înglobeazã si "sudoarea" omului, activitatea lui transformatoare asupra creatiei. Aceastã oferire se face în Hristos, în cadrul Sfintei Liturghii, pentru cã Hristos, prin jertfa sa, a oferit lui Dumnezeu tot ce se putea oferi .
Pâinea si vinul sunt un simbol al unirii credinciosilor în Bisericã
Sfânta Liturghie este slujba în care credinciosii se afirmã ca persoane unite în Bisericã. Ca urmare darurile de pâine si vin au si o semnificatie eclesialã. Atât pâinea cât si vinul, fiind rezultatul unirii boabelor de grâu mãcinate, respectiv al boabelor de struguri stoarse, sunt un simbol al unirii credinciosilor în Bisericã. Acest aspect este scos în evidenþã de rugãciunea euharisticã cuprinsã într-una din primele scrieri crestine Didahia celor 12 Apostoli (anii 50-70 d.Hr.): "Dupã cum aceastã pâine frântã era împrãstiatã pe munti si fiind adunatã a ajuns una, tot asa sã se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împãrãtia Ta" . Sfântul Ioan Gurã de Aur comenteazã în acelasi sens: "Dupã cum pâinea, desi alcãtuitã din multe boabe, este, totusi, astfel unitã încât boabele (de grâu) nu apar niciodatã, ci, cu toate cã sunt ele însele, deosebirea dintre ele nu se vede din cauza unirii lor, tot asa ne unim si noi unii cu altii si toti cu Hristos". Pâinea si vinul fiind deci un simbol al Bisericii, aducerea lor la Sfânta Liturghie reprezintã, în acelasi timp, o jertfã adusã de Bisericã si o jertfire a Bisericii însãsi.
Sã revenim la practica normalã

Am încercat sã surprindem în cele de mai sus semnificatia darurilor si a oferirii lor în cadrul Sfintei Liturghii. Aducerea lor la altar de cãtre fiecare credincios reprezintã primul act al participãrii efective a fiecãruia la Sfânta Liturghie. Acest lucru era foarte bine înteles si împlinit de primii crestini. "In constiinta, în trãirea si practica Bisericii primare, jertfa euharisticã se aducea nu numai din partea tuturor si pentru toti ci se aducea de cãtre toti si, deci, baza si conditia ei este aducerea de cãtre fiecare a darului sãu, a jertfei sale" . De aceea cei lipsiti de orice mijloace aduceau apã pentru a putea participa si ei la aceastã jertfã. Pe de altã parte, darurile celor opriti de la Împãrtãsanie pentru pãcate grave nu erau primite.
În zilele noastre, din pãcate, aceastã constiintã s-a estompat. S-a rãspândit în schimb obiceiul aducerii darurilor doar în situatii deosebite, de multe ori însã cu o perceptie de-a dreptul magicã asupra acestui act.
Dar experienta ne dovedeste cã revenirea la practica normalã, ca fiecare sã-si aducã darul sãu la fiecare Liturghie la care participã, este posibilã. Preotului îi revine un rol esential ca, prin predici si cateheze, sã-i ajute pe credinciosi sã ajungã la o întelegere justã a semnificatiei aducerii la altar a darurilor de pâine si vin si sã-i îndemne continuu spre aceasta.

Prescura


Primul act prin care se împlineste participarea fiecãrui crestin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine si vin la altar. Acest act al aducerii, tinând de esenta Liturghiei, a fost prezent întotdeauna, însã forma concretã a darurilor a variat în decursul secolelor.
La început era pâine obisnuitã
În Biserica primarã la Sfânta Liturghie se utilizau pâini dospite dintre cele folosite în mod curent în alimentatie . Era necesar sã se sfinteascã mai multe pâini întregi deoarece, dupã cum se stie, cei ce participau la Sfânta Liturghie se si împãrtãseau, primind cu totii, clerici si laici, Sfântul Trup în mânã si sorbind Sfântul Sânge din Potir. Ca urmare darul credinciosilor consta în pâine obisnuitã, din uzul curent. Pâinile care nu se foloseau la Sfânta Jertfã erau destinate ajutorãrii sãracilor.
Din sec. VIII întâlnim prescura. Cu timpul, numãrul celor ce se împãrtãseau a scãzut. Pe de altã parte, datoritã abuzurilor si profanãrilor la care se putea ajunge prin primirea în mânã a Sfântului Trup al Domnului, s-a introdus, în secolul VII d.H., împãrtãsirea laicilor cu lingurita, de cãtre preot, cu Sfintele Taine în cantitãti, fireste, mai mici. Toate acestea au fãcut ca si cantitatea de pâine necesarã la Proscomidie sã scadã. S-a ajuns astfel ca pentru Sfânta Jertfã sã fie suficientã o singurã pâine, iar mai apoi numai o parte din pâine. Aceastã pâine a început sã aibã o formã si o mãrime specialã, dupã sec. VIII fiind desemnatã cu denumirea de prescurã. Totusi, pânã astãzi, în caz de lipsã a prescurilor, se poate folosi pâine obisnuitã pe care preotul va însemna cu copia semnul crucii în locul pecetii .

Pecetea
Un element care distinge prescura de pâinea obisnuitã este pecetea cu care este însemnatã prescura. Prima mentiune a ei o întâlnim într-o rânduialã a Proscomidiei alcãtuitã în sec. X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil cã se folosea încã dinainte. Pecetea este alcãtuitã dintr-o cruce cu însemnarea "Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA - în limba greacã)". Pecetea se aplicã cu ajutorul unui obiect numit pistornic sau pristolnic fãcut din lemn, mai rar din piatrã, bronz, lut, mase plastice sau alte materiale. Forma si numãrul pecetilor aplicate diferã. Existã pristolnice care, pe lângã pecete, cuprind si formele miridelor.
Simbolismul formei

Dacã mãrimea prescurii este determinatã de motive de ordin practic, forma îi este datã de simbolismul ei: rotundã pentru dumnezeirea fãrã început si sfârsit si pentru rotunjimea pãmântului, cu trei cornuri pentru Sfânta Treime, cu patru cornuri în forma de cruce, cu cinci cornuri amintind cele cinci pâini înmultite de Mântuitorul în pustie .
Prescura cu patru cornuri în formã de cruce, obisnuitã la noi în tarã, este recomandatã de cãtre Sfântul Simeon al Tesalonicului "pentru cã si Dumnezeu s-a fãcut om cu totul desãvârsit alcãtuit din suflet si din cele patru stihii, pentru cã si lumea este din patru pãrti, si Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos" . De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotundã, simbolizeazã dumnezeirea fãrã început si fãrã sfârsit. În ultimul timp, în special la orase, s-au rãspândit prescurile rotunde mici, cu o singurã pecete.
De obicei, indiferent de formã, prescurile se fac din douã straturi suprapuse simbolizând cele douã firi ala Mântuitorului .
Conditii de calitate
Întotdeauna lui Dumnezeu trebuie sã-i dãm ce avem mai bun. Cu atât mai mult când este vorba de darurile care se vor preface în Trupul si Sângele Mântuitorului. De aceea Liturghierul prevede anumite cerinte de calitate în ceea ce priveste prescurile: sã fie fãcute din fãinã albã de grâu curat, nu prea veche si nealteratã, sã fie preparate cu apã naturalã, potrivit de sãrate, dospite, bine coapte si nealterate, cu gust firesc. De asemenea vinul trebuie sã fie din struguri, curat, cu gust si miros firesc, neotetit . Culoarea vinului este indiferentã.
Cine poate face prescuri?

În ultimul timp s-a rãspândit conceptia cã prescurile nu pot fi fãcute de femeile care trãiesc o viatã conjugalã normalã cu bãrbatii lor. Aceastã conceptie nu are însã nici o bazã în traditia Bisericii. Nu existã nici un canon care sã prevadã acest lucru, cu atât mai mult cu cât, mult timp, la Liturghie se folosea pâine din uzul comun.
Probabil la originea acestei conceptii stã interdictia pentru cei ce au sãvârsit pãcate grave si sunt opriti de la împãrtãsanie de a-si aduce darul la altar. Dar a considera legãturile trupesti ale sotilor cununati canonic drept pãcat este în contradictie cu Scriptura si cu întreaga învãtãturã a Bisericii. Sfântul Pavel arãtã clar cã patul nuntii este nespurcat (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra îi osândeste pe cei care ezitã sã primeascã Sfânta Împãrtãsanie de la clericii cãsãtoriti. Ori, dacã un preot cãsãtorit, având o viatã conjugalã normalã, poate sluji Sfânta Liturghie cu vrednicie, de ce sotia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujbã ? Sau de ce o femeie cãsãtoritã canonic, care se poate împãrtãsi, nu ar putea face prescuri ?
Pe de altã parte este evident faptul cã cei care se complac în pãcate grave, care îi îndepãrteazã de la împãrtãsanie, nu numai cã nu pot sã facã prescuri ci, pânã când nu se pocãiesc, nu le pot aduce la altar nici pe cele fãcute de altii.
Ca urmare pot face prescuri cei care, strãduindu-se sã ducã o viatã curatã, potrivit poruncilor lui Hristos, pot si sã-si aducã darul la altar.

Concluzie

Revenirea, în zilele noastre, la practica normalã a aducerii darurilor la altar de cãtre credinciosi este posibilã si din punct de vedere al materiei darurilor. Iatã câteva modalitãti practice prin care se poate realiza acest lucru:
* Credinciosii, în special cei de la sate, pot fi îndemnati sã facã prescuri acasã pe care sã le aducã apoi la bisericã;
* Preotul poate rândui ca anumite credincioase, eventual prin rotatie, sã facã prescuri pentru întreaga comunitate si sã fie puse în vânzare la pangar;
* În cazul în care nu existã posibilitatea de a se face prescuri credinciosii pot fi îndemnati sã aducã la altar pâine obisnuitã care, la fel ca în epoca primarã, sã fie utilizatã apoi pentru ajutorarea sãracilor.
Dacã nu se poate aduce vin, este bine sã se aducã mãcar prescurã (sau pâine obisnuitã) însotitã de lumânare ca simbol al jertfei si de un pomelnic cu cei care se doreste a fi pomeniti.
Important este ca aducerea darurilor sã devinã o regulã pentru fiecare Liturghie si nu numai pentru cazuri exceptionale.

Vinul liturgic

Potrivit dictionarului, vinul este bãutura alcoolicã obtinutã prin fermentarea mustului de struguri. Termenul de vin se aplicã si unor bãuturi fãcute din alte fructe, legume sau ierburi, dar, utilizat singur, se referã doar la cel produs din struguri. În acest sens îl vom folosi în cele ce urmeazã.
În Vechiul Testament vinul este privit ca un aliment de bazã

Cunoscut încã din vechime, prima mentiune documentarã a vinului o întâlnim în Vechiul Testament, la Facere 9, 20 - 21, unde se aratã cã, dupã potop, Noe a sãdit vie si a bãut vin.
Dar al lui Dumnezeu menit sã veseleascã inima omului (Ps. 103, 15), vinul ocupa un loc important în viata de zi cu zi a evreilor fiind înteles ca o necesitate a vietii si nu ca un lux. Era o parte necesarã si a celei mai simple mese (Jud. 19, 19; I Regi 16, 20; Is. 55, 1), o provizie indispensabilã a unei cetãti (II Par. 11, 11), consumat de oameni de toate clasele sociale si de toate vârstele (Plâng. 2:12; Zah. 9:17). Abundenta vinului era consideratã o expresie a binecuvântãrii lui Dumnezeu (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; Amos 9, 14) iar deosebita abundentã o expresie a epocii mesianice (Amos 9,13; Ioil 3, 18; Zah. 9, 17). În acelasi timp abuzul de vin si betia sunt condamnate cu tãrie (Pilde 20, 1; 23, 20 - 35).
Vechiul Testament asociazã vinul cu pâinea ca alimente de bazã (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; 33, 28; Ioil 2, 19) simbolizând întreaga hranã a omului. Acest simbolism îsi va gãsi cea mai înaltã expresie la Cina cea de Tainã când Mântuitorul Iisus Hristos, instituind Sfânta Liturghie, le va preface în Trupul si Sângele Lui îndemnându-ne sã aducem pâinea si vinul ca daruri ale noastre la Sfânta Liturghie sãvârsitã întru pomenirea Sa.
Datoritã importantei care i se acorda, vinul era utilizat si în cultul iudaic ca libatie care însotea jertfele zilnice de dimineata si seara (Iesire 29, 40 - 41), pârga din roadele pãmântului adusã Domnului (Lev. 23, 13) precum si felurite alte jertfe (Num. 15, 5, 7, 10).
Vinul Cinei celei de Tainã a fost rosu, dulce, amestecat cu apã

Desi Legea nu impunea folosirea vinului la sãrbãtorirea Pastelui iudaic, în epoca post-babilonianã s-a generalizat utilizarea lui ca o "traditie de la cei bãtrâni". Cunoastem pânã azi aceste "traditii din bãtrâni" deoarece, în secolul al II-lea dupã Hristos, rabinii evrei le-au codificat în cartea numitã Mitna. Aflãm astfel cã pe parcursul mesei rituale iudaice de Pasti capul familiei binecuvinteazã , folosind anumite formule rituale (berakoth), pîinea si patru pahare de vin pe care le împarte apoi celorlalti.
La mesele rituale se folosea un vin special, obtinut prin stoarcerea usoarã (fãrã a zdrobi sâmburii) a strugurilor potrivit principiului "cu cât sunt strugurii storsi mai putin, cu atât vinul este mai bun". Cel mai apreciat vin era obtinut din mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiti. Vinul ritual era asadar un vin curat, neamestecat cu nimic altceva.
În ceea ce priveste culoarea vinului, la masa pascalã era utilizat vinul rosu care, de altfel, era vinul cel mai rãspândit, în antichitate, în Palestina ca si în Grecia. O serie de afirmatii incidentale din Vechiul Testament cum ar fi "nu te uita la vin cum este el de rosu" (Pilde 23, 31) sau expresia "sânge de strugure" (Fac. 49, 11; Deut. 32, 14) folositã pentru vin confirmã preponderenþa vinului rosu.
În vechime vinul era bãut neamestecat cu apã, dar, în perioada elenisticã, sub influenta greceascã, se generalizeazã consumul vinului diluat cu apã. Cartea Mitna priveste ca de la sine înteles utilizarea în cult a vinului amestecat cu apã iar rabinul Eleazer chiar interzice rostirea binecuvântãrilor asupra vinului nediluat. Se pare cã dilutia era destul de mare adicã 1/3 sau 1 vin dar aceasta în conditiile unui vin tare si probabil dulce, în conditiile unui climat cald cum este în Palestina.
La Cina cea de Tainã Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale fãcând gesturile traditionale ale capului de familie evreu dar dându-le un înþeles cu totul nou identificând pâinea cu Trupul Sãu si vinul cu Sângele Sãu pe care îl va vãrsa pe Cruce pentru Mântuirea lumii. El a binecuvântat vinul ritual iudaic din struguri (fermentat), rosu, dulce, amestecat cu apã .
În Biserica primarã se folosea vinul rosu
Sfânta Liturghie fiind o actualizare a Cinei celei de Tainã, Biserica a cãutat sã utilizeze acelasi tip de vin pe care l-a folosit si Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, rosu si dulce, care se amesteca cu apã în timpul pregãtirii darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului rosu la Liturghie se adaugã cel simbolic în sensul cã acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.
Biserica romano-catolicã a optat pentru vinul alb
Problema culorii vinului pentru Sfânta Liturghie a început sã se punã în Apusul romano-catolic începând cu secolul al XIII-lea când mai multe sinoade locale se pronuntã fie în favoarea vinului rosu fie a celui alb. În cele din urmã sustinãtorii vinului alb reusesc sã-si impunã pãrerea ajungându-se aproape la generalizarea utilizãrii vinului alb la Liturghia catolicã. Argumentele aduse împotriva vinului rosu sunt de ordin practic: usurinta mai mare de falsificare a vinului rosu, greutatea de a pãstra curate vesmintele liturgice, densitatea vinului rosu în anumite regiuni etc .
Biserica Ortodoxã a pãstrat traditia utilizãrii vinului rosu

Desi Biserica Ortodoxã nu s-a pronuntat oficial în privinta culorii vinului euharistic, în general s-a pãstrat traditia utilizãrii vinului rosu.
Totusi, în anumite zone, sub influenta romano-catolicã, s-a ajuns sã se creadã cã numai vinul alb poate fi folosit la Sfânta Liturghie. Dar, dupã cum am vãzut mai sus, desi culoarea vinului nu este esentialã, argumentul istoric si simbolic ne îndeamnã spre folosirea, atunci când este posibil, a vinului rosu.
Vinul liturgic trebuie sã fie curat

Liturghierul, la capitolul Povãtuiri, aratã cã însusirea esentialã a vinului liturgic este ca acesta sã fie curat, adicã sã fie din struguri, sã aibã gust si miros firesc, sã fie neotetit si neamestecat cu nici un fel de alte bãuturi . Povãtuirile din Liturghier, fiind alcãtuite în secolul al XVIII-lea, nu vorbesc în mod expres despre anumite substante cum ar fi zahãrul dar se subîntelege cã nu este permis amestecul lor în vin.
În prezent producerea industrialã a vinului presupune tratarea acestuia cu anumite substante chimice cum ar fi dioxidul de sulf (pentru a opri actiunea altor organisme în afara drojdiei care produce fermentarea vinului) si agentii de limpezire. De asemenea viile sunt stropite cu diverse pesticide pentru prevenirea bolilor.
Bineînteles cã ar fi preferabil ca vinul liturgic sã fie ecologic, obtinut fãrã folosirea substanþelor chimice si a pesticidelor. Dar, deoarece un astfel de vin este foarte greu de obtinut si verificat, credem cã si vinurile obtinute în conditiile de mai sus pot fi utilizate la Sfânta Liturghie.
Vinul dulce este preferabil

În ceea ce priveste gustul vinului este preferabil ca acesta sã fie dulce din cel putin douã motive: unul simbolic si altul practic.
Cel simbolic constã în simtirea concretã, la primirea Sfintei Împãrtãsanii, prin intermediul gustului, a adevãrului cuvântului psalmistului: "Gustati si vedeti cã bun este Domnul" (Ps. 33, 8).
Cel de-al doilea, legat de primul, îi priveste pe copii, care pot fi împãrtãsiti mult mai usor si asteaptã cu multã bucurie momentul împãrtãsaniei atunci când se foloseste vin dulce. Se evitã astfel situatiile neplãcute în care copiii refuzã împãrtãsania sau chiar o scuipã când simt gustul acru al vinului utilizat la Sfânta Jertfã.



sursa



Articol postat de Pr. Marius Lucian Trifina


Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

Spune ce crezi!

Icoane ale tuturor sfinţilor de peste an